Orice criză globală, are pe lângă cauze exterioare și unele interne. În cazul României, perioada care a trecut de la începutul reformei totale a societății și a statului este marcată de o firească instabilitate. A fost dezmembrat un sistem coordonat de la un centru unic, în care, economia fiind planificată, inițiativele particulare erau descurajate. A apărut imediat o puzderie de formațiuni pe toată structura socială, personalități, individualități sau grupuri economice,sociale,politice cărora le-a luat vreme îndelungată să se edifice. În perioada de triere care a urmat, multe din micile entități social-economice au sucombat neputând să reziste concurenței dezlănțuite. Oameni sau instituții supraviețuitoare ale luptei pentru acapararea pieței economice și a zonei politice au început să se extindă nemăsurat, cu orice mijloace, impunând până și o legislație concepută special ca să le permită celor de la putere, dar și altora, implicit, să acumuleze în mod agresiv capital . De la căderea comunismului, societatea trăiește o continuă stare de beligeranță în care toate loviturile sunt permise, în care multe crime capătă statut de moralitate. Până și preoții botează această malformatie în noua religie a mercantilului ,binecuvântează pioși arme și armate și percep comision pentru asta, fără să emită chitanța. Deținătorii de conturi impresionante, noii îmbogățiți, odraslele, rubedeniile ,amanții și amantele lor devin modele de invidiat, popularizate în mass media. Dacă se aștepta cineva ca morala să triumfe într-un spațiu al luptei totale, într-o lume zbuciumată și fără stabilitatea necesară creșterii, se înșela. Instituțiile și oamenii pe care istoria recentă și trecută i-au adus la rampă sunt toți niște învingători cu mâinile pătate de sânge ori învinși resemnați ale căror capete plecate sabia nu le mai taie. Nici generozitatea autentică, înveșmântată în discreție nu-și mai poate găsi locul aici. În locul ei tronează larg popularizata, pomana, ca unic festin ce îngăduie în același loc învingători și învinși.
Instituții și oameni continuă să facă din colaborare o complicitate . Etica ruptă de cele zece porunci capătă flexibilitatea cerută de războiul total în care ne aflăm. Prostituarea oamenilor și instituțiilor refuza definiția pe care i-o impune morala și devine întreprindere, speculând faptul că le desparte doar verticala unui principiu. Dacă prețul tentează , cedarea nu mai este judecata în raport de morală ci de furia parvenirii. Distanțele de siguranță au dispărut dintre clasa înfrânților și cea a învingătorilor . Colții unora sunt permanent prea aproape de jugulara celorlalți ca să se poată face judecați morale. Definitiv angrenați cu toate resursele în această luptă pe viață și pe moarte, cine și-ar mai pierde vremea pentru a ajuta un bătrân căzut pe stradă, cine, în autobuz, s-ar mai ridica să cedeze un loc pe care l-a câștigat în lupta cu alți zece ?

Criza unei prese manipulate

Presa românească suferă de aceleași boli ca și pacientul social căruia i se adresează. Onestitatea recomandată de deontologia profesională nu mai e decât o ingenuitate teoretică într-o presă dirijată de calcule patronale. Stenogramele discuțiilor lui Sorin Ovidiu Vântu cu directorii trustului său de presă dovedesc o unitate de interese și o subordonare fără condiții a redacției față de el. Implicațiile sunt dramatice atâta vreme cât Vântu emite pretenția că însuși președintele statului trebuie să „i se supună” dacă vrea să câștige complicitatea trustului său. Mircea Goană în ajunul alegerilor a fost chemat „la ordin” de același patron de presă. Dan Voiculescu, la rândul său, a dat buzna într-o emisiune de știri la „Antena 1” lăsând-o spectatoare pe angajata sa ,Gabriela Vranceanu-Firea pentru a-și „executa” în direct un rival. Imixtiunea nu mai îngăduie nicio iluzie că Vântul ar fi singurul proprietar de instituții Mass-Media care a reușit să convertească presa într-o armă politico-economica sau într-un anestezic pentru justiție. Proprietarul postului OTV, Dan Diaconescu este anchetat pentru faptul că în complicitate cu angajații săi, ar fi șantajat un politician pe care l-ar fi amenințat cu distrugerea imaginii publice. Statul este vulnerabil în fața unor asemenea forțe, astfel ca presa poate fi o amenințare pentru stabilitatea socială și nu doar „câinele de pază al democrației”. Aserțiunea este susținută de articolul lui Liviu Turcu ,publicat în Jurnalul Național din 14 ianuarie, despre condiția de „sat planetar” la care serviciile secrete ale diferitelor state au adus lumea civilizată. O presă controlată astfel de moguli, nu este capabilă de inițiativele și demersurile necesare anihilării prin dezvăluire a acestor acțiuni ale serviciilor secrete de oriunde. Presa noastră nu este capabilă să dezlănțuie un Watergate, ea existând într-un sistem în care frauda nu poate fi dovedită, sau , in mod deliberat nu e definită de legi ca atare. La noi puțini dintre marii infractori au plătit pentru faptele lor . Justiției îi lipsesc multe pârghii ; în lipsa lor evoluează în cârje. Societatea civilă tace. Iată că, atât prin acțiune cât și prin inacțiune, presa , în anumite condiții, poate deveni un pericol social care trebuie luat în calcul că atare. Evident, soluția nu este controlul efectiv al presei ci elaborarea unei legislații care să-i confere autonomie și să o protejeze de corupție sau de acțiunea patronatului propriu. Până când presa va fi capabilă să-și îndeplinească funcțiile corespunzătoare rolului social, credibilitatea ei, minata din afară și dinăuntru este o ipoteză greu demonstrabila. Ea este pentru moment un spațiu al divertismentului fără miză culturală și al opiniilor partizane ce țin loc de informații. Este adevărat că fără o presă, fie ea chiar și atât de șchiopătândă că a noastră, corupția din România ar fi împiedicat orice evoluție a țării către Nato și UE, factori care , din fericire au o oarecare influență asupra politicienilor romani.

Criza presei care manipulează

Într-o societate democratică presa este dedicată prin definiție cetățenilor pe care-i apăra împotriva propriului stat. În dictatură, presa servește cu mijloacele mistificării un stat confiscat , și aproape deloc proprii cetățeni. Cazul încercării ziaristului M.Băcanu de a organiza un protest anticomunist prin ziarul România Liberă dezvăluie o manevră antistatala chiar dacă nu una antidemocratica. Dar într-o societate care nu și-a încheiat tranziția către statul de drept în sensul că nu și-a creat sistemele juridice și executive democratice necesare funcționării ca stat democratic, presa controlată de moguli este antisocială atâta vreme cât șantajează, amenință și încearcă să controleze puterea politică și pe cea economică. Metoda principală prin care poate face aceasta? Manipularea
În „Evenimentul” din 15 ianuarie Clarice Dinu semnează articolul ,Parlamentul, anexă a Palatului Victoria” . Plecând de la o statistică autoarea face din – cel mult o disfunctie-un atac la democrație.Prin metoda dramatizării, articolul este ilustrat cu o fotografie în care toți senatorii votează , ca dirijați de o forță nevăzută. Evident, prin aceeași ridicare de mână se votează și pro și contra, dar o fotografie nu este capabilă să sesizeze această diferență.Senatorii par surprinși votând în masă și astfel susțin insinuarea strecurată în text. Mesajul este că societatea trece printr-un într-un grav pericol și acesta nu poate fi evitat decât prin schimbarea forțelor aflate la putere, când de fapt asta ar însemna înlocuirea unui dezechilibru prin altul. A nu sufla o vorbă despre lipsa de alternativă politică este tot o formă de manipulare. Cei ce înțeleg manevra ziariștilor nu câștigă claritate, nu capătă soluții alternative, se văd doar încă odată amenințați de această formă de dezinformare. Faptul că la alte ziare găsesc aceleași metode de mistificare crează o stare de insecuritate care pe mulți îi aruncă în tabăra susținătorilor extremismului, acest creuzet din toate timpurile al războiului sau tulburărilor sociale.
Un articol al lui Victor Ciutacu din 22 ianuarie de la rubrica „Special” a Jurnalului Național atacă pe președintele țării în termeni de o vulgaritate inacceptabilă și-l etichetează ca „Führer”. Mai departe se vehiculează adjective ca „turnător” „chiulangiu”, și „slugă (a lui Patriciu)” fără a se indica motivul și fără vreo altă dovadă împotriva președintelui sau a lui Patriciu decât aceea că „nu vă spunem de unde știm dar noi știm tot”. Manipularea constă și din coabitarea acestui „articol – injurie” pe aceeași pagină cu un echilibrat articol de informație, despre uniunea PNL-PC. Alăturarea unui articol de opinie cu unul de informație aruncă pe toată pagina prezumpția de informație , pe cititorul avizat îl îndepărtează, iar celor cu mai puțină expertiză în decriptare, toxicitatea manipulării le distruge sistemul imunitar și-i transformă din conștiințe individuale în gloată. Manipularea prin dramatizare apare și la pagina 9 a aceluiași ziar , unde sub o poză a Elenei Udrea având o mină de om prins cu ocaua mică apare titlul:”Udrea, huiduită de pensionarii Brăileni și subtitlul „Unde sunt banii de la FMI? „
În ziarul „Adevărul” din 22 ianuarie, la pagina 13 Radu Paraschivescu semnează articolul „România tabloidă” în care se sancționează compromisurile presei decente care renunță la principii , mijloace și obiective pentru a rezista pe piață.O astfel de presă face personalități din persoane fără nici un merit în afară de cel legat de funcția reproductivă sau capacitatea de a genera scandal. Pe prima pagină a aceluiași ziar din șapte subiecte, două se referă la boală (a lui Vântul și Teo Trandafir),două la moarte, (a unei tinere și înmormântare a unui muzician) o reclamă și două știri externe.
România Liberă din 21 ianuarie, pag. 8: Cristian Pârvulescu în articolul „Spirala Urii” înfierează mediatizarea visceralului în presa din țara noastră. De ani buni știrile vorbesc nu despre persoane pur și simplu ci despre etnii, Aceasta manipulare devine sursa de diseminare a segregării, de alimentare a conflictelor sau de instigare .
În „Evenimentul” din 5 ianuarie, Ioana Lupea publica articolul “Ce câștiga Băsescu din Politica șantajului” O manevră denumită “odioasă” . Exagerările adjectivale de acest gen sunt un substitut al faptelor, sentințele tind să confiște dreptul cititorului la propriul adjectiv. În materie de presă, un verdict e un diagnostic întotdeauna provizoriu. În „Evenimentul” din 10 ianuarie, apare sub semnătura lui Mircea Mihăieș articolul „Sobaru al II-lea” Textul este un eseu .Valoarea literară pregnantă nu-i conferă și valențe jurnalistice. Eul jurnalistic exacerbat până la automutilare vorbește de „semn misterios„ un eufemism care acoperă ceea ce jurnalismul are funcția de a descoperi. Cititorului nu i se demonstrează nimic, dar i se cere să creadă despre Crin Antonescu că „s-a descotorosit prin șantaj și arguție avocățească” de oponenți .Despre Voiculescu aflăm că în viziunea lui Antonescu este chiar îngurgitabil. Aluzia,evident, nu are nicio legătură cu practicile canibale dar deschide perfid câmpuri nesfârșite.
„ Jurnalul Național” publică în 10 ianuarie un interviu portret despre protestul unui electrician de Ioana Gavriliu. Interviul nu lămurește ceea ce pretinde :de ce gestul e un protest în ciuda sacrificării în întregime a paginii a 4-a pe altarul aflării adevărului.E o probă că manipularea, pentru a nu fi simplu contorsionism, pretinde o anume expertiză. Gestul sinucigaș nu reușește să convingă că e de inspirație creștină, nu înțelegem din text cum prăbușirea peste tine a unui corp uman de la înălțime te poate face mai bun, și cât de moral este gestul, în raport de copiii de acasă ai celui peste care ar cădea un astfel de corp didactic. Autoarea îl citează pe sinucigaș”Eu n-am făcut cu răutate sau ca să fac rău cuiva” ;un samaritean generos cu propria masă.
Manipularea rezultă și din diferența de tratare a anumitor subiecte față de altele. Prin urmare același autor care devine eseistic și afectuos în raportarea la un politician sau la o politică, scrie despre realități fără miza electorală, rece, deontologic, profesionist.
În același număr al ziarului ,articolul„Foamea bate frică” încearcă o mistificare reunind cu de-a sila un titlu și o poză fără legături de rudenie între ele: vedem în fotografie oameni decent îmbrăcați și câtuși de puțin scheletici, în afară de titlu,nimic nu trimite la foame. E o manipulare vădită care trimite spre politica guvernului dar pe un drum înfundat.
Știm de la G B Shaw că ziarele sunt incapabile să discearnă între un accident de bicicletă și colapsul civilizației.Sorin Preda avertizează într-un manual de jurnalism că“nu există influențare fără manipularea contextului”. Dar repercusiunile lipsei de măsură sunt crearea unei stări de confuzie, deturnarea presei de la misiunea ei de a servi interesul public, decredibilizarea.

Criza presei locale,oglindă a celei naționale

Presa comunitară este atinsă de aceleași tare ca și cea națională dar nu are și calitățile acesteia, incisivitate, dinamism, proximitate spațio-temporală. În general este o presă obedientă care nu–și supără patronii. Nu se fac mari dezvăluiri din sfera politicii, autoritățile locale sunt tratate cu blândețe și deferență. Nu reiese din această presă că ar exista corupție la nivel înalt local, afacerile ilegale cu terenuri ale municipalității se derulează oriunde numai în presă locală , nu. Cazurile de corupție abia dacă apar după ce tribunalul a dat sentința. Poziția față de evenimentele naționale este aceeași cu a partidului din care face parte patronul.Atacurile mai vehemente au loc numai la adresa unor persoane sau instituții mai îndepărtate. Aceasta este și opinia lui Sorin Þiței, jurnalist free lancer și un specialist în presă locală . Galațiul , ne spune jurnalistul, deține tristul record de a fi singurul oraș în care fostul ziar de partid „Viață Nouă” a rămas ziarul local cel mai citit” Este și moștenitorul unei tradiții de publicitate pe care și-a cultivat-o , dar ea se referă mai mult la mica publicitate Proprietarii acestei prese sunt implicați în multe proiecte pe care ziarele lor le promovează. Nu există nici pe plan local o presă preponderent de informație ci doar susținători media locali ai unor partide.

Raportul presa - autoritățile statului sau care pe care.

Ca presa este un generator de scandaluri, că trăiește din ele, este un fapt ce ține de definiția ei. Dar , este iar de domeniul evidentei faptul că scandalurile presei sunt, cel mai adesea, nu creare de fapte ci dezvăluiri ale faptelor.
Corupția este un izvor nesecat de subiecte pentru presă în măsura în care e sursă de bani iliciți pentru guvernanți și camarile. Ultimii ani au fost marcați de serii nesfârșite de scandaluri cauzate de dezvăluiri ale presei .Logan-urile cumpărate de ministerul de interne la un preț de zece ori mai mare, șoselele al căror preț este înzecit față de cel al vecinilor, finanțările ilegale, ca să enumăr doar câteva din marile fraude rămase nepedepsite și multe altele, conturează ideea că bani publici sunt deturnați pentru a onora datorii politice față de prieteni economici. Presa a descoperit și aici multe nereguli. Jurnaliștii și slujbașii statului și guvernului democrat sunt așadar prin definiție pe poziții antagonice. Pe lângă informațiile din care se nasc știrile, presa are și funcția de a crea știri. Decupează din noianul de informații pe acelea considerate semnificative.De aici până la mistificare e doar un pas ce n-ar trebui făcut nici sub constrângere .
Raportul dintre aceste instituții este unul de beligeranță datorită funcției presei de a monitoriza modul cum funcționează statul și de a alarma la descoperirea derapajelor acestuia sau a instituțiilor sale. Fiind vorba despre o hărțuire continuă a guvernului și statului de către presă, de o chestionare continuă a acțiunilor lor și de o continuă provocare la dezbatere , presa intră în conflict și cu partidele politice, cel puțin cu acelea care se afla la guvernare și cu cele care susțin guvernul. Statul se afla în situația paradoxală în care reglementează prin legi activitatea și funcționarea presei , a criticului său permanent, iar guvernul , conducerile autorităților locale, ministerele , instituțiile publice aflate sub autoritatea statului, în anumite situații contribuie la finanțarea presei prin contracte de publicitate.E un atu al statului care adesea se materializează în complicități sau încercări de a le obține. Dacă presa este în ansamblul ei manipulată, dacă funcțiile ei sunt parazitate de complicități, ea devine o amenințare la fel cum trusturile economice devin o amenințare pentru economie atunci când tind să arunce peste această metastază unei coordonări unice. Zilele acestea , chiar agenția de monitorizare a presei „Active Watch” a protestat printr-un articol publicat pe site-ul agenției, împotriva manipulării și a campaniilor concertate din presă scrisă radio și televiziuni care crează sentimentul că România ar fi controlată de forțe oculte și răspândesc o stare de insecuritate în rândul populației țării. Quod erat demonstrandum.