Uneori, condeiul unui dramaturg inspirat poate transforma conflictul dintre concepțiile filosofice antitetice a două personaje într-un material suficient pentru o capodoperă. În piesa Jocul ielelor, a cărei primă versiune o concepe în anul 1916, Camil Petrescu ne-a dovedit că acest lucru este cu putință. De fapt, într-o anumită măsură, putem spune că a fost chiar mai eficient decât atât, folosindu-se doar de un singur personaj – Gelu Ruscanu – și o doctrină: socialismul. Celelalte personaje alcătuiesc „decorul.”
Însă, pentru ca doctrina – o abstracțiune – să poată fi pusă în scenă și să se facă auzită, era necesară o materializare a acesteia. Trebuia, deci, să dobândească un contur uman. Iar ceea ce rezultă este un personaj deosebit de carismatic: tovarășul Franzisek Praida, administratorul ziarului Dreptatea socială: „bărbat voinic, frumos, ca de treizeci și cinci-patruzeci de ani, cu o barbă pătrată, blondă, îngrijită”, calm, autoritar, cu mușchi de oțel, care, datorită stilului camilpetrescian – anticalofil –, dobândește o ținută cu atât mai impunătoare. Un vajnic socialist! Caracterul și trăsăturile sale ne îndreptățesc să credem că un comunism la temelia căruia ar fi stat astfel de oameni nu s-ar fi prăbușit nici astăzi.
Însă ce conflict ideologic ar fi putut exista între Fr. Praida și Gelu Ruscanu – aparent, un socialist el însuși? Mai înainte de toate, este necesară, desigur, clarificarea acestei bizare contradicții, care decurge din opoziția concepțiilor celor doi asupra ideii de dreptate.
Abia în actul al doilea ni se dezvăluie, fără niciun echivoc, faptul că Gelu Ruscanu nu este un socialist autentic, ci, mai degrabă, un idealist; un simpatizant al cauzei muncitorești, pe care o va abandona atunci când va observa că aceasta nu se află, așa cum își închipuia el, „sub steagul dreptății” absolute. Însă ceea ce provoacă această revelație neașteptată, în virtutea căreia Gelu Ruscanu renunță la convingerile sale socialiste, este un episod destul de banal: cazul unui funcționar corupt de la Regia Monopolurilor – un anume Vasile Constantinescu –, care devenise ținta unei aprige campanii a ziarului Dreptatea socială. Persistența atacurilor violente ale gazetei, care amenințau cariera acestui nefericit, îl determină pe Vlădicescu, prim-procuror, să intervină – culmea! – pentru a preveni o anchetă oficială, în urma căreia V. Constantinescu ar fi primit o pedeapsă severă: trei ani de temniță!
Așadar, Vlădicescu îi comunică lui Gelu Ruscanu, directorul ziarului, că protejatul său, V. Constantinescu, este nimeni altul decât Ion Zaprea, un cunoscut poet. Prim-procurorul mizează pe acest detaliu, considerând că niște intelectuali, fie ei și socialiști, vor avea minima decență de a nu condamna un hoț la trei ani de temniță grea, având în vedere că acesta este totuși, în pofida defectelor sale, un poet promițător. Desigur, Gelu Ruscanu – un idealist! – nu acceptă compromisul. Răspunsul său dur îi șochează chiar și pe colegii de redacție: funcționarul corupt, fie el și poet, trebuie să ajungă în temniță! „Dreptatea nu are privilegiați!”, susține el. Și, chiar mai mult decât atât: „Dreptatea este inumană.”
Bineînțeles, prim-procurorul, înțelegând că nu-l va putea convinge pe Gelu Ruscanu, se retrage dezamăgit.
Însă dezbaterea care face obiectul cercetării noastre este cea dintre Ruscanu și prietenul său, Franzisek Praida. Acesta din urmă îi condamnă severitatea și, spre uimirea intransigentului Ruscanu, afirmă:
„Nu merită morala burgheză să-i sacrifici un poet.”
După cum putem observa, tovarășul Praida, contrariat de ideea aparent absurdă a unei dreptăți inumane și absolute, este mult mai înțelegător față de slăbiciunile omenești.
Dar să nu ne înșelăm! Simpatia tovarășului Praida față de un poet compromis, aflat într-un moment de cumpănă, nu ne arată câtuși de puțin că ar fi dispus și la anumite concesii ideologice. Astfel că, atunci când Ruscanu, dezorientat, se îndepărtează și chiar pune la îndoială, contestă adevărurile socialismului, ale cauzei muncitorești, tovarășul Fr. Praida nu își reevaluează convingerile, ci le susține cu vehemență, prezentând anumite argumente surprinzător de eficiente.
Sfârșitul parteneriatului celor doi devine inevitabil. Drept urmare, Gelu Ruscanu, incapabil să susțină în continuare o cauză în al cărei adevăr nu mai crede, renunță la poziția sa de director al Dreptății sociale. Și, într-o anumită măsură, putem afirma că această decizie greșită constituie unul dintre motivele sinuciderii sale. Depărtându-se de socialism, de cauza muncitorească, rămâne singur în fața vidului, a neantului. În absența unui deziderat care să o justifice, existența sa devine inutilă.
Camil Petrescu surprinde în detaliu acest „joc” al ideilor, care sfârșește întotdeauna în nebunie pentru cel îndeajuns de nesăbuit încât să îl contemple, închipuindu-și că va putea cumva să îi pătrundă sensul.
Sinuciderea lui Gelu Ruscanu este irațională. Gestul său se datorează exclusiv erorilor pe care rațiunea sa aflată în derivă le confundă cu adevărul.
Prima eroare este aceea de a-și imagina o „dreptate inumană”, care, în viziunea lui, capătă proporțiile unei „dreptăți absolute” – desigur, ambele sintagme sunt discutabile. La aceasta, afirmăm, dimpotrivă, că dreptatea nu este absolută și cu atât mai puțin inumană, deoarece ea constituie, am putea spune, doar un calificativ; o noțiune pe care nu ne-o putem reprezenta în absența acțiunilor omenești. Acest concept nu are o existență autonomă, independentă de actele cărora li se aplică: întotdeauna vom afirma că o acțiune este dreaptă sau justă în raport față de alta, dar niciodată nu vom putea spune nimic despre dreptatea însăși.
Cercetarea unei noțiuni vide care, singură, nu poate dezvălui nimic, reprezintă, bineînțeles, un efort inutil – absurd, am putea adăuga. O atare intenție analitică vădește o perspectivă greșit orientată. Sensul nu există undeva în afara acțiunilor omenești, pe care, disprețuindu-le, idealistul Gelu Ruscanu refuză să le abordeze, închizându-și, inconștient, orice posibilitate de a descoperi ceva semnificativ.
Pe de altă parte, tovarășul Franzisek Praida, un bărbat care face dovada unor convingeri mult mai raționale, încearcă totuși să își ajute camaradul să depășească acest moment de fatală incertitudine. Din păcate, nu va reuși.
A doua eroare a lui Ruscanu este aceea de a considera că trebuie să existe cumva un criteriu absolut al dreptății. Întrebarea pe care o adresează tovarășului Praida ne dezvăluie același impuls absurd de a căuta sensul în afara acțiunilor omenești:
„Mărturisesc totuși că nu văd ce ar fi o astfel de dreptate, care s-ar da după toate vânturile, ca o giruetă... Care mai e atunci criteriul?” (Jocul ielelor, Camil Petrescu, Editura Minerva, București, 1976, pag. 98)
În replică, tovarășul Praida îi oferă un argument care, într-o anumită măsură, este îndreptățit:
„Criteriul este totdeauna o cauză... Este drept numai și tot ceea ce slujește cauza pentru care luptăm... cauza muncitorească... Numai cauza e mare...” (op. cit., pag. 98)
Dar de ce considerăm că raționamentul tovarășului nu este întru totul corect?
Desigur, cauza constituie criteriul dreptății, dar trebuie totodată să precizăm că nu orice cauză este dreaptă. De pildă, burghezia exploatatoare acționa în virtutea propriei cauze: dezideratul ei era acela de a-și menține dominația asupra clasei muncitoare. Dar un asemenea scop nu este unul legitim – drept. Și putem deduce aceasta nu în virtutea vreunui criteriu absolut sau abstract, ci a unuia cât se poate de concret: nedreptatea cauzei burghezului exploatator decurge din consecințele – efectele – sale negative: traiul mizerabil la care îi constrânge pe muncitori; din suferințele pe care o astfel de orânduire le provoacă acestora.
Tovarășul Praida a enunțat o regulă valabilă: cauza este, într-adevăr, criteriul dreptății. Dar, pentru aceasta, cauza însăși trebuie să fie legitimă! Putem presupune însă că tovarășul a uitat să precizeze și acest detaliu, deoarece el lupta pentru o cauză dreaptă: ameliorarea condițiilor de existență ale clasei muncitoare.
Însă Gelu Ruscanu este într-atât de uimit de această perspectivă cu totul necunoscută pentru el, încât săvârșește o altă eroare de logică – a treia! El îi răspunde prietenului său:
„Tovarășe Praida. Am descoperit pe neașteptate un continent nou cu alte fluvii și alți munți nebănuiți, cu populații necunoscute. Dumneata așezi partidul deasupra dreptății...” (op. cit., pag. 98)
Nici nu se putea imagina o mai teribilă pervertire a rațiunii! După cum putem observa, Gelu Ruscanu nu se poate sustrage nicidecum acestei confuzii, care a pornit de la o singură idee greșită: aceea a dreptății absolute, pe care o situează în afara acțiunilor omenești. Prin urmare, dând curs acestei fatale idei, el presupune o dreptate superioară aceleia pe care o asocia cauzei socialiste: o dreptate abstractă și, deci, nulă, absurdă! Și, consternat de impietatea tovarășului Praida, care plasează cauza muncitorimii deasupra dreptății sale abstracte – inexistente (!) –, Ruscanu se desparte de socialiști, pentru a se dedica... nimicului.
Fără a mai avea posibilitatea de a da un conținut gândurilor sale, înseși structurile rațiunii acestui nefericit se prăbușesc, se destramă! Zadarnice vor fi de acum avertismentele lui Fr. Praida – un adevărat tovarăș! –, care îl previne să nu părăsească „terenul solid al camaraderiei”:
„Nu e scăpare decât în gândirea laolaltă... Te pierzi dacă te depărtezi de organizație... În mocirla asta a îndoielii, cu cât te zbați mai mult, cu atât te duci mai afund... Simte umărul, tovarășe, și vei vedea cum se limpezesc toate. Adevărul și dreptatea sunt acolo unde sunt în bloc cei asemeni dumitale...” (op. cit., pag. 158)
Sinuciderea lui Gelu Ruscanu nu face decât să confirme temerile lui Franzisek Praida, care anticipează, parcă, acest deznodământ. În ultimele sale clipe, Ruscanu realizează că „fără certitudine nu există adevăr și nu există frumusețe pe lume...” (op. cit., pag. 174) Iar universul necunoscut spre care îl purtase goana după ideea fantomatică a unei dreptăți abstracte și absolute, nu era acel teritoriu al certitudinilor pe care își dorea să-l cunoască.
Așadar, în final putem afirma cu toată încrederea că singura călăuză a gânditorilor chemați să cerceteze și să judece chestiunile omenești nu poate fi alta decât convingerea neabătută că aceste probleme vremelnice nu își vor afla soluția în absolut, pentru că acolo nu este nimic de găsit.
Neantul nu ascunde nicio taină.