Publicat în anul 2010, la Editura Rafet din Râmnicu Sărat, volumul de poezii „Cartea Profețiilor” este structurat în patru părți: „Cartea Profețiilor”, „Cartea Glasurilor, Gesturilor și Tăcerii”, „Cartea Descântecelor” și „Cartea Apocalipsei”. Autorul, Adrian Botez, își dedică volumul familiei. Dar are poetul viață personală? (Nichita ar spune că Nu) Și de ce „Cartea Profețiilor”? Nimeni nu este profet în țara lui. Dar în propria inimă? Dar în inima altora?
În prima parte, ce poartă și titlul volumului, ne întrebăm: Care este rolul poeziei la Adrian Botez? Pentru ce s-a născut poetul? Urmează, el, exemplul celui care prin lumina sa – clocotindă tăcere (superbă metaforă) – spune TOTUL? Răspunsul nu se lasă așteptat: „te-ai născut – deci – pentru ca să / vindeci nădejdea / și toți cei cu ochii plecați – din mine – deodată / s-au privit drept în ochi și / s-au recunoscut” („Despre cel născut atunci, acolo” – pag. 7). Acesta este mesajul: nădejdea, recunoașterea, trezirea spirituală. Mai mult de atât, spune poetul, „mântuirea va fi doar când vom lua / asupra noastră – răspunderea întregului / Rău / când vom lua din spinarea / presupușilor diavoli – povara zdrobitoare-a / ispitirii” („Atunci când” – pag. 11).
Adrian Botez se descrie pe sine drept un apărător al legilor sfinte care ucide impostura („Despre mine” – pag. 13). Presupușii diavoli despre care vorbește sunt în noi. Sunt dorințele și fricile noastre care ne închid sufletul într-o închisoare de oase, sânge și carne. Nimeni nu își mai poartă crucea martirului, cu toții am devenit indiferenți..., preamuritori și reci.
Evident, există un risc al poeziei lui Adrian Botez, pentru că este nominativă și nu lasă loc de alegeri și interpretări. Dar, se pare că poetul, justițiarul acestor vremuri „distrugătoare și delapidatoare” de conștiințe, nu mai are vreme de pierdut. Cumva ne aduce aminte de personajul interpretat de actorul Denzel Washington în filmul post-apocaliptic „The Book of Eli”, apărătorul ultimei Biblii existente pe Pământ. Eli citea o Biblie pentru orbi și o învăța pe de rost, pentru a transmite cuvintele lui Dumnezeu, celor care așteptau povața și izbăvirea. În cazul nostru, Adrian Botez scrie o carte de poezii pentru orbi, pentru ca ei, cei „din urmă”, să poată face pasul înainte, și își răspunde singur la întrebarea din poemul „Proștii, lina și punctul” (pag. 30) : „nici nu-mi dau seama de ce / și-a mai pierdut vremea Dumnezeu – de m-a / trimis în lume - și pe / unul ca mine.”
Poemul „Bătrân lup de cer” este unul memorabil. Călător transdimensional și extrasenzorial prin Universul vălurit, poetul se (re)trage „către umbra înțelepților / daimoni ai copacilor – bătrân / nebun – năzuind înapoi – la sânul / răcoros al mamei sale” (pag. 39). Refuză „neliniștea”, „zgomotul forjării destinelor” și își acceptă condiția umană. Dar să nu credem că acceptul este rezultatul unui dialog umil cu Divinitatea. Nu în această etapă.
În partea a doua a volumului, glasurile, gesturile și tăcerile poetului se îndreaptă către revoltă. Din „Bolșevismul cosmic” (pag. 61) se-aud „Bâlbâielile divine” (pag. 66!!!): „Dumnezeu e trist – trist și dând / impresia – din pricina norilor – a vizibilității / limitate – că ar fi și meschin: un Dumnezeu supărat / își ia pseudonimul „Satana” – dar / n-au rost investigații / onomastice – în casa celui care / și-a luat vacanță în / muntele Sinai”. Omnipotentul, atotștiutorul, „a avut profesori – tot atâția câți / oameni a creat: fiecare om / este întruchiparea nemulțumirii / divine – de a afla – atât de / strâmb și / puțin”.
În poemul „Vrăjmășie mocnind” (pag. 69), poetul mărturisește că „nu mai sunt tânăr de mult: Dumnezeu / mă șantajează cu / suferințele – ca să-L / privesc în ochi...”. Evident, nu despre adevăratul sens al cuvântului șantaj vrea să ne vorbească Adrian Botez, pentru că marele creator nu este responsabil pentru nefericirea noastră. Nu el trebuie să fie ținta protestului și a înverșunării. Numai o persoană cu inima curată îl poate înțelege pe Dumnezeu și îi poate înțelege căile SALE. Poezia, în cazul nostru, este o formă de purificare prin ardere, atât cât îi este permis poetului să ardă înspre fireasca sumisiune, prin descântec de cuvinte, în partea a treia a volumului, sau prin apocaliptice lovituri până la sânge, în partea a patra.
Spune autorul în „Cartea Apocalipsei”: „vine vremea când / nu-L mai suporți nici pe / Dumnezeu – ca / Maestru...” (Mane, Tekel, Fares – „Numărat, Cântărit, Împărțit” – pag. 123). Dar ce s-ar întâmpla dacă... Dumnezeu, plictisit de atâta tânguire, nu ne-ar mai suporta pe noi, ca ucenici, și ne-ar lăsa pe mâna profesorului distrat, TIMPUL, fără niciun indiciu, fără nicio revelație?
Totuși, să nu ne facem o impresie greșită despre creștinismul poetului, contradicțiile și revolta din volum fac parte din parcursul firesc al căutării și cunoașterii. Poeții sunt ființe nonconformiste și extremiste care zboară spre înălțimi primejdioase ca niște Icari, coboară precum luceferii blânzi și sfârșesc, nu de puține ori, în Infernul lui Dante. În cazul nostru, Poetul, atât de încercat de forțele luciferice, încearcă să-și ridice spiritul cât mai sus prin intermediul proiecției sale în universul astral. Astfel, îl "invită" pe OM să arunce o "privire" ințiatică spre adevărurile absolute ale Dumnezeului Paradiziac: Voința, în chip de călăuză – Spiritele Voinței (Tronurile) – pag. 127, ordinea ca disciplină celestă : Spiritele Ordinii (Heruvimii) – pag. 130, iubirea ca și cerc al infinitului – Spiritele Iubirii (Serafimii) – pag. 132 – și visul ca “ răzoare de lumini” (Preludii hiperboreene – pag. 134).

Sursa: Observatorul din Toronto, ianuarie 2011