Mă tot străduiam să aflu dacă e mai rău să fi naufragiat ori epavă. Aveam în vedere două categorii de nefericiți, văduvi și divorțați. Încă nu m-am dumirit care sunt mai loviți de soartă. Nici dacă merită să alegi între naufragiu sau epavă... Chestie de temperament! Oricum, naufragiatul măcar are pământul sub picioare. Dar am descoperit că mai există și o a treia categorie. Năpăstuitul! Cel pe care l-a lovit năpasta este plasat, în logica tragicului, între divorț și moarte? Ori dincolo de ele?
E dramatică postura în care ajungi când partenerul de viață e plecat la cer dar tu continui să-l păstrezi în suflet. Ca și când ar fi lângă tine. Iluzia e totală deoarece selectezi numai ce a fost frumos. Și continui să-l creditezi, în lipsă, cu toate virtuțile... Unele inventate! Satisfacerea trebuinței de a dărui afecțiune în lipsa partenerului de viață, chiar fără a primi, cu timpul o percepi ca normală, acceptabilă. E impulsul natural de martirizare a dispărutului din care se naște, astfel, spiritul de jertfă. El îți induce tentația de a te complace în situația dată. Accepți să-ți sacrifici propria nevoie de afecțiune în numele unei himere… Ori ți-o reverși asupra altcuiva foarte apropiat, cel mai frecvent, copilul. Dar când nu-l ai? Nu îți rămâne decât să suferi în tăcere și singurătate, hrănindu-te cu amintiri. Îți retrăiești trecutul ca pe un film numai cu eroi pozitivi. După ce ai plutit în derivă pe zbuciumata mare a disperării naufragiezi, astfel, pe o insulă pustie. Într-un târziu poți avea șansa să începi să-ți legi speranța de revenirea la începuturi, la ce a fost frumos cândva. Nostalgia trecutului e pansamentul care îți oprește sângerarea sufletească dar nu pune nimic în loc, nu aduce alinare. În schimb face posibilă iluzia unui alt început. Când aceasta devine credință te poți considera salvat, deși continui să rămâi un alt robinson crusoe…
Divorțul te plasează într-o postură oarecum similară. În sensul că ești nevoit să suporți șocul unei rupturi. Dimensiunea traumei este direct proporțională cu gradul de afectivitate față de partener la momentul despărțirii. Am zis afectivitate, nu afecțiune! Poți răsufla ușurat ca și cum te-ai fi eliberat de o grea povară ori nu te mai vindeci niciodată. Pentru necazul său văduvul dă vina pe destin, știe că nu poate lupta cu el și nu îi rămâne decât soluția de a-și accepta soarta. Și a încerca să supraviețuiască, adaptându-se la ea. Divorțatul însă se autopercepe ca victimă inocentă a celuilalt, o persoană reală și accesibilă asupra căreia deversează întreaga vinovăție pentru propria nefericire. Starea lui e chiar mai tragică! Nu mai poate, nici măcar, naufragia pe o insulă pustie. Plutește aiurea, lamentându-se continuu pentru ce i s-a întâmplat. Nu încearcă soluții autosalvatoare ci își face un țel existențial din a-l acuza pe celălalt de toate relele. Tot restul vieții sale e un nesfârșit război imaginar, o continuă furtună în propriul pahar. Sfârșește prin a fi o epavă purtată pe marea nefericirii personale de către propriile idiosincrazii. Dar în această nefericire rămâne un om liber, incapabil însă de a-și influiența soarta prin decizii majore.
Divorțat sau văduv suferi. Cu ceva noroc, rămâi cu cicatrice, dar ești un om liber și poți alege să o iei de la capăt. A fi năpăstuit înseamnă, însă, a fi lipsit de variante și de libertatea alegerii. Înseamnă a nu mai avea dreptul la speranță! Este extrema opusă a angoasei existențiale a lui Sartre. Acolo, în libertatea absolută, erai la fel de dezorientat ca într-un pustiu, aveai o infinitate de posibilități de a alege încât opțiunea devenea, practic, imposibilă. Erai obligat să trăiești fără orizont într-o incertitudine absolută. Ajuns într-o asemenea stare poate că până și sclavia pare mai acceptabilă. Ai totuși un reper... stăpânul.
Rămânând cantonați în raporturile de cuplu se poate spune că năpăstuitul se află cam în aceeași situație. Din slăbiciune ori forțat de împrejurări el a renunțat la libertatea și dreptul natural de decizie, nu și le mai exercită. Ori i le-a încredințat celuilalt în numele unei diviziuni a rolurilor tacit acceptate. Iubirea este forța supremă care reglează raporturile cuplului. Când și-a epuizat potența locul ei, de regulă, e luat de încredere ori camaraderie, altruism etc. Ce te faci însă când Iubirea te mai leagă, încă, de celălalt deși nu mai e împărtășită? E un fel de cordon ombilical prin care afecțiunea curge într-un singur sens, dinspre tine către el.
Continui să crezi, orbește, in remedierea situației, în salvarea prin propria iubire. Dar iubirea e numai o scânteie. Pentru a se mai aprinde marele foc al dragostei e nevoie de combustia ambilor parteneri. Dacă la unul dintre ei aceasta s-a epuizat, flacăra nu se mai poate aprinde. Și atunci, chiar dacă nu mai primești, ai totuși nevoie să-ți dăruiești afecțiunea. Și o faci în virtutea unei reprezentări pe care ți-ai format-o despre celălalt. Nu vrei să accepți că aceasta a devenit falsă!
Eliberarea e practic imposibilă. E ca și când ai încerca să-ți recapeți virginitatea pierdută! Reîntorcerea în timp, la care apelezi, nu va declanșa iluminarea. Continui să te droghezi, zilnic, cu mitul reîntoarcerii, al revenirii. Îți accepți năpasta, dar rămâi incapabil să faci efortul de a o defini. Plutești în ceață la fel ca marinarul care nici măcar nu-și mai zărește corabia pe care, însă, e convins că navighează. Incapabil să-ți înțelegi răul pe care ți-l faci devii naufragiat pe propria viață. Și cum aceasta plutește în derivă, cu timpul, ajungi și epavă. De aia „singurătatea în doi” e de trei ori mai cumplită decât divorțul și văduvia! Le implică și lor li se mai adaugă și ceva în plus. Asta e năpasta, a trăi lângă un străin pe care îl crezi al tău! A te autoamăgi că sunteți doi când, în fapt, ești mai singr decât isihastrul. Acesta îl are pe Dumnezeu, dar năpăstuitul nu se mai are nici pe sine pentru că persistă în a i se dărui unuia care dă semne vizibile că nu are nevoie de el. Mulțumesc, doamne, că deși m-ai lăsat singur măcar nu m-ai năpăstuit!