E adevărat că nu poți rezolva chiar totul pe cale diplomatică dar se pare că, în ultimii ani, ne-am cam pierdut, nu doar abilitatea ci, și instinctele în abordarea problematicii internaționale. Ne lipsește predictibilitatea, spiritul vizionar, aproape am făcut fixație pe această axă Washington – Londra – București pe care am transformat-o în coloană vertebrală a politicii noastre externe. Deși am intrat în Uniunea Europeană nu reușim să ne valorificăm statutul. Asta poate și pentru că nu evaluăm corect potențialul geopolitic și rolul Germaniei în viitoarele evoluții pe continent. Ne-am obișnuit să o privim prin prisma condiției sale postbelice și pierdem din vedere că spațiul comunitar cu ea la timonă poate căpăta, într-o zi, configurația unui al patrulea reich. Subapreciem investițiile germane, ajunse la o cotă descumpănitoare, respingem cu aroganță oferta de prim ministru a lui Johanes, primarul Sibiului, iar apoi suntem surprinși că nu încăpem în spațiul Schengen.
Raportat la o perioadă relativ scurtă de timp (decenii), oricât de mult s-ar schimba vremurile și oricât ar evolua un popor, interesele și aspirațiile sale natural-istorice nu se pot modifica radical. Chiar dacă astăzi se plasează în fruntea democrațiilor occidentale, manifestându-se drept lider în promovarea unor valori general-umane, poporul german conservă în structurile sale arhetipale acel inconștient colectiv ce s-a revărsat la exterior și "solidificat" în cele trei reichuri, care s-au succedat în virtutea unei organicități intrinseci. Spiritul care a germinat aceste trei năvalnice izbucniri istorice și a propulsat creația germană la rang de cultură majoră, afirmând o civilizație ce s-a definit, în expresia sa statală, ca mare putere europeană și mondială a rămas activ; după frustrările și refulările, de o jumătate de veac, poate erupe din nou în cadrul aceleiași matrici genetice.
Oricât s-au grăbit unii să considere hitlerismul un atavism al evoluției vor fi, probabil, nevoiți să recunoască că el s-a înscris totuși într-o logică a devenirii poporului german. Nu știm dacă al Patrulea Reich a fost proiectat pe vreo planșetă dar, cu certitudine, el există, de mult timp, în mintea multor germani și ar putea întruchipa, într-un moment favorabil, într-o altă formulă adaptată vremii, acea voință manifestă a germanității. Noul context geopolitic își va pune, cu siguranță, amprenta asupra fizionomiei acestuia (imperiul) însă, comparativ cu celelalte anterioare, va diferi probabil numai sub aspect formal, conținutul (fondul) rămânând aproximativ același. Germania nu are decât două alternative: să se diferențieze și autonomizeze treptat în cadrul procesului omogenizator al structurilor economice, politice și militare de tip occidental, atingând un moment al desprinderii de acesta, tendință ce o va duce la repetarea erorilor istorice ale trecutului; să se impună în continuare drept principal lider continental, trăgând după sine Occidentul și punându-și amprenta asupra devenirii acestuia în tentativa eliberării din corsetul anglo-saxon, lucru ce ar obliga-o la relații privilegiate cu Rusia.
Identitatea germană este mult prea puternică pentru a se mai lăsa, chiar și din considerente tactice, multă vreme estompată. Ceea ce s-a chemat procesul de denazificare s-a dovedit în final a fi, în perioada războiului rece, pentru ea, mai degrabă, un pansament care a protejat cicatrizarea rănilor cu care al Treilea Reich s-a ales la sfârșitul ultimei conflagrații mondiale. Din această nouă încercare istorică Germania a ieșit serios călită și cu multe probleme rezolvate. Cele mai importante câștiguri le-ar reprezenta: convertirea umilinței celor două patrii germane, ce s-au aflat sub ocupație temporară, în veritabilă înțelepciune,după ce orgoliul și aroganța, specific prusace, au dus-o de fiecare dată la dezastru; rezolvarea, în urma reconcilierii cu Franța, a istoricei dispute pentru supremația terestră în vestul continentulu, asigurîndu-și astfel în sfârșit spatele. Apoi, prăbușirea U.R.S.S. a determinat-o la reluarea marșului către răsărit. Se pare că a fost rezolvată și mai vechea dilemă a modelului de expansionism. Celebra dispută, "politică colonială și comercială" versus "politică teritorială" susținută militar, s-a cristalizat în opțiunea validată de experiența engleză a "cuceririi economice și pașnice a lumii", puse însă în serviciul unei noi politici teritoriale pe continent. Soluția militară, de fiecare dată elementul forte al politicii externe germane, pare definitiv compromisă și aceasta, în primul rând, de succesele noii strategii nemilitare. Dezmembrarea Cehoslovaciei și Iugoslaviei, consolidarea caracterului german al statului austriac și renunțarea acestuia la statutul de neutralitate, integrarea în același bloc politico-militar a Poloniei, constituirea și supraviețuirea ca stat distinct a Ucrainei demonstrează elocvent eficacitatea acestei strategii.
Mutațiile produse pe harta Europei, probabil deloc accidental, după reunificarea Germaniei fac ca afirmația că testamentul Fuhrerului este magistral dus la îndeplinire să nu apară tocmai exagerată. Simpla reamintire numai a unora dintre coordonatele majore ale acestuia permite sesizarea unei consecvențe și continuități ce se circumscriu unui proiect național temeinic fundamentat și adânc înrădăcinat:
•să nu se îngăduie ca în Europa să se formeze două puteri continentale. Orice încercare de organizare la granițe a unei puteri militare să fie considerată un atac împotriva statului german. Franța, inamicul său numărul unu din toate timpurile, este deja anihilată în cadrul actualului sistem de organizare politico-economică și militară vest-european ce o plasează în postura de principal aliat, predestinat, însă, să se mulțumească cu un rol secund, asemenea unei remorci la dieselul german, dacă dorește să mai însemne ceva pe continent; cam același lucru se întâmplă și cu Anglia raportat la SUA.
•împiedicarea, prin toate mijloacele, a apariției unei puteri este în egală măsură un drept dar și o datorie. Dacă ea exista deja trebuia distrusă, lucru care s-a și întâmplat de altfel, prin dispariția uriașului Imperiu Roșu de la răsărit;
•izvorul propriei puteri să fie în pământul patriei, în Europa și nu în colonii. Reichul va fi garantat numai atunci când fiecare german va avea bucata sa de pământ pe care să-l cultive și la nevoie să-l ude cu propriul său sânge. Acest lucru este pe deplin confirmat și de preocuparea permanentă pe care patria mamă a avut-o și o manifestă pentru etnicii germani din celelalte țări europene. În timpul războiului o parte dintre aceștia au fost folosiți drept coloană a cincea în statele supuse agresiunii. Pentru a-i proteja de prigoana dezlănțuită, în cadrul acțiunii de denazificare și degermanizare, s-a dus ulterior o politică de salvare a lor prin încurajarea emigrării în Germania, în multe cazuri, chiar cu prețul unor răscumpărări. După încheierea războiului rece etnicii germani încep să-și recapete demnitatea de odinioară prin reîmpământenirea lor în locurile de unde plecaseră ori de care fuseseră deposedați (Regiunea Sudetă, Polonia, Transilvania etc.) sau chiar prin încercări de reconstituire a unor configurații autonome în teritoriile aparținătoare fostei URSS. De remarcat că, în timp ce unele state își incită conaționalii, în cadrul așa-ziselor politici ale minorităților, la acțiuni revendicative cu aparență specifică dar vizând în fond modificări teritoriale, statul german acționează pentru integrarea și creșterea rolului etnicilor săi din afara granițelor în statele naționale cărora le aparțin, încurajând și sprijinind financiar, material și politic acest proces. Spațiile deținute, peste tot în Europa, de către minoritatea germană sunt văzute drept posibile capete de pod, din care pot fi construite punți țărilor central și est-europene care pot fi astfel legate la sfera de influență germană. Se practică foarte subtil străvechea politică a mărcilor de frontieră care aveau menirea să garanteze la exterior imperiul. Nu sunt atât de importante alianțele politice, destinate constituirii unui alt "cordon sanitar", ci provocarea dependenței economice și chiar culturale a spațiilor adiacente viitorului Reich. Aceasta nu este altceva decât o formă de recolonizare, prin regermanizare, a zonelor sale tradiționale de influență.
Germania a aplicat magistral strategia, atribuită rușilor, a vulcanului stins. După ce a fost strivită la un moment dat de istorie a găsit totuși înțelepciunea și răbdarea, de-a dreptul diabolice, de a mima ieșirea din istorie, lăsând însă istoria să lucreze pentru ea Aceasta a recompensat-o imens, coagulând spațiul vest-european, aproape inconștient, în jurul ei. Noua Germanie, reunificată și regenerată ca urmare a preocupării timp de o jumătate de veac exclusiv pentru consolidarea internă, primește astăzi, aproape cadou, o Europă Unită, gravitând în jurul ei, lucru pe care nu a reușit niciodată să-l realizeze cu atâta succes generalii și marile armate ale Reichului. Extinderea Europei către Est nu este altceva decât expresia modernă, actualizarea străvechiului marș german către Răsărit. Drumul deschis cu sabia de cavalerii teutoni și pământurile luate în stăpânire de țăranul german cu plugul, pentru asigurarea pâinii, este continuat prin marca germană, devenită "euro". De această dată însăși orientarea dezvoltării statelor cuprinse în "spațiul euro" este predeterminată de interesul german. Acestea sunt aduse pașnic, preponderent prin pârghii economice, intrigi diplomatice și influență spirituală, în situația să se pună în serviciul Berlinului și să lucreze pentru acesta. Ceea ce trebuia să cucerească cu sabia și plugul soldatul și țăranul german se oferă astăzi de bunăvoie și, culmea, noua metropolă a Occidentului face nazuri, acceptând selectiv ofranda, la fel cum Înalta Poartă Otomană primea, cândva, cu superior dispreț, tributul supușilor săi. Viitoarea Europă Unită, din care în mod obiectiv, cel puțin o vreme, Rusia va fi exclusă, nu va fi altceva decât noua configurație a hinterlandului german . Probabil că, în forma sa desăvârșită, al Patrulea Reich se va numi Statele Unite ale Europei.
Viitoarea ordine europeană ar putea reprezenta încununarea ordinii germane preconizate de către Fuhrer, dar realizată pașnic și scuturată de conținutul ei rasial. Comparând doctrina geopolitică a acestuia și demersurile de la începuturile celui de-al treilea Reich cu manifestările statului german de după războiul rece un analist atent ar putea descoperi surprinzătoare analogii, similitudini și chiar indicii importante ale viitoarei arhitecturi europene:
•repunerea în discuție a efectelor Tratatului de la Versailles, considerat dictat, act de mare nedreptate pentru poporul german, principala cauză a întregului rău european;
•declararea oficială că Germania nu mai poartă răspunderea pentru războiul mondial declanșat și avertizarea marilor puteri asupra pretențiilor sale de a fi considerată egala lor, precum și a faptului că nu mai datorează despăgubiri nimănui. Solicitarea lichidării urmărilor tratatului și trecerea efectivă la o politică militaristă moderată ;
•fundamentarea unei noi ideologii germane, pacifiste deocamdată, însă care s-ar putea inspira oricând din tezele clasice ale pangermanismului și ideile cu puternic conținut rasist ale lui Gobineau și Chamberlain, în cadrul cărora se proclama: interesul pentru reunificarea întregului spațiu locuit de germani (Anschluss); misiunea istorică a germanilor, bazată pe superioritatea lor rasială, de a domina mai întâi Europa și apoi întreaga lume; dreptul poporului german (Volk-ul) stabilit pe teritoriul său (Boden) de a-și asigura prin cuceriri spațiul vital (Lebensraum);
Este dificil de prognozat ce rezonanță pot căpăta în prezent unele idei și teze fundamentale ale pangermanismului. Merită însă reamintit că:
•politica externă era considerată bună numai dacă, în mai puțin de o sută de ani, pe continent vor trăi 250 de milioane de germani;
•se manifesta preocupare pentru realizarea unei prietenii durabile cu Anglia și evitarea de a lua teritorii de la Franța, pentru a nu stimula constituirea unui bloc latin;
•noua ordine germană pe continent preconiza: constituirea Marelui Reich German în centrul Europei; înconjurarea lui cu o centură de popoare prietene, având autonomie limitată (scandinavi, baltici, olandezi) și satelite (italieni, francezi, spanioli); către Est se intenționa acordarea unui statut de dependență croaților, românilor, ungurilor și grecilor; slavii erau considerați popor inferior ce trebuia menținut la cel mai redus nivel cultural și diminuat la minimum prin colonizare, iar evreii, rasă inferioară, urmau să fie exterminați.
În literatura postbelică i s-a reproșat frecvent lui Hitler că pentru acțiunea militară a reușit să stabilească obiective succesive aflate într-o anumită coerență, dar din punct de vedere politic el nu a fost în măsură să canalizeze întregul efort către un obiectiv suficient de clar. Acest lucru se poate constata și din oscilațiile și inconsecvența planurilor de reorganizare a Noii Europe. Astfel, a existat un proiect promovat de către Goring și Goebbels, care avea drept linii directoare: îndepărtarea englezilor și americanilor din Europa, Orientul Mijlociu și Africa; aruncarea URSS dincolo de Nipru; reconstruirea politico-statală a continentului ca o federație bazată pe unitate economică, desființarea frontierelor, controlul economiilor naționale de către un organism supranațional unic. Aceasta (federația) urma să fie formată inițial din șapte grupuri principale de state, delimitate astfel: Germania, Danemarca, Polonia, Þările Baltice, Slovacia, Boemia și Elveția la un loc; urma Peninsula Iberică, văzută ca un bloc; același statut era conferit Britanicilor; Franța era asociată cu Belgia; Italia împreună cu Grecia, Serbia, Albania, Croația formau o altă configurație; urma grupul nordic - Suedia, Norvegia, Finlanda și Islanda; în sfârșit se mai crea o altă entitate formată din Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Crimeea și Bielorusia. Ulterior această megastructură a fost regândită pe trei federații complementare: grupul latin, ce cuprindea Franța, Belgia, Italia, țările din occidentul Balcanilor, Grecia, Peninsula Iberică și Insulele Britanice; grupul germanic, format din Germania, Þările Baltice și Þările Scandinave; grupul slav și oriental. Remarcabile sunt viziunea asupra Europei ca unitate politică și economică, bazată pe menținerea autonomiilor și convingerea că, indiferent dacă germanii vor pierde războiul, organizarea continentului se va produce în direcția preconizată.
Interesante concluzii pot fi desprinse și din modul în care Fuhrerul a organizat teritoriile ocupate:
•pe măsură ce acestea erau acaparate, se instituia mai întâi regim de ocupație militară, Wehrmachtul răspunzând de apărarea și menținerea lor. Urma trecerea acestora sub o administrație internă (Zivil Verwaltung), ordinea fiind menținută de către poliția germană (Gestapoul). Spațiile ocupate erau supuse apoi colonizării, urmând ca într-o perioadă de zece ani (1940 - 1950) acestea să absoarbă peste 20 de milioane de germani veniți, în principal, din Austria, Sudeți, Ungaria, România, Iugoslavia;
•s-a constituit Reichul German, care cuprindea: Germania și Austria anexată; Sudeții și Slovenia; Polonia Occidentală (formată din Silezia și Prusia Occidentală); Alsacia și Lorena, preluate de la francezi și germanizate; Luxemburgul;
•după dezmembrarea Cehoslovaciei s-a constituit Protectoratul Boemiei și Moraviei, cu guvern și președinție proprii, iar poliția, monetăria, vama, apărarea, afacerile externe aflate sub control german;
•partea sfârtecată din Polonia a fost organizată sub forma unui "Guvernământ general", având statut de țară anexată, cu administrația la Cracovia;
•Belgia și Franța rămâneau sub regim de ocupație, iar Novergia și Olanda erau puse provizoriu sub administrație civilă și militară;
•țările din Est formau un teritoriu militar cu centru la Riga și erau administrate de către un minister special constituit. De remarcat că cea mai mare parte a acestor teritorii erau exploatate potrivit doctrinei imperiului rasist, slavii, considerați subumani, prestând muncă de sclav pentru poporul german stăpân (Herren Volk).
Departe intenția de a exacerba similaritățile sau de a le căuta, neapărat cu lupa, între gândirea geopolitică germană din perioada interbelică și unele evoluții contemporane. După procesul de denazificare și ostracizare a modelului hitlerist, orice raportare la acesta provoacă încă frisoane. Dar realitățile se impun fără a ține seama de sensibilitățile și susceptibilitățile noastre. Moștenirea celui de- al Treilea Reich rămâne, vrând-nevrând, o achiziție sedimentată în memoria germanității și ea alimentează noua raționalitate a acestui mare popor. Idei precum: germanizarea pământului european; rolul statului de a croi drum forței creatoare a poporului german; sentimentul că sângele german a fost alterat, iar instinctul gregar specific arian, ce conferea forța colectivă a rasei, au fost pervertite de individualismul mercantil, specific evreiesc; veritabila pace este garantată cu spada victorioasă a unui popor de stăpâni ce pune întreaga lume în slujba unei civilizații superioare etc., privite chiar și numai în expresia lor metaforică de astăzi, contaminează și inspiră această nouă raționalitate. În fond se observă, chiar dacă nu vrei, că actualul stat german se preocupă de soarta conaționalilor de pretutindeni la fel ca și celălalt și că, încet dar sigur, poporul german a căpătat acea predominanță dorită, transformând un deziderat, înăbușit o jumătate de veac, în realitate. Actuala putere a politicii și acțiunii germane emană dintr-un formidabil instinct de conservare specific, ce i-a permis să supraviețuiască la două eșecuri majore și din spiritul de disciplină cu care a muncit și și-a urmat conducătorii.
Se poate spune, exagerând chiar, că Germania postbelică a regenerat și s-a reclădit urmând, în mare măsură, tocmai calea preconizată de către Fuhrer . Mai întâi, germanii au avut tăria de a accepta fără milă sacrificarea, în mod provizoriu, a intereselor teritoriilor înstrăinate. Refacerea pas cu pas a puterii politice și recîștigarea treptată a libertății de manifestare au reprezentat obiectivul esențial. Prin muncă înverșunată și creșterea forței și vigorii a ceea ce a mai rămas din vechiul stat german au reușit reînfiriparea statalității iar apoi, prin specularea facilităților planului Marshall și a contradicțiilor dintre puterile învingătoare, consolidarea internă. Au fost, mai întâi, reluate relațiile cu Germania de Est a căror ascensiune, în contextul favorabil al sfârșitului războiului rece, a atins apoteoza în cadrul procesului de reconciliere și reunificare pașnică. Întregul potențial acumulat a fost permanent pus în serviciul eliberării și unirii. De altfel, travaliul constituirii Uniunii Europene a reprezentat, în fapt, pentru ea procesul efectiv de recâștigare a prestigiului internațional și de reafirmare prin metamorfozare ca putere continentală. Extinderea în continuare a Europei către Est reprezintă ocazia și mijlocul pentru atragerea și reintegrarea, mai întâi, într-un spațiu intercomunitar a teritoriilor cândva pierdute. Devenită în prezent mare putere mondială și continentală, singurul corset care îi mai stânjenește totala independență îl reprezintă prezența americană.
De aceea, principalele două dimensiuni ale geopoliticii și strategiei Germaniei vor fi: creșterea continuă a autorității ei în cadrul Comunității Europene, cu accent pe afirmarea masivă a prezenței în spațiile locuite de germani și în cele catolice și protestante, tradițional aparținătoare sferei sale de interes; desprinderea, tot mai decisivă, de sub tutela americană și afirmarea preponderenței în raport cu Anglia și Franța. Aceste lucruri sunt evidente, mai ales, urmărind modul în care a fost gândită integrarea centrului și estului european care s-a făcut preponderent de-a lungul liniei de demarcație catolică. Primele integrate au fost statele "grupului de la Vișegrad", toate catolice, după ce au fost primite în prima fază în NATO, iar apoi au urmat la rând Þările Baltice, desăvârșindu-se astfel configurația catolică. Prin dezintegrarea Iugoslaviei s-a creat premisa ca Slovenia și Croația să poată fi absorbite în spațiul comunitar.
Deși încă nu este suficient de explicit cristalizată, noua doctrină de securitate europeană este în mod cert proiectată pentru a garanta protecția acestui grandios edificiu. Ea poate fi deocamdată intuită, dar urmează să fie descifrată din fragmentele ei pe măsura materializării practice. Deocamdată spun foarte multe preocuparea pentru realizarea "inițiativei europene comune de securitate" (UEO), ca și interesul pentru creșterea rolului militarilor germani pe continent. Este semnificativă în acest sens evoluția de la prezența simbolică în primul război din Golf, motivată prin restricții de ordin constituțional, la implicarea militară efectivă și din ce în ce mai notabilă în conflictele balcanice.
Poporul german, în pofida conservatorismului său, a învățat și asimilat în ultima jumătate de veac enorm de la foștii săi inamici. Aceste noi achiziții îl ajută să-și estompeze comportamentul preponderent instinctual ce îl caracteriza în trecut, adăugând rigorii germane și culoarea de fantezie care îi lipsea. Se pare că la baza noii geopolitici germane se situează trei factori esențiali care conferă substanță viitorului său comportament.
•De mare preț a fost descoperirea suportului determinant al superiorității SUA față de puterile europene ajunse la remorca acestora. Sesizarea faptului că puterea americană emană din rezistența bazei sale piramidale aflate în propriul teritoriu, în timp ce vulnerabilitatea puterilor europene provine din dependența lor de baza aflată în afară, în spațiul colonial propriu, a fost probabil determinantă pentru noua geostrategie germană. Acest lucru a împins-o să se ancoreze solid pe continent, înainte de a-și afirma veleități hegemonice la scară planetară;
•Un alt factor propulsor, la fel de important, l-a reprezentat înțelegerea superiorității geostrategiei engleze față de cea germană în trecut. Aceasta a constat în faptul că întotdeauna Anglia și-a motivat expansionismul prin lozinca luptei pentru "libertate", chiar și a națiunilor mici, în timp ce Germania s-a războit numai pentru pâinea poporului său. Diferența consta în nivelul și forța idealurilor. Libertatea rămânea o aspirație permanentă, mereu motivatoare de fapte, în timp ce pâinea și celelalte drepturi pământești, odată obținute, îndemna, mai de grabă, să trăiești și să te bucuri de ele decât să lupți și să te sacrifici mai departe. De aceea acțiunile Germaniei sunt plasate astăzi, deloc întâmplător, sub stindardul "democrației", "umanismului" și "apărării păcii";
•În sfârșit, al treilea element determinant îl constituie înțelegerea rolului banului în structura modelului democratic occidental de organizare socială, bazat pe economia de piață. Noua Germanie a învățat, până la urmă, de la evrei importanța și rolul finanței mondiale, intrând în posesia mecanismelor prin care aceasta a putut fi pusă în serviciul propriu. Tocmai în acest mod a ajuns marca un serios concurent al dolarului pe care nu ar fi exclus ca în viitor să-l concureze și chiar elimine, mai întâi, de pe piața "euro", iar apoi să-l compromită pretutindeni în lume.