În fiecare dintre noi sălășluiesc împreună Destinul și Libertatea. Primul ne e total necunoscut. Și are putere asupra părții noastre profane… Perisabile! Cu care face numai ce vrea el. Libertatea în schimb e starea de a fi a sacrului din noi. Încarcerată de destin! Când el își consumă potența, adică se împlinește, ne eliberăm. Să mergem către cer…
Cât trăim ne pasc două pericole existențiale. Terorizati de către Destin, să ne abandonăm lui și să ajungem niște morți vii. Sărmane "suflete moarte"! Ori să ne lăsăm seduși de ispita nemuririi și să nu ne mai intereseze viața asta pământeană.
Greșim capital! Pentru că lipsind sufletul de "trăirea pământeană" îl obligăm să rămână repetent la examenul evoluției. În oricare dintre variante suntem sinucigași…
Echilibrul este speranța noastră, iar Epicur salvarea. Numai acel celebru "phronessis" al său ne ajută să supraviețuim! Ne lăsăm seduși de beția viețuirii… Păcătuim, devenind hedonici. Ne drogăm cu himera nemuririi… Ne refugiem în ascetism. Și păcătuim, nedegustând aroma vieții!
Între hedonism și scepticism (ascetism)… Aceasta este calea dreptei viețuiri! Dar vorbesc despre asta tocmai eu! Sărman suflet bolnav de neputința păcătuirii hedonice… Bolnav de neputința mântuirii ascete…
Doamne, nu asta este oare fericirea?