Ieșirea din noaptea Evului Mediu face ca în Europa, divizată și bulversată, să se resusciteze artele, științele, filozofia.
Galii credeau că femeile lor au, din naștere, puteri magice. Cucerirea Galiei de către Cezar a adus în conștiința romană ideea că femeia este deținătoarea a jumătate din averea comună dar a omis faptul că se perpetua, încă, dreptul de viață și de moarte a soțului asupra soției.
Bărbații gali, de o frumusețe fizică robustă, neegalată de temperamentul grobian de bărbați lăudăroși și flecari, au fost subjugați de femeile lor prin cuvinte mieroase, în același timp alimentându-se acestora ideia că ei sunt capul familiei.
Galii de origine nobilă erau cultivați și influența învățăturii a dat un exemplu extraordinar de iubire în cuplu. Sabinus și Eponia au suferit în dragostea legiferată deopotrivă. El, fiind condamnat la moarte și păstrat ascuns de ea, a crescut cei doi copii, zămisliți în secret, în subterane, până ce fapta a fost descoperită de Vespasian. Împăratul, impresionat de sacrificiul ei, îi oferă viața dar ea cere să fie executată alături de tatăl copiilor lor.
Francii, duplicitari și destrăbălați, au păstrat de la înaintași numai lăcomia.
Brunhilda, prin apariție și influențe, produs deopotrivă al nordului și al sudului, este sensibilă și manifestă un comportament nobil, estompând trăsăturile strămoșilor vizigoți.
Clotilda și Rodegunda, spirite rafinate și cultivate, prevestesc, prin existența lor, trecerea spre un nou tip comportamental în relația între sexe.
Idealul despre iubire și femeie se naște timid dar se dezvoltă viguros în iubirile de curte, prin amorul cavaleresc.
Cavalerul creștin, sub influența cultului Fecioarei, suferă o evoluție remarcabilă către sensibilitate și noblețe sufletească, unind iubirea cu onoarea.
Pasul spre umilința în fața femeii, devenită Doamna, a născut la curțile din sudul Europei, motivul eroic și poetic. Limbajul melodic din sud, dominat de vocale, este un instrument de finețe, creând astfel o barieră lingvistică între cavaleri și golani.
Iubirea manifestată verbal și prin gesturi pur cavalerești, delimitează instituția căsătoriei de amorul cavaleresc care se manifestă pur și ingenuu.
Față de căsătorie, care era o impunere, frumusețea iubirii cavalerului consta în gratitudine, oferea iubire fără să pretindă sau să aștepte nimic în schimb.
Amorul cavaleresc în nord este mai puțin subtil punând adesea în cumpănă virtutea și onoarea Doamnei.
Prototipul lui Guillaume de Nevers a născut poveștile lui Lancelot, a lui Tristan, a lui Goleran, povești care, citite cu ochi umezi și inimimi tresăltânde, de către doamnele, încă virtuoase, au condus, aproape firesc, la comportamentul de tip Ana Karenina.
Romanele cavalerești au subminat, încetul cu încetul, morala creștină prin redarea întâmplărilor din viața eroinei Izolda și astfel Doamna a renunțat la castitate și Cavalerul la onoare în favoarea iubirii carnale.
Dacă Tristan și Izolda și-au asumat și și-au îndrăgit suferința din iubire Fedra și Didona au blamat această suferință. În poemul caprifoiului, Marie de France invocă iubirea și după moarte a îndrăgostiților încercând să salveze imaginea iubirii fără opreliști și fără de moarte.
Chimia trupească devine un instrument principal al femeii, care dominată de acesta, nu regretă nimic din ceea ce avea să urmeze clipelor de beție carnală. Predestinarea, fatalitatea, acceptare fără rezerve a pedepsei pe pământ dar și dincolo de moarte, va supraviețui, sub influența maură, mai mut timp în Spania decât în celelalte țări europene.
Din contemporaneitatea căsătoriei lui Carol II cu Marie Louise d' Orleans aveau să se nască Don Quijote și Don Juan, în ambele variante ale celui de-al doilea. Secolul al XVII-lea ridică problema majoră a înfruntării, iubirii printr-un ideal imposibil, a lui Don Quijote, cu iubirea lui Don Juan care costată că nu există femeia aptă să se ridice la nivelul iubirii sale. Evoluția dublă a eroului Don Juan este interesantă pentru că opune eroul invocat de Tirso de Molina, Don Juan de Tenario, cu Don Juan, reprezentat de Don Miguel de Monara. Amândouă variantele ale lui Don Juan, comparate cu Don Quijote, aleargă după idealul imposibil numai că evoluția lui Don Juan în cele două alternative reușește să opună modul de a iubi cavalerește cu alternativa celui care stăpânește perfect tehnicile de seducție, spunând ce se aștepta de la el în acele împrejurări, având ca scop uniunea carnală. Întoarcerea la căință a lui Don Juan, recte Miguel de Monara, este materializată prin dorința, în ceasul morții, de a fi înmormântat la pragul bisericii. Această căință postmortem păstrază urma de cavalerism ce domina încă epoca.
Morala și-a revendicat drepturile și în poveștile epocii, prin gelozia soților înșelați, astfel că soțiile adulterine sunt omorâte.
Francesca da Rimini, Maria d'Avolos, Pia de Tolomei, Catarina de Padova, toate au același destin, îndrăgostitele nedezicându-se de iubirile lor nici în pragul morții.
Iubitoarele Decameronului nu aveau drept repere decât sprinteneala intelectuală și frumusețea fizică.
Michelangelo, un idealist trist și singur, încearcă în maniera lui Pygmalion să găsească iubirea pură, iubirea perfectă, pictând și sculptând pe Eritreana Cunnuna, Delfica, Pietate, Noaptea, Aurora, încercând evadarea din mediul duplicitar. Constatând că dalta și penelul nu îi sunt suficiente își zugrăvește disperarea și dezamăgirea în sonete cu sonorități sumbre.
Istoria nu a păstrat-o în prim plan pe Colonna, iubita lui Michelangelo, dar el va rămâne îndrăgostit cavalerește de ea, până după moartea ei prematură, manifestându-și singurul regret că nu a sărutat-o niciodată, măcar pe frunte.