Dan Lusthaus, absolvent al departamentului de “Religii” al Universității Temple (USA), este acum profesor la Universitatea din Boston fiind specializat în Budismul Yogācāra. Ultima sa carte, Fenomenologia Budista, de 610 pagini, se află în topul vânzărilor pe domeniu.
Școala Yogācāra a apărut relativ târziu în dezvoltarea Budismului Indian (aproximativ în secolul 5), fiind privită de ea însăși mai curând ca o continuare sau realizare a dezvoltărilor anterioare decât o îndepărtare de ele. Ea a încorporat, virtual, orice lucru pe care școlile budiste anterioare îl dezvoltaseră.
“Dacă unii cercetători occidentali au venit în contact cu Yogācāra, puțini dintre ei au realizat importanța ei majoră” ne spune Lusthaus . Astfel “Scherbatsky, de exemplu, recunoaște unele afinități (în cadrul dezvoltării logicei Budiste) între Yogācāra și filosofia critică a lui Kant în aceea că ambele acordă o atenție extraordinară activității constructive a cogniției în modul în care lumea ni se prezintă. Dar există o diferență majoră între abordarea Yogācāra și cea a lui Kant. Astfel pentru Kant lucrul în sine este ultima realitatea necognoscibilă așa cum este în ea însăși, i.e. noumenală. În schimb, pentru Yogācāra modul în care lucrurile se întâmplă este eminamente cognoscibil și a vedea lucrurile așa cum ele într-adevăr apar este unul dintre scopurile sistemului. Pentru Kant, noi intuim subliminal lucrurile în ele însele, dar niciodată nu percepem în actualitate lucrurile ce ne înconjoară prin reprezentarea lor mentală; Yogācāra elimină acest fel de închidere cognitivă narcisistă și în acest mod cogniția este deschisă spre în afara noastră, ca o oglindă, putând să vedem lucrurile în acțiune iar o astfel de cogniție este schimbătoare. Mai trebuie spus că în timp ce Scherbatky își scria lucrările, dezvoltările filosofiei occidentale – în particular Husserl și fenomenologii – practicau un mod de investigare filosofică mai apropriată de Yogācāra decât cea kantiană, lucru care i-a scăpat atenției lui Scherbatsky”.
Pentru a se delimita de abordările occidentale curente ale școlii Yogācāra, mai întâi Lusthaus recurge la o schițare sistematizatoare a acestora, spunând că “În mod tipic studiile occidentale în legătură cu Yogācāra sunt de următoarele categorii:
1. Studii diacronice a termenilor și conceptelor placând de la rădăcinile acestora care se găsesc în texte pre-Yogācāra, urmărind traseele lor într-o serie de texte Yogācāra, lucru realizat, în mod obișnuit, prin evidențierea implicațiilor istorice.
2. Traducerea sub forma unor ediții critice a unui text sau serii de texte, plecând de la cele în sanscrită/ chineză/tibetană în care aceste texte sunt disponibile.
3.Studii contextuale având de-a face cu școli sau texte apropriate în timp și asemănătoare conceptual cu Yogācāra.
4. Analize filosofice comparative asupra asemănărilor și deosebirilor între Yogācāra și scoli/sisteme occidentale, cu accentul pus pe evidențierea axiologică occidentală.”
Spre deosebire de cele de mai sus, autorul adoptă altă poziție.
Observând că fenomenologia occidentală, așa cum a fost conturată de Husserl și continuatorii și Yogācāra nu sunt sisteme izomorfe și nici nu ne putem aștepta să fie, el propune o detașare de ambele, încercând nu să le compare pentru a înclina balanța spre unul sau altul, ci să analizeze diferențele dar și punctele (eventuale) de convergență. Și, în final să poată observa eventuala lor complementaritate, dacă există. Astfel, se poate spune că el propune o privire «meta-fenomenologică».
Cum se poate realiza o asemenea «meta-fenomenologie»?
În orice caz nu prin «traducerea» abordării fenomenologiei Yogācāra în limbajul celei occidentale, sau invers. Ci utilizând tocmai un limbaj «fenomenologic». Astfel, el observă că ambele iau în considerare problemele referitoare la modul în care experiența umană poate ajunge la un punct conclusiv. Ambele se focalizează pe item-uri epistemologice similare cum ar fi percepția, senzația, cogniția, construcția noetică și depășirea modului ascuns în care se prezintă lumea. Ambele propun ca, printr-o investigare metodică a căii prin care cunoaștem, să se rezolve cele mai fundamentale dileme și probleme ale omului. Plecând de la acestea, problema devine una de deconstrucție. Și anume investigarea modul în care «intuiția» pregătește premisele care stau la baza Yogācāra, respectiv, la cea a fenomenologiei occidentale. Ori, tocmai această pregătire a fundamentului unuia sau altuia dintre cele două sisteme conduce la concluzia că ele sunt diferite și, prin urmare, complementare, deși se focalizează pe aceleași item-uri.
Nu voi intra în demonstrarea complementarității enunțate deoarece acest lucru revine celor peste 600 de pagini ale cărții lui Lusthaus.
Voi spune, în încheiere, că acest mod de abordare, cu totul nou, îi reușește autorului conducând la o viziune lucidă a modului fenomenologic diferit de abordare din cadrul Occidentului și, respectiv, Extremului Orient. Precum și la posibilitatea nu de a prefera unul dintre ele, ci de a învăța unul despre celălalt. Dar, mai ales, de a utiliza această învățătură în vederea unei viitoare, posibile, sinteze.