agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6167 .



Micuțisme
eseu [ ]
din partea unui "informatician"

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Raspopitu ]

2011-02-17  |     | 



Fuse o conferință la Muzeul Þăranului Român: "Idee și concept. (Constantin) Noica și (Mircea) Vulcănescu. "Susținută" de Sorin Lavric - percepția mea este că s-a cam sub-ținut față de ce se putea, dar bine că s-a ținut - personalitățile evocate sunt demne de o atenție majoră. Însăși consistența titlului a fost subiectul unei întrebări din public: "Cine e ideea și cine e conceptul?". Răspuns: Noica e conceptul și Vulcănescu e ideea. Start greșit! Vulcănescu a fost un munte, chiar un vulcan (generator de idei, direcții roditoare) de om și la propriu și la figurat, cu o vastă deschidere față de un Noica, mai siluetă, desigur de reținut, deschizător și el de pârtii, dar mai "egoist", neputând să uite de "performanță" în domeniul culturii. În timp ce Vulcănescu a uitat de sine: "închis la Aiud, alături de majoritatea elitei românești, a ținut o serie de conferințe considerate subversive de torționari, pentru că le menținea oamenilor moralul. Astfel că a fost izolat, la fel ca alți 12 bărbați din celula sa, în hrubele secției 1. Acolo au fost dezbrăcați în pielea goală și lăsați într-un frig cumplit, neavînd pături sau scaune pe care să vadă. Epuizat, unul dintre deținuți a căzut din picioare după cîteva ore. Vulcănescu s-a așezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborît, salvîndu-i viața. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămîni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani și a lăsat un îndemn: "Să nu ne răzbunați!". Mai departe (pe ogorul conferinței), cum să consideri un asemenea om ca având o "structură plaisir-istă"? Nu mai analizăm cu de-amănuntul sintagma "structură plaisir-istă"... și că, spune S.L., îi plăceau femeile, avea 130 de kilograme și a mâncat 5 ouă la o masă.

Chiar Noica a recunoscut că a putut scrie despre rostirea românească, după ce Vulcănescu a vorbit de "dimensiunea românească a existenței". Același Noica a relatat despre detenție pomenind de "cafeaua de dimineață" (de fapt o mozoleală maro), "celula cu duș", când în celula de pușcărie comunistă nu exista nici măcar veceu turcesc, ci doar prețioasa tinetă. Să recunoaștem și să "raționăm nuanțat" - domeniu de care s-a ocupat matematicianul Grigore Moisil - diferența de anvergură, de viteză de asociație, de dăruire pentru semen, între cei doi este semnificativă. E o diferență de calibru, între două personalități compatibile. Nu spun că Noica nu este un mare om de cultură. Spun că el este supralicitat - la acea conferință și, în general, în mediul nostru cultural - în comparație cu Vulcănescu, o supralicitare pe care cred că ar fi amendat-o chiar Noica. A mai spus S.L., în aceeași facilă manieră școlărească, că, Noica a avut vocație pedagogică, iar Vulcănescu nu. Istoricul literar - și nu numai "istoric", și nu numai "literar" - Marin Diaconu, dedicat de cel puțin două decenii restituirii lui Vulcănescu, vorbind despre acea tânără generație interbelică, lămurea: "Spiritul frenetic a fost, desigur, Mircea Eliade, plin de el, așa cum ni-l arată jurnalul, memoriile, corespondența. Cel ce și-a asumat însă legitimitatea teoretică a aspirației și a idealului noii generații - cu fundamente filosofice, cu generalizări sociologice, economice și general culturale - a fost Mircea Vulcănescu". Mai mult: "Toți reprezentanții au îmbrăcat haina de lucru și au luat chipul legendarului Manole. Doar Mircea Vulcănescu a ales să fie și Ana și Manole laolaltă, purtător de "foc veșnic viu" al "tinerei generații" către generația tânără, întru durare constructivă și întru veșnică pomenire a "tinerei generații" de ieri". Asumarea lui Vulcănescu este fără rest: "Nu pentru că nu cred în spirit m-am hotărât să cobor în istorie și să mă integrez realității. Ci tocmai invers. [...] nu înseamnă abdicare de la primatul spiritualității și nu este nici un scepticism vulgar, nici o pierdere în lume, nici o falsificare a autenticității trăirii interioare, ci numai o hotărâre de a-ți face datoria în veac, de a te supune unei discipline, dintr-un sentiment de răspundere și dintr-o voință de împărtășire cu cei cu care ești legat de soartă, precum și dintr-o nevoie de realitate și de mai multă conștiință sufletească, de mai multă înrădacinare decât cer fandările în absurd și zbuciumul steril al agoniei."

Resortul interior al angajamentului lui Vulcănescu este "telenovelizat" la conferință, sau, cel puțin, încețoșat, prin încadrarea lui ca simplă determinantă temperamentală (omul ar fi fost un generos și un tumultos fără sistemă - mai mult vorbe, decât concept). În timp ce Noica, condamna "lăutărismul", văzut ca "deschiderea polivalentă către mai multe lucruri deodată, înțelegere atât de cuprinzătoare, dar fără suficientă acoperire". Chiar dacă Barbu Lăutaru l-a uimit pe Liszt, redând o melodie pe care abia o auzise: oare nu presupune astă faptă o practică și o mult-exersată trăire interioară nemaipomenite? Prea complicat, mai bine să înțeleagă toată lumea: Noica - pedagogie, Vulcănescu - lăutărie. Că Vulcănescu știa ce face a și (am citat mai sus cum își vedea misiunea istorică) demonstrat-o cu vârf și îndesat în mai multe feluri. Articolele sale - ca și la Nae Ionescu, căruia, într-un mod asemănător, i se reproșează că nu a lăsat o operă scrisă: se uită că, pe vremea aceea, ei făceau multă filosofie, cultură de nivel înalt, în presă (C.T.Popescu, autointitulatul inventator al prozetăriei, are precursori majori ...) - sintetizează: "M. Eliade își face curaj rememorându-și că intelectualii trăiesc ca să "muște din eternitate". Și imaginea-i dă satisfacție, din moment ce o repetă. E curioasă această învecinicire, echivalentă cu mântuirea prin cultură, de la un om care a scris despre insuficiența literaturii și culturii, și după ce a luat aminte la strigătul pârvanic: Și moare și marmura de rănile vremii/ Și moare și înțelesul ei de neînțelegerea oamenilor...". Un amplu articol - "Istorismul prin resemnare în spiritualitatea tinerei generații" - este dedicat problemei operei care va să rămână. Iscoditor și pățit, Vulcănescu se întreabă: "Să renunțe acest tineret de bună voie să pătrundă pe pământul făgăduinței? Să consimtă el, de bună voie și conștient, să "rateze" - cum vestește M.Eliade, întrucât fiind cel dintâi tineret pregătit să creeze universal și autentic, își trădează misiunea lui culturală printr-o misiune politică inferioară, dintr-un fel de masochism intelectual, de automutilație, de jerfire inutilă?". Dar "spiritualitatea" - și nu cultura, și vedem aici dimensiunea capitală, determinantă, angajantă a lui Vulcănescu - "nu e o stare a sufletului omenesc, ci o tensiune[...] între mai multe imperative, între care nu știu cum m-aș hotărî pe mine însumi: agonia?". Fără paradă preacuvioasă sau preacucernică, se aduce în discuție problema "răspunderii colective și a sentimentului solidarității": "Teoretic, poți să suspectezi hotărârea - domnule Cioran - până ce vei fi judecat, până ce vei fi rezolvit problema. Practic însă, când un om îți cere paharul cu apă pentru care știi că vei fi mântuit, sau bucățica de pâine, sau când înecatul îți întinde mâna disperat - suspendarea hotărârii până ce vei rezolvi problema, aplicând criterii pure, echivalează cu o hotărâre negativă, c-un răspuns [...] Dacă stai să te gândești, prilejul trece și, chiar dacă te-ai mai hotărî, e prea târziu!". Ne putem explica astfel resortul acelui gest de martir pe care Vulcănescu l-a făcut în pușcărie. Poate că e revelatorie și acea întâmplare când Vulcănescu nu reușește să salveze de la înec doi buni prieteni, după ce îi salvase pe alții, suferind mai apoi o depresie.

Am avut și eu o întrebare la această conferință. O reiau aici, prelungind-o retoric. Se știe că, în perioada interbelică, Nae Ionescu a fost o personalitate care a catalizat pre mulți (Vulcănescu, M.Eliade, Cioran, Noica etc) întru/spre trăirea spiritual-culturală. Se pare că, dintre toți, Vulcănescu se asemăna cel mai mult cu Profesorul (sunt de părere că Vulcănescu era chiar mai curat și mai generos decât maestrul său). Dacă Eliade era vocea cea mai răsunătoare a generației sale - de tineri intelectuali, primii intelectuali "scăpați de grija" hotarelor României -, Vulcănescu avea, în mijlocul acestei generații, o recunoaștere aproape unanimă de liderul spiritual al ei. Impactul lui Nae Ionescu, ca și al lui Vulcănescu, vreau să spun al acestui tip de intelectual "prodigios și proteic", este evident în perioada interbelică. În zilele noastre, dacă Noica are o recunoaștere meritată, discipoli care îi "cinstesc" memoria, Vulcănescu e lăsat mai la o parte - conferința în cauză mi s-a parut relevantă în acest sens -, discipoli nu prea ... Întrebare: cum se explică faptul că, în zilele noastre s-a cam pierdut urma acestui tip de inntelectual?

Întrebarea pentru că mi se pare "simptomatică": Ne deranjează anvergura? Un model ca Vulcănescu este prea diferit, "nestăpânit" de noi ca să îl împărtășim? Văd că și în noul și, uneori, pe drept apreciatul nou val al filmului românesc, se merge pe minimalism, micuțisme, "oameni-piesă care nu contează", indeciși, cer jos, plumburiu. Un tânar filozof spunea la televizor că nu îl interesează decât să-și facă proiectele în micul său grup de prieteni, că țara a devenit o abstracțiune pentru el ... nevoia de subvenții din partea țării fiind însă concretă. Se răstoarnă întrebarea lui Kenedy: "Ce poți face tu pentru țară, nu ce poate face țara pentru tine?" Iar Vulcănescu devine un intelectual prolix.

Este fascinant că România a putut da un director al vămii ca Vulcănescu, un director în Ministerul Economiei Naționale ca Petre Þuțea, un avocat ca Petre Pandrea ș.a.m.d, dar și, în zilele noastre, oameni "de știință" ca Virgil Negoiță, Florentin Smarandache, Paul Flondor și n-aș avea loc să înșir mai departe atâția români actuali în știința contemportană, care să ne împărtășescă "băi" intelectuale și sufletești. În zilele noastre, dar pe care nu știm să-i valorificăm, nu le dăm atenția cuvenită (mai ales când ei incearcă să vină către noi). C'așa suntem noi lichizi, "umaniști" și "politically" corecți.

Nu cred în evaziunea (specializarea) paseistă. Comparația de mai sus e în defavoarea timpurilor noastre, dar aceeași problemă a lipsei anvergurii apare și peste mări și țări. Poate este un simptom care să ne facă să investigăm cauza unei bolii/epidemii globale. Nu mai discut că și Emil Cioran era destul de "specializat" - "tragicul este o închidere" ne spune tânărul filozof nonagenar Mihai Șora. Ceea ce mi se pare păcat e specializarea sistematică întru micuțisme. Un micuțism e și aroganța unor intelectuali umaniști publici care tind să ecraneze viața culturală, politică și administrativă comună, fiind acoperitori fără acoperire. Asta mai ales pentru că "de partea cealaltă", se "cave, age, tace", sau doar se comentează cu năduf. Vulcănescu ne lipsește. Există și "pete albe" (piscuri) în jurul cărora se poate construi. De exemplu, chiar și pe cerul plumburiu al noului val cinematografic românesc, există și câteva filme cu "explozie", care au avut ecou. Există și filme documentare" de anvergură, cum ar fi acelea de Thomas Ciulei. Dacă la popularul "Asfalt tango" al lui Nae Caranfil, care spunea că are în el "ceva ciorănism", nu prea facem alceva decât să "ne râdem", eventual într-un clonț, aceste documentare, de-a dreptul artistice, au calitatea de a ne furniza pe lânga cunoastere "reală" și căldură (dar nu fierbințeală) interioară. Lucru mare.


PS. Scrisoare de intenție


Să nu uităm că Educația este cea mai mare șansă a românilor - și nu numai a lor - de a se valorifica, de a deveni o țară civilizată. Potențial există, dar încă nu s-a format o elită răzbătătoare, care să dea tonul, să seducă poporul în această direcție. Păcat că ne lipsește încă modelul intelectualului care să pună accent și pe latura "științifică" - care nu e deloc una rece, fiind însă neapărat consistentă, neveleitară, devotată ideii în sine - a cunoașterii. Discursul intelectualilor "umaniști" - folosesc și aici ghilimele întrucât cred că este vorba de o clasificare abuzivă, convențională, comodă pentru precizarea unor idei - pare că ecranează spațiul public. Spațiul cere devine astfel dezechilibrat, principala cauză fiind nu atât preaabundența intelectualilor "umaniști", cât preapuțina implicare profundă a celor cu o formație [și] "reală" (nu mă refer neapărat la cei care "activează" în politică). De aici lipsa de "ritm, rigoare și măsură" (Ion Barbu), de răspundere și de reguli, dar și de perspective: nu avem un suflu sănatos de "înaintare"/recuperare la care să ținem religios. Pare că ne sufocăm in Emo și în supermarket. Să nu uităm ceea ce spunea un mare duhovnic în viață, Arsenie Papacioc: "Iubirea iartă, dar nu se bucură decât de adevăr".

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!