Celor trei elemente evocate/invocate în poem li se lasă o mare libertate de a aduce în fața ochilor o scenă sau mai bine zis un evantai de scene posibile. Totuși, ele sînt dispuse într-o structură oarecum circulară:



în care elementele sînt polarizate și orientate preferențial unul către altul. Declanșat de rochia de in, gîndul se lămurește doar prin mijlocirea vîntului. Și asta nu recurgînd la demersuri raționale, la verbalizare organizată discursiv, ci rămînînd calchiat pe simțirea care iradiază din ființa lucrurilor. Există în această opțiune atît reticență și pudoare, cît și încredere în faptul că lucrurile ne cunosc dincolo de capacitatea noastră de a ne înțelege pe deplin:

parcă ghicindu-mi gândul

Mărturisit doar așa, prin prestația șugubeață a vîntului, gîndul este într-un fel mai autentic. Mai aproape de profunzimile pe care omul, din varii motive, refuză să le spovedească singur. Dar, cum îi stă bine haiku-ului, sintagma folosită știe să introducă prin cuvîntul parcă o oarecare părelnicie și prin ghicindu-mi imprecizie și ambiguitate. Blaga știe acest lucru cînd invocă norul, formațiunea cea mai amorfă și mai nestatornică printre lucrurile acestei lumi, pentru a se afla pe sine dincolo de ceea ce e dispus să destăinuiască:

În cutreierul prin spații
cari în altele răspund,
cînte el ce în neștire
mie însumi eu mi-ascund.

În înțelesul său liric, gândul nu este compatibil cu rațiunea și cu vorbirea ci cu stihiile care-l aproximează cel mai bine, o spune cu convingere Eminescu, doar îngînîndu-l:

Nențeles rămâne gândul
Ce-ți străbate cânturile,
Zboară vecinic, îngânându-l,
Valurile, vânturile.

Fluturînd rochia de in, vîntul nu face decît să îngîne gîndul, și el ambiguu al omului, în toate sensurile îngînării: imitîndu-l, împletindu-se cu el și răstălmăcindu-l. Ecou, răspuns și însoțire parodică.