Identificat ca o flacără care ne pune cel mai bine în evidență virtutea și caracterul, adevărul nu poate avea decât origine divină. Ca urmare, locul în care îl găsim în noi credem că nu poate fi altul decât propria noastră conștiință, atâta cât este ea. Mai mare pentru unii și mai mică pentru alții, după cum purtăm fiecare în noi dorința evoluției prin transformare continuă. Și după cum ne-am fixat să ne organizăm și să ne conducem întreaga viață.
Dacă ar fi să-i dăm o definiție, fără a fi patetici, putem spune despre adevăr că el este leacul pe care îl administrăm sub formă permanentă sufletului otrăvit de ispită și care intră prin ochiul hotărât să distorsioneze orice imagine care-i iese în cale. Tot el poate fi considerat o corecție necesară unui drum pe care suntem tentați să-l parcurgem într-o rătăcire continuă, ca urmare a deșertului menținut viu în noi. Sau, de ce nu, adevărul mai poate fi considerat ca fiind puterea care ne dă curajul de a păstra verticalitatea ca etalon al vieții și tăria de a ne posta mai aproape de demnitate pentru a putea găsi în destin imaginea care ni se potrivește cel mai bine.
Chiar dacă adevărul reprezintă un corector și un îndrumar al vieții, utilizarea lui în societățile sărace în valori morale dăunează grav celor care-l promovează. Ca un paradox, în astfel de colectivități, aparent moderne, dar care sunt preponderent tribale prin comportament și ținută, se dovedește că au de suferit toți aceia care, prin adevăr, condamnă la scenă deschisă orice atitudine care este neconformă cu principiile normale de conduită. Cu toate acestea, oricare dintre noi avem o singura șansă de a ne menține identitatea vie și de a deveni, într-un fel mari, atât la nivel de individ cât și la nivel de grup: prin folosirea lui zilnică. Încorporându-l în noi, ne vom afla mai aproape de sufletul și de conștiința noastră, cu care vom forma un triunvirat capabil să clădească propria Romă, de care avem atâta nevoie! O Romă lipsită de Nero sau de Caligula și care este pregătită să câștige toate bătăliile cu care se confruntă viața din interior. O Romă eternă, de care avem nevoie fiecare pentru a cunoaște și recunoaște fața nealterabilă a nemuririi. Pentru a cunoaște ce anume are valoare și ce trebuie făcut pentru a aduce de partea noastră adevăratele comori.
Adevărul însușit, dar nemărturisit, aduce după sine un câștig ascuns, egal cu responsabilitatea pe care ne-o asumăm în cadrul acestui tip de comportament. Păstrat în noi doar pentru nutriția proprie, ne va asigura o oarecare stare de confort de moment, dar nu va fi în măsură să ne deslușească taine ale unor trăiri care au sens. Adevărul neîmpărtășit altora este precum norii care nu aduc ploaia, dar care se arată porniți în special în perioadele de maximă uscăciune, prezente uneori în sezonul estival. A nu avea curajul recunoașterii puterii pe care acesta o emană, este ca și cum am face din slăbiciunea noastră superlativ minusculului univers propriu, generat zi de zi, ceas de ceas și clipă de clipă.
Spre deosebire de minciună, adevărul nu are decât o față: lumina. De aceea, el nu poate fi niciodată relativ. Cei care afirmă că fiecare are adevărul lui, nu fac decât simple speculații asupra unor reguli pe care nu le cunosc și asupra unor rânduieli la care nu se pricep. Deoarece adevărul este pivotul în jurul căruia gravitează întreagă lumea aceasta, pe care o guvernează, dându-i perenitatea de care are nevoie. În el găsim anticorpii necesari organismului pentru a-și menține sănătatea intactă și motivație în logica drumului către ținte. Fără el, am renaște în noi și în jurul nostru Sodoma contemporaneizată, care ne-ar ajuta cel mai bine să descoperim apocalipsa, mult mai devreme decât o presupunem sau decât ea este programată să vină.
În adevăr am descoperit logica binelui și curajul retragerii de la rău. El nu poate să fie decât puterea care leagă sufletul de trup, spiritul de materie, cimentul care unește și individuațizează trăsături în cadrul unei personalități, care cosmetizează un caracter și îl face compatibil cu destinul său. Substanța care transformă, prin reacții succesive, emoții capabile să facă sufletele să vibreze, ca și atunci când, de pildă, apar primii vestitori ai primăverii. Emoții cu care ne unim în graba impusă de viața însăși, care parcă nu mai are răbdare și nici putere să mai aștepte un nou impuls de început.
În bătaia vântului de afară, clipele se șterg una câte una, lăsând în urma lor iluzia unui traseu marcat de faptele noastre. Frământările care ne cuprind poartă în ele amprenta unor voci dispuse, împreună cu noi, să clădească, fără încetare, doar în conformitate cu semnalele care învrăjbesc lumea, după care se străduiesc s-o aducă la forma inițială. Doar adevărurile care conțin în ele visul realității transpuse sunt în măsură să ne conducă în viitor cu un optimism debordant. În rest, toate sunt iluzii deșarte, spălate în fumul orgoliului ancestral sau, poate, cutume care ne lâncezesc în moleșeala unor apucături înțelese greșit și împărtășite fără măsura în stare să ne plaseze și să ne mențină în echilibru.
Cuprinși de entuziasmul fals al unor adevăruri individuale, contrafăcute în patima interesului personal, vom avea satisfacția de moment a sufletului inconștient de lumea pe care și-o clădește în singurătate. Și nu vom fi în măsură să conștientizăm că doar legați de filonul central, care păstrează Universul pe axa în care a fost conceput, vom putea să aparținem cu adevărat lumii pentru care suntem pregătiți să existăm. Altfel, perdeaua de nori care ne ecranează conștiințele, întotdeauna intempestiv, ne va menține în umbra unei posturi din ce în ce mai egoistă și mai lipsită de substanță.
Fără puterea adevărului în noi vom fi simple valuri care se sparg de meterezele plantate în nisipul destinului, găunos și egoist, un destin tot mai îndepărtat de locul lui de origine. Ne vom găsi, în lipsa acestei surse de energie, pe un pământ inundat de mocirla pe care noi înșine am creat-o, gata să ne înghită ca într-o carapace, în care timpul și istoria nu mai au loc. De frica unor pretinse valori, care nu sunt altceva decât imitații nereușite, scoase din mâna unora ce se pretind artiști.
Operele adevărate, ca și creațiile perfecte, nu pot fi realizate decât din adevăr. Cuvântul a fost conceput de către Adevărul însuși, iar noi, la rândul nostru, am fost creați prin puterea Cuvântului. Primind cuvântul ca pe cea mai performantă unealtă de care să ne folosim, am căpătat, odată cu el, valoarea perfecțiunii și posibilitatea de a o utiliza în scop personal. Tot prin Cuvânt am primit și dreptul de a crea, dar și riscul de a ne pierde în singurătate, prin utilizarea injustă a acestuia. Așa se face că nevoia de a ne orienta corect ne conduce întotdeauna la lumina care iese din adevăr, singura în măsură să ne deschidă ochii, suficient de mult încât să eliminăm riscul rătăcirii și al înstrăinării de sine.
Ocolind adevărul, este ca și cum am alege un drum al desfrâului, la capătul căruia ne așteaptă nimic altceva decât Gomora dezlănțuită. Voluntar sau involuntar, frica de adevăr ne conduce, la rândul ei, la marginea unei prăpăstii, din care ne putem salva doar prin întoarcere la locul din care am plecat, adică la adevăr. Pentru cei care îi cunosc mirosul, parfumul pe care îl emană este un argument suficient de convingător în stoparea mersului mai departe spre rău și retragerea, în forma inițială, la locul din care a început rătăcirea.
Dilema alegerii, care a fost însămânțată în suflete încă de la geneză și pe care o purtăm în noi pe tot parcursul vieții, nu înseamnă altceva decât gradul libertății de acțiune și măsura în care ne apreciem condiția umană. Ușurința pe care o descoperim în destinul programat să se desfășoare într-un anume fel, fie el chiar și în binele absolut, este în mod evident sărăcită de satisfacția propriei reușite dacă nu urmărește cu consecvență acest bine. Aici apare, pentru cei care înțeleg, logica drumului desfășurat în dicotomii permanente, necesitatea rațiunii în existența libertății și a adevărului ca etalon al conduitei morale. Ca să fim mai expliciți, în opinia noastră lucrurile se desfășoară în felul următor: ca să fim liberi trebuie să avem posibilitatea alegerii, ca să putem alege este nevoie de rațiune și ca să avem certitudinea alegerii variantei care ni se potrivește, adică a binelui, este nevoie să ne hrănim zilnic din lumina adevărului. Pentru toate acțiunile pe care le desfășurăm, avem nevoie de har. Care există în noi în forma lui primară, nealterată și nepoluată. Acesta este cel care ne păstrează de-a lungul întregii noastre vieți conștiința trează și atenția distributivă, întotdeauna în sensul conservării materiei și evoluției spiritului. Acest har, la care facem referire, nu poate fi altul decât adevărul fundamental al lumii acesteia, desprins și condiționat permanent din adevărul universului din care facem parte. El este energia care înflăcărează inimile și cântărește fericirea în sufletele noastre, mereu mai mult și de fiecare dată mai bine.
Satisfacția de a ne purifica prin adevăr cunoaște limita maximă doar atunci când ne interesează la superlativ să atingem această limită. Dar câtă vreme nu renunțăm la amăgiri, sufletul din noi nu va cunoaște liniștea de care are nevoie și nu se va putea desprinde complet de patima care am impus-o, uneori peste saturație, trupului. Va trebui, din această cauză, să transferăm zi de zi privirilor noastre câte un strop din puterea vindecătoare a adevărului și să dăm acestora limpezimea cărării, pentru a descoperi satisfacția împlinirii. Care nu poate fi, sub nici o formă, alterată de putreziciunea minciunii și nici umbrită de iluziile care ne plasează în nudul zbârcit al timpului risipit în nonsensuri, adică al acelui timp pierdut fără rost și fără noimă. Oricât de mult ar încerca, cei care iubesc falsul, să-i dea o altă înfățișare adevărului, nu vor reuși fie și numai pentru puterea pe care acesta o are, având în vedere originea lui divină.