Există, poate, o suă de răspunsuri valabile la o întrebare care revine obsedant de la o vreme încoace: de ce literatura și presa literară românească nu mai au cititori? Deoarece, ne place ori nu ne place, acestea au parcurs în România postdecembristă, cu o incredibilă seninătate, drumul de la promisiune la vis și de acolo la himeră.
Putem invoca, drept răspuns, o sumedenie de motive. Unul ar fi că interesul românului pentru lectură a scăzut dramatic. Ori că avem o generație actuală ignorantă, lipsită fiind de o educație adecvată. Sau bizara mentalitate că omul de litere, creatorul de literatură, este un ins demn de milă, aerian și scrântit. Ori nivelul de trai extrem de scăzut. Putem invoca, bineînțeles, și mentalitatea de șmenari a editorilor, care, în goana lor după tunuri financiare, nu au ochi și pentru descoperirea unor posibile genii literare autohtone. Sau, absența timpului alocat cititului, deoarece, vorba cuiva, „trăim în România și asta ne ocupă tot timpul”.
Iată însă că anul acesta, la Boockfast, s-au cumpărat mai multe cărți ca oricând, iar teoriile acestea s-au prăbușit una câte una. Statisticile arată că piața de carte din România este în continuă creștere. Din nefericire, însă, este vorba doar de literatura străină, cea autohtonă fiind la fel de ignorată.
Și, atunci, care este răspunsul?
Literatura română, ca orice lucru românesc, a rămas înțepenită în sistem. Dacă în celelalte domenii mizeria a început să fie scoasă la suprafață, noi, literații, continuăm să o ascundem sub preș. Probabil că cel mai mare preț pe care-l plătește astăzi literatura română este tributul (un cuvânt drag Epocii) adus Cântării României. Sistemul de spălare a creerului cu ode invers proporționale realității și-a făcut pe deplin datoria. Superlativele absolute, adjectivele deșănțate, epitetele previzibile, tocite de conținut, au supraviețuit onorabil. S-au adaptat, mâzgălind automulțumirea îmbuibată a noilor mahări.
Ce-am făcut cu libertatea obținută cu sânge în Decembrie ’89? Ce învățasem.
Suntem liberi să mințim pe mai multe voci, pe mai multe canale. Fiecare e liber să-și spună în piața publică minciuna. Și să nu fie crezut. Într-o proporție covârșitoare, cuvântul scris, în loc să dezvelească, acoperă, în loc să dea detalii, ascunde. Se scrie atât de mult și se spune atât de puțin. Acum, ca și odinioară, ești obligat să citești printre rânduri.
Profesioniștii masajului, dresajului, mesajului, cei care au siluit literatura română, trimițind-o pe centura culturii, plojnițele acestea literare n-au murit. Sunt aici, manipulanți ai istoriei, dizidenți de vocație, mai presus de lege, deasupra noastră. Ne direcționează ca și ieri, ca și alaltăieri. Uniunea Scriitorilor e controlată de ei, revistele literare la fel, editurile, în majoritate, sunt ale lor. Un grup de interese care, la fel ca în politică și afaceri, blochează accesul pentru cei care nu sunt de-ai lor. În opinia unui astfel de grup, mămicile și tăticii, frații, cumnații, nepoții, soțiile, prietenii sunt cei mai cei scriitori. Iar mahării zilei, care au de fapt un dispreț suveran pentru cultură, sunt merituoșii culturii, fiind înzorzonați cu tot felul de titluri și diplome de excelență.
În această situație, cine să mai citească o iotă din ceea ce se publică pe piața românească?
Iată de ce ne-ar trebui și o lege a lustrației în literatură. Cititorii au dreptul la o operă adevărată, onestă, la povești care să le arate dintr-un unghi particular un întreg univers, nu la „comunicări” deraiate de la adevăr, în funcție de interesele spoitorilor limbii române. Literatura e una, pupincurismul e alta. Iar experiența demonstrează că de la pupincurism la nihilism nu e decât un pas. Unul pe care „găștile” literare îl fac voinicește.
Personal, sunt mândru că nu fac parte din niciuna din ele. Sunt oare la fel de mândri și cei care, deși au cartilagiile scrisului intacte și n-au făcut încă întinderi musculare în arenele ideologiilor, fac parte din ele?