Senzația care ți-o dă umbra părăsită a corpului tău nu poate fi decât una de însingurare. Așa am crezut (și mai cred) despre solitudine și despre imaginea oamenilor care au cioplit piatră, ca să dea destinului forma și duritatea credinței. Să poată să urce dealuri albite prea ușor de neîmplinirea dorințelor mărturisite în zori. Să se imunizeze și să nu se plângă de fărădelegile unora care și-au promulgat dreptul de a conduce, doar pentru că au uitat complet de avantajele dreptății. Tânăr fiind, am căutat în raza plăpândă oferită cu generozitate de sus, un partener statornic. Pe atunci nu știam că umbra făcută pământului reprezintă dublura desfășurată peste rana ascunsă în trupul călcat nemilos în picioare. Am avut nenumărate dialoguri cu mine însumi, încercând să dezleg taine care mă depășeau. Dar am crezut mereu că răspunsurile primite la întrebările puse gândului din mine nu fac parte din egocentrismul care dezonorează și înrobește. Motiv pentru care mi-am făcut din umbră un prieten mai statornic decât vântul și mai fidel decât drumul fără întoarcere. Astăzi, de câte ori văd dealul despădurit al Poienii pietrarilor, îmi aduc aminte de o vreme în care tema morții era luată în derâdere. Dintre cei care i-au păstrat drumul intact, au mai rămas puțini. Foarte puțini. Însă suficient de mulți cât să nu uităm că limita umană nu este mai departe de umbra acelora care au fost. Și despre care se știe doar că în afară de onoare au mai avut și curajul de a fi. Prin noi și prin copiii noștri.