(În imagine - portretul lui Ilarie Voronca realizat de Victor Braun)

Analizând două dintre operele lui Ilarie Voronca – volumul de versuri Poezie comună și textul poetic Mic manual de fericire perfectă - se impun cu pregnanță atenției elemente futuriste, care se repetă de fiecare dată când percepția timpului și spațiului sunt evidente în text. O instabilitate a prezentului și a limitelor dintre realitate și irealitate dublează dorința ambiguă a poetului de a trăi în prezent și de a delimita clar realul de ireal. Cu o ironie care destabilizează orice posibilitate de analiză "irevocabilă" (dar nu e aceasta oare încă o trăsătură futuristă?), Ilarie Voronca pune de fapt problema cunoașterii prin artă și a cunoașterii în general.

Parcursul literar al lui lui Ilarie Voronca a traversat (traversat de linii de forță) curentele avangardiste de la începutul secolului trecut, fluxul scrisului fiind marcat de mai multe forme de expresie: de la perioada integralist-constructivista (1924/5: Invitație la bal etc) – la suprarealism, de la aerul clasic al Incantațiilor, la textele cu ton mobilizator, de la ecourile simboliste sau expresioniste la cele simultaneiste (Ulise), de la accentele dadaiste la cele futuriste, (toate fiind extrem de nuanțate, așa cum reiese din analiza lui Ion Pop).
Dintre toate acestea, ne-am oprit la liniile de forță futuriste și la afinitățile dintre textul poetic al lui Voronca și principiile și tehnicile afirmate de futuriști. Cat despre Manifestele futuriste, Apollinaire remarcase deja că futuriștii au avut mai mult idei filozofice și literare decât plastice.

Voronca însuși stabilise paralele explicite între pictură și poezie încă din eseurile de genul Cicatrizări (Integral, 1925), în care se referea la corespondențe între constructivism și poezie. Conștient fiind că în poezie, ca și în artele plastice, trebuie recreata o ordine proprie, o ordine nouă, Voronca cere în articolele sale - dar și pune în practică în opera sa - transgresarea limitelor convenționalului, crearea unei sintaxe poetice noi: ”Poemul țipă, vibrează, dizolvă, cristalizează (...) Imaginile se îmbulzesc nu în comparații sterpe, ci în asociații-fulgere (...)” Scopul ultim e ”sfidarea și dărâmarea logicei și gramaticii” (afirmă în alt articol - Gramatica)
O teamă permanentă e evidentă, teama de a cădea din nou în convențiile spiritului pozitivist, ale logicii, ale gramaticii, ale limbajului conceptualizant : "Afirm că mă dezbar de formulă, și această afirmare devine o formulă" (Intre mine si mine, 1929, unu). Această frază exprimă deja fondul neliniștii perpetue ce îl caracteriza pe Voronca, și dorința de a evada spre un spațiu poetic diferit.


Desigur arsenalul simbolic al dinamismului civilizației moderne citadine (metropola, gara, fumul locomotivelor, mulțimea călătorilor, fabrica, greviștii, aeroplanul, omul vitezei, cultul mașinii) e prezent în diverse texte din opera lui Voronca, ca și în multe imagini din Manual – ultima carte a poetului, publicată postum în 1972 în versiune bilingvă (traducerea în limba română apaținând lui Sașa Pană).
Însă pe fondul dinamicii moderniste, e proiectată singurătatea artistului în vârtejul vieții moderne, urbane, ceea ce crează o dimensiune nouă, acea tensiune a mereu reînnoitului efort de a depăși izolarea, de a diminua înstrăinarea (nu de a o anula, conștient fiind că străin va rămâne mereu orice creator de artă), fluxul scrisului și cel vieții reale confundându-se intr-o realitate proprie, refractata de imaginar, re-creată prin artă.
În al doilea Manifest semnat de cinci pictori futuriști (1910), se afirmă că senzația dinamică rezultă din mișcarea perpetuă: ”Spațiul nu mai există: o stradă scăldată de ploaie și iluminată de globuri electrice se scufundă până în centrul pământului. ... O figură nu rămâne nemișcată înaintea noastră ci apare și dispare fără încetare...”. (Iar mai târziu (1913), Gino Severini, unul din semnatarii acestui manifest (ca și al altor manifeste, de altfel), scria: „viteza ne-a dat o nouă noțiune a spațiului și a timpului".
"Evenimentele se succed ca ferestrele" - scrisese în 1928 Voronca în poemul Ulise, amplu poem publicat la Paris), vers ce aminitește de tablourile futuriștilor unde totul e culoare și mișcare dar și ale unui alt pictor – inclasabil - care a avut și el momente futuriste în cariera sa - Robert Delaunay și seria sa de tablouri Villes, Tour Eiffel, Saint-Severin și Fenêtres (1912): unde domina deformarea contururilor in lumină, unghiurile de vedere instabile, în continuă deplasare.
”...există un fapt pe care noi toți refuzăm să-l admitem: că, în pofida aparentei lor nemișcări, toate lucrurile, toate realitățile universului călătoresc. Orașele, munții, râurile, mările sânt mișcătoare (ca râurile). Ele planează într-una în jurul nostru...” (Manual, 101). Sau: ”se știe că ceea ce s-a împrăștiat /dispersat aici se va reconstitui mai departe. Fluviul zilelor cară mările și munții pământului și ele revin de fiecare dată la punctul lor de plecare.”
Ca în manifestele futuriste, și Voronca insistă în nenumărate texte asupra principiului aceleași mișcari perpetue aplicate și la poem (era doar unul din inițiatorii picto-poeziei). Modul de a percepe timpul și spațiul corespunde principiilor bergsoniene ale energii vitale și multiplicității duratei, acestea fiind evidente în suprapunerea, sau întrepătrunderea planurilor: nu întâmplător o pagină întreagă din Manual descrie ”realul imaginar”, alegând ca emblematic acel moment fulgurant al trezirii din somn, moment semnificativ în care prezentul se lasă invadat de trecut sau de imagini așteptate în viitor (pe care și Dali îl califica drept depozit de imaginar):

”O infinitate de aspecte se oferă celui care iese din somn. ... E adevărat că timpul ce ți-e lăsat pentru alegere e infim. Ai abia câteva secunde ca să te decizi. În cețele zorilor, culmile înzăpezite ale munților se învecinează cu strălucirile siderale ale plajelor. Există o plimbare cu barca scânteind ca o centură de argint și dâra ce lasă face un zgomot proaspăt în geamuri. Pe o voce care țâșnește dintre umbre, mii de aspecte se depun ca boabe mici de sare. Colo e un sat cu clopotnița bisericii; sau nu, e un oraș care sfâșie ca o corabie vălurile albe ale acestei amintiri. E acolo terasa unui han ... Sânt ovațiile unei mulțimi vesele în plin soare (...) Dacă eziți o clipă, totul dispare.” (Manual, 81-83)
Indecizia frazei (ce amintește de indecizia imaginii) – acest ”sau nu”, o sintaxă în răspăr unde o frază anulează fraza precedentă e un procedeu recurent la Voronca și e ceea ce am putea numiuna din trăsăturile unei scrieri futuriste.
Iată o altă afirmație din eseul Radiografie, publicat in 1930 în unu: ”scriu(...) pentru posibilitatea, oricît de redusă, de a suprima cu o cizelare de cuvinte atâtea asprimi dintre spațiu și timp (...)”

(va urma)