ÎN UNUL DINTRE „fragmentele despre poezie” incluse la finele antologiei „La cules de îngeri” (2003), Ana Blandiana încearcă să-și definească propria creație, comparând cunoscuta Pietà a lui Michelangelo din Catedrala San Pietro, dusă la perfecțiune prin truda șlefuirii, cu cea din Domul din Florența, considerată de mai toată lumea neterminată. Poetei i se pare că ar distinge aici o expresie a frământării creatoare a artistului, oscilând între a spune totul și a sugera: „ "Nu cumva mâna artistului a fost oprită să continue nu numai de moarte, ci și de bănuiala că nu totul trebuie spus, că trebuie lăsate zone sugestiei, umbrei, îndoielii, gândului rostit pe jumătate pentru a fi întregit de ceilalți în milioane de feluri, într-o taină mereu curgătoare, nelimitată, ca un izvor?” Și de aici, la propria sa creație, într-un efort de definire și de asumare: „Acea Pietà din Domul Florenței înțelege de ce poezia în forme fixe mă respinge, de ce poezia ermetizantă sau liberă de sens nu mă atrage; ea știe, cu sau fără gândul lui Michelangelo, că arta adevărată este, pentru mine, numai linie de unire, raport suspendat, întotdeauna altul, întotdeauna riscant, între perfecțiune și sugestie."”
Într-un fel, poeta pune degetul pe rană, căci poezia sa a oscilat, de la bun început, între elaborare și spontaneitate, între inspirație și căutarea subiectului, între ingenuitate și metodă, între reflexivitate și simțire, iluzie și luciditate. Și, iată, „între perfecțiune și sugestie”. Pe de altă parte, însăși această meditație eseistică, de găsit și în numeroase poeme din toate volumele sale de până astăzi, pline de arte poetice, indică o anume preeminență a unei cerebralități care încearcă să controleze, să dirijeze, să direcționeze sensul și, în aceeași măsură, expresia. Și, mai mult decât atât, să provoace, pe aceeași cale (ceea ce este, la urma urmei, paradoxal) sugestia. Poemele sale (chiar și cele erotice, din volumul „Octombrie, noiembrie, decembrie”) au fost întotdeauna construite atent, elaborate, urmărind semnificația clară: „Fericită, mi se spune că trebuie să fiu,/ Pentru c-am ales moartea ca să pot învia./ Ce-aș putea să-mi doresc mai mult, mă întreabă,/ Dar nimeni nu așteaptă răspunsul./ Ferice de tine, îmi spun toți,/ (Și eu repet: Ferice de mine)./ Nu poți învia fără să mori,/ Îmi mai spun/ Cei care n-au înviat niciodată/ Pentru că n-au murit.” („Fericită mi se spune”, în vol. Soarele de apoi”, 2000). Poezia aceasta ar putea fi considerată una „de concepție”, în înțelesul pe care Pompiliu Constantinescu îl viza în legătură cu poezia lui Blaga. Poet tutelar al Anei Blandiana, de la care împrumută relieful stilistic și chiar unele formulări – reflex al unei false memorii poetice („Mamă, întâiul meu mormânt,/ beznă fierbinte...”). Nu însă și latura de profunzime. Însă retorica, da.

VOLUMUL apărut în toamna anului trecut, cu titlul (cam căutat!) „Patria mea A4”, la Editura Humanitas*, se înscrie în linia știută deja a acestei formule poetice. Ca pretutindeni, ideea domină viziunea, limba e cea comună a poeziei, comparația precumpănește în fața metaforei, iar construcția strunește sensul și conduce poemul către un final mai mult sau mai puțin previzibil. Ceea ce a scos, totuși, această poezie din rând a fost elevația și noblețea gândului, tradusă și într-o sentențiozitate uneori fericită, alteori pur retorică, echibrul simțirii și al expresiei, claritatea și chiar strategia vizibilă, însă acceptabilă a iluminărilor cu țel revelator din final. Care chiar dacă nu reușesc totdeauna să reverbereze substanțial asupra întregului, impunând (vorba vine) o a doua lectură și vizând un alt sens, mai profund, plasticizează ideea și o fac, în momentele de grație, relevantă. Ca în acest creion aproape arghezian, din volumul de acum: „Uitând de lume și uitând de mine,/ Simt cum singurătatea mă umple ca o miere/ Curgând în vasul ce i se cuvine/ Pentru c-o soarbe și o cere.// Sacri sunt fagurii din care curge/ Aurul ei pe viața-mi de apoi,/ Când limpedea-ți pedeapsă, Demiurge,/ Mă înfășoară-n dulcele noroi// Dar voluptate-i chinul, nu calvar/ Și îmi aduc de mine-aminte/ Ca de o gâză prinsă-n chihlimbar,/ În cripta luminoasă de cuvinte.” („Chihlimbar”). În „Patria mea A4”, Ana Blandiana obține tot ceea ce se poate obține mai mult din acest control asupra textului pe care a mizat întotdeauna și care a ajuns acum la limita lui de sus. Pe de altă parte, plătește și tributul care e de plătit. Iată, spre exemplu, unul dintre poemele-pivot ale cărții, text în care aș putea spune că autoarei i se revelează subiectul (pentru că, de multe ori, ea doar îl găsește, iar în asemenea situații apar poeme numai corecte). Înainte de a cita, trebuie, însă, făcută și observația că în acest moment, mai mult decât înainte, poezia Anei Blandiana se înscrie într-un orizont moral mai intens trăit și mai convingător exprimat: „Dumnezeu al libelulelor, al fluturilor de noapte,/ Al ciocârliilor și al bufnițelor,/ Dumnezeu al râmelor, al scorpionilor/ Și al gândacilor de bucătărie,/ Dumnezeu care i-ai învățat pe fiecare altceva/ Și știi dinainte tot ce i se va întâmpla fiecăruia,/ Aș da orice să înțeleg ce-ai simțit/ Când ai stabilit proporțiile/ Otrăvurilor, culorilor, parfumurilor,/ Când ai așezat într-un cioc cîntecul/ Și în altul croncănitul,/Și-ntr-un suflet crima și în altul extazul,/ Aș da orice, mai ales, să știu/ Dacă ai avut remușcări/ Că pe unii i-ai făcut victime și pe alții călăi,/ Egal de vinovat față de toți/ Pentru că pe toți i-ai pus/ În fața faptului împlinit./ Dumnezeu al vinovăției de a fi hotărât singur/ Raportul între bine și rău,/ Balanța menținută cu greu în echilibru/ De trupul însîngerat/ Al fiului tău care nu-ți seamănă.” („Rugăciune”). E ușor de sesizat în acest text o logică pe care unii o pot socoti previzibilă, o simetrie pe care, de la un punct încolo, am putea s-o considerăm simplificatoare sau tributară unui mod liric vetust (deși nu este), dar asta numai dincolo de pregnanța rostirii și de înălțimea gândului. Ar mai trebui observată doza ceva mai mare de concret, salutară într-o creație care a suferit întotdeauna (și suferă, oarecum, în continuare), de un ușor abstractism, de o anume generalitate a noțiunilor și simbolurilor, ceea ce a împins-o către alegorie sau către parabolă, dar și către o filosofare cam afectată. Pe de altă parte, însă, poeta cade în capcana propriei clarități, a propriei aptitudini de a construi un discurs limpede și încărcat de sens. Sau poate că nu izbutește să-și depășească teama de a nu lăsa lucrurile nespuse sau vag exprimate. Și, până la urmă, teama de a sugera, în loc să numească. De a lăsa statuia poemului neterminată, încrezătoare în capacitatea cititorului de a-l înțelege. De fapt, de a-i da mai multe înțelesuri, ceea ce înseamnă că și atunci când ar miza pe sugestie, Ana Blandiana ar viza nu sensuri multiple ori vagi, ci un singur sens: al poetului. Care este impus, nu propus. Acest deziderat conduce, în cazul textului de mai sus, la ratarea finalului unui poem aproape memorabil, prin adăugarea unei precizări inutile, prezentă în atributiva din ultimul vers („care nu-ți seamănă”). Dincolo de faptul că precizarea distruge eufonia, ea și încarcă textul de o semnificație care-i este, la urma urmei, străină. Și care ar fi putut fi dezvoltată, eventual, într-un alt poem. Făcut, iar nu născut, cum este cel citat, exceptând propoziția ultimă.

DACÃ NU impune un alt stil, volumul de anul trecut ne dezvăluie, măcar parțial, o altă poetă. Nu radical deosebită de cea știută, și totuși alta. Anume, o poetă care (trecând, oarecum, și prin textele din volumul „Soarele de apoi”) izbutește să reînnoade firul creației sale din anii ΄70-΄80 și să-l toarcă mai departe. Revin aceleași teme (poezia, taina vieții și a creației, sensul și nonsensul, timpul, năzuința de a trece „puntea humii” prin artă, nu însă și erotica), dar aflate, acum, sub urgența unei vârste de cumpănă, care conferă parcă de la sine gravitate și substanțialitate rostirii, îndoielii, fiorului. Întrebările capătă, ca și răspunsurile presupuse, ceva din tragica (și absurda) morală a deznodământului presimțit, a recapitulărilor ultime, izvorând dintr-o experiență ce s-a dovedit inutilă și dintr-o înțelepciune care n-a atins ținta visată. În fond, abia acum poetei i se impune marea temă a Creatorului, către care ducea dintru început poezia ei, iar dialogul cu divinitatea, cu ceva din revolta (nu așa de sumețită și de neconvențională, însă) a Martei Petreu din „Scara lui Iacob” (și, evident, cu ceva din răzvrătirea argheziană, căreia i se pune, totuși, surdină) se radicalizează în chip dramatic (dar și fericit, artisticește vorbind): : „Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ În acest univers în care/ Înseși legile firii hotărăsc/ Cine trebuie să ucidă pe cine/ Și cel ce ucide mai mult este rege:/ Cu ce admirație este filmat/ Leul placid și feroce sfîrtecând căprioara,/ Iar eu, închizând ochii sau televizorul,/ Am senzația că particip la crimă mai puțin,/ Deși știu că-n opaițul vieții/ Trebuie pus mereu sânge,/ Sângele altuia.// Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ Am stat la masă cu vânători,/ Deși îmi plăcea să mângâi urechile lungi/ Și mătăsoase ale iepurilor/ Asvârliți, ca pe un catafalc,/ Pe fața de masă brodată./ Vinovată, chiar dacă nu eu apăsam pe trăgaci,/ Ci-mi astupam urechile,/ Oripilată de zgomotul morții/ Și de mirosul sudorii nerușinate a celor ce-au tras.// Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ Totuși mai nevinovată decît tine,/ Autorul acestei perfecțiuni fără milă,/ Care ai hotărît totul/ Și apoi m-ai învățat să întorc și celălalt obraz.” („Animal planet”). A-i reproșa poetei, dintr-o perspectivă impusă de evoluția liricii din ultimii ani, claritatea discursului și pretinsa previzibilitate a derulării logice, e un risc pe care unii critici n-ar trebui să și-l asume, pentru că-i cer acestei mari poete să fie altceva decât este. Dar (îi cer asta) mai ales acestei poezii de substanță, care nu se poate pierde în micile jucărele ironice, nici în orizontul lipsit de relevanță al măruntelor tribulații cotidiene din așa-zisa poezie de ultimă oră (de multă vreme fumată prin alte părți). Avem aici (și în alte câteva poeme ale volumului) o problematică gravă, adâncă, de care, iată, autoarea nu se sfiește, ca și o rostire deplină, fără zorzoane (și fără fasoane). Avem, așadar, ceea ce, fără motive serioase, ci doar din (neo)conformism, repudiază unii în ultima vreme: o veritabilă poezie maximalistă, bine susținută stilistic.
Revenind, oarecum, la problema ridicată la început, nu înainte de a acorda o mică atenție titlului (și ultimului text), care sugerează opțiunea (firească, dacă avem în vedere lunga dialectică din creația autoarei) evadării din real în spațiul neliniștit și totuși securizant al imaginarului, ar fi de observat, totuși, că ea nu ridică nici în acest volum întotdeauna poezia la treapta cea mai de sus. Sunt multe texte bine construite, dar convenționale, putem reproșa o anume generalitate a imaginarului, venind din faptul că poeta lucrează, am mai spus-o, nu cu obiecte, ci cu noțiuni și simboluri, cu analogii sau comparații, și nu cu metafore. În plus, întâlnim de prea multe ori cuvinte mari („haos”, „univers”, „neant”, „vid”, „Bine”, „Rău”), asociate cu anumite impulsuri retorice. Pe de altă parte însă, în ciuda logicii tutelare și a științei de a construi un text care să semnifice clar, poeta ajunge tocmai pe această cale la ambiguitatea sugestivă, ca în „Carnaval”, care este, poate, textul cu adevărat memorabil, prin subtilitate și chiar printr-o melancolizată ingenuitate regăsită, al cărții; definitoriu și ca stare de suflet: „Se colorează ca să se ascunză/ Și sub acest travesti/ Trece din frunză în frunză,/ Le convinge că zborul nu doare,/ Că e doar o experiență minunată,/ Apoi le desprinde ușor, /Libere pentru prima dată,/ Fascinate de întâmplare,/ Ca și cum n-ar muri./ Dar mor./ Iar el, cel ce le travestise/ Ca să le omoare,/ Rămâne singur și colorat ca o paiață/ În lumea deodată mai mare/ Între catedrală și piață,/ Singur și fără să știe muri,/ Deși știe să zboare”. O idee zărită (mai curând decât o viziune), de un tragism senin (sau înseninat). Un exemplu elocvent (și, nu mai puțin, tulburător) privind felul în care raționalitatea deducțiilor și logica structurării discursului ne pot proiecta în mister.
Prin câteva (nu puține) dintre textele pe care le include, „Patria mea A4”, este, probabil, cel mai bun volum al Anei Blandiana. O poetă (trebuie rostit acest lucru, ca să se evite orice echivoc) de stirpe aleasă, care merge, înfruntând orice riscuri, nu pe cărărui șerpuite, ci pe calea regală a poeziei.
___________________________________________________

*Ana Blandiana, "Patria mea A4", poeme noi, Editura Humanitas, 2010, 150 pag.