Se împlinesc 130 de ani de la nașterea lui Enescu și ne aflăm în plină desfășurare a Festivalului internațional care-i poartă numele. Sunt evenimente de seamă, trăite cu sufletul la gură de toți cei care continuă să creadă în perenitatea valorilor culturale. Din păcate, gândirea și personalitatea celui ce a fost compozitorul și interpretul George Enescu sunt puțin cunoscute publicului larg de la noi. Celor ce l-au receptat îndeaproape, omul Enescu le-a inspirat, prin prezența sa și prin modul său de a fi, ca o personalitate unitară, sentimente ieșite din comun. Cella Delavrancea, bunăoară, remarca faptul că finețea întregului om se concentrează în știința și intuiția gestului: în felul special de a ține și de a mânui arcușul, de neîntâlnit la alți interpreți. Efectul era o muzică aptă să smulgă lacrimi fierbinți, deși nu apela deloc la sentimentalism. Cum spunea Bernard Gavoty, amintindu-și de concertele date de Enescu și Cortot, maniera în care s-au cântat cele Șase sonate pentru vioară și pian de Bach a fost pe măsura mesajului acestor compoziții. Ele nu cer să stârnească emoția, pentru că sunt mai presus de emoție. Se adresează acelei părți din sufletul nostru unde subiectivitatea și-a atins un fel de fundament al obiectivității ei, desfătându-se cu lumea valorilor ultime, a sacrului care nu poate muri, chiar dacă se camuflează în profan (Eliade) În marginile gândirii sale, Karl Popper viza un fapt similar atunci când se referea la ceea ce a fost numit de el „lumea a treia a conștiințelor obiective de gândire”, care este autonomă, în ciuda faptului că este tot un produs al subiectului uman.
Personalitatea lui Enescu fascina prin unitatea indestructibilă a omului și a artistului. Gavoty a intuit această căutare a frumosului unit cu adevărul, cu intuiția unei dimensiuni adânci și statornice a semnificației, care tocmai de aceea ezită să se consume în spectaculoase efecte de suprafață. „Alegerea fără greș a tempoului, simțul accentului just și al pulsațiilor interioare sunt mai mult decât frumoase, sunt adevărate. O interpretare a lui Enescu nu se discută, ci se admite ca un crez” (B. Gavoty). Tocmai de aceea, interpretul roman s-a declarat împotriva virtuozității strict tehnice, care adesea se exercită împotriva muzicii. Cu referire la Cvartetele de coarde ale lui lui Beethoven, ne reține atenția viziunea interpretativă preferată de Enescu: respingând vibrato-ul prea consistent, prea patetic, și în schimb lăsând unele teme „să curgă natural, cu o sonoritate aprooape nenuanțată” (B. Gavoty, „Amintirile lui George Enescu”, ed. Muzicală, 1982).
.Cel mai cunoscut, dar și recunoscător, elev al lui Enescu a fost, fără doar și poate, violonistul Yehudi Menuhin, care mărturisea despre maestru: „tot ceea ce fac poartă pecetea sa”. Chiar infirm și cu auzul slăbit, și-l amintea Menuhin pe compozitor înainte de moartea sa, era capabil să cânte „încă într-un fel inegalabil, întocmai unui bătrân pentru care dragostea fizică, chiar dacă nu mai este posibilă, o înțelege mai bine și este în stare să-i transmită mai bine mesajul decât un tânăr viguros” (Y. Menuhin, „Călătorie neterminată”, ed. Muzicală, 1980).
Despre Beethoven s-a spus că a fost prototipul artistului la care fuziunea dintre artă și spiritualitate a transformat arta într-un crez existențial major, în măsură să focalizeze aproape în totalitate energiile de suprafață și de adâncime ale ființei. Mărturisirile lui Menuhin din „Călătorie neterminată” vădesc, pe filieră beethoveniană și trecând prin Enescu, credința în spiritualitatea artei unită în chip nedistorsionat cu puterea ei vitală debordantă. Menuhin vorbește explicit de o atitudine de viață care stă mărturie acestei priorități „o dată cu fiecare nerv, mușchi și os”, de parcă s-ar realiza un fel de unitate între sensibil și inteligibil și, astfel, s-ar regăsi o natură mai adevărată a omului.
Respectarea proporțiilor estetice, afirmă Menuhin, poate să acționeze „pentru a evita comportările greșite și a încuraja virtuțile. Brutalitatea, nerăbdarea, invidia, lăcomia, suspiciunea sunt, desigur, urâte, după cum dragostea și generozitatea sunt frumoase.”
Paradoxul esențial al frumuseții a fost descris de Menuhin ca o inefabilă împerechere între disciplină și abandonare, și totodată, el a văzut extinsă această realizare de limită a echilibrului și la comportamentul spontan al viețuitoarelor: „pescărușul dezgroapă scoici pe nisipurile plajei și le dă drumul cu o precizie infailibilă pe stânci, iar pisica sare și cade înapoi pe patru labe cu aceeași precizie, manifestând prin firea ei un echilibru asemănător între spontaneitate și disciplină, ceea ce după mine constituie o expresie elevată a vieții”.
Concluzia e că frumusețea te amețește și te liniștește în același timp, motivația lui Menuhin fiind după cum urmează: te amețește pentru că te inspiră și te invită la abandonare, te liniștește pentru că cere un anumit grad excepțional de disciplină, nelăsând sufletul pradă haosului.
O concluzie particulară desprinsă din această axiomă a frumosului este însemnătatea corpului. Corpul devine parte din vocația unui violonist. Cella Delavrancea a remarcat așa ceva petrecându-se în momentele când Enescu interpreta. Coordonarea între trup și spirit este esențială. Omul formează un tot cu vioara, împreună alcătuind un trup mai extins. „Dintre toți instrumentiștii, violonistul trebuie să știe să prindă mișcarea din zbor, să perpetueze elanul și să acumuleze putere, fără a căpăta sprijin de undeva, pe care de altfel nici nu-l caută. După cum va ști să impună ritmul unei teme muzicale, tot așa va trebui să învețe de la început să plutească, să se lase purtat de curent, continuând cu subtilitate mișcarea impusă inițial și întipărită în minte” (Menuhin).
Neuroștiința actuală a putut trage anumite concluzii, din studiul lateralizării emisferelor, cu privire la sincronizarea undelor cerebrale. O activitate de rezonanță înaltă apare, de regulă, subîntinsă spiritual de sentimentul foarte larg al unei libertăți obiective și de cel al unei uniuni cosmice, realizată prin iubire. Când nu doar procesele dintr-o emisferă sunt dominante, atunci se manifestă complexitatea coordonării și o profunzime a asociațiilor psihofizice, cu disoluția pachetului de obișnuințe. Această tendință spre sincronizarea complexă a dreptei cu stânga depășește falsa sincronizare, care este, în fond, o subordonare reflexă. Situația a fost adusă în discuție și de Menuhin, cel ce și-a amintit, desigur, și de practica maestrului Enescu: „Asta înseamnă a dizolva ceea ce numesc aderențe, în limbajul mașinilor de calcul, sincronizări involuntare, echivalentul prejudecăților din viața de toate zilele”.
Observațiile estetice făcute de Enescu sunt extrem de moderne, încercând o modelare reciprocă între poezie și muzică. În ambele cazuri, nu se face recurs la ideea „preconcepută, bine definită”. Poetul creează întâi atmosfera, inventând „ritmuri noi, culori sonore, ambianțe, pentru a atrage cuvintele ce se lasă prinse ca într-o capcană”. Acordul între sonoritate și sens e abia achiziția finală. „A scrie un poem nu este o activitate intelectuală, ci mai curând senzorială – care poate fi asemănată cu darul descoperitorului de izvoare. Un muzician compune asemeni poetului; ca și el, caută – dibuind cuvinte, silindu-le pe cele mai bune printr-un fel de incantație să iasă din ascunzișul lor” (G. Enescu).


(text apărut în revista "Ramuri", Septembrie, 2011)