„Eu cred că personajul e fascinant și unic și cred că aici e atracția”, spunea regizorul Vlad Mugur, în timpul montării Hamletului clujean de acum ani buni. Cred că acest lucru este valabil și pentru László Bocsárdi, în cazul montării lui Caligula de Albert Camus la TNC Marin Sorescu din Craiova, în aprilie. De atunci, am văzut piesa de câteva ori. Aseară însă, domnul Bocsárdi nu se mai afla în sală, ceea ce mi-a dat de înțeles că în opinia sa spectacolul este în sfârșit închegat. Știam, dintr-un interviu, că obișnuiește să "însoțească" piesa, prin prezența în sală, până atunci când consideră că nu mai este de lucru în mod semnificativ asupra ei.

Variațiuni și nuanțări se mai întâmplă, totuși. Mă refer aici la Personaj, mai exact la tiranul pe care Sorin Leoveanu îl aduce pe scenă de undeva foarte adânc, oferindu-i o înălțime ce îl plasează deasupra tuturor celorlalți (Cesonia, Scipio, Helicon, patricieni). Ca și cum stă cocoțat pe picioroange și cu toate acestea se mișcă cel mai firesc și puternic dintre toți. Asta pentru că, în concordanță cu intenția regizorală, Leoveanu înțelege puterea de atracție a celui, vorba lui Camus, "curat în rău" și îi umanizează suferința, delirul, cruzimea, fragilitatea de așa natură încât, jucându-le, le trăiește nemediat, depășind spațiul strâmt al fascinației.

Răscolește, stârnind empatie. O empatie de genul celei pe care a trezit-o și în Medeea, în special la final. Mai că îți vine să i te alături, să treci linia ce desparte spațiul de joc de spațiul spectatorilor și să-l consolezi. Mai ales când cele două spații sunt foarte apropiate, spectatorii fiind așezați tot pe scenă, de unde și o intimitate care te învestește cu o putere în plus. Aceea de a simți vibrația mișcării actorilor din fața ta și de a capta mult mai ușor detaliile micro, în care stă dacă nu perfecțiunea, măcar aproprierea de ea: partitura mâinilor lui Caligula, ea însăși un rol în sine, mirosul ojei cu care-și face unghiile de la picioare la un moment dat, strălucirile nămolului de pe chip, neuscat încă, furtuna din ochi, saliva țâșnind de sub gerul gurii odată cu sunetul dus la paroxism, puntea electrică dintre privirea lui Leoveanu și cea a lui Ilie Gheorghe (Cherea), pe măsură ce Helicon (Valentin Mihali) susține un aparte despre virtuțile execuției, mirosul lumânărilor arzând, nuanțele de lumină prin care sunt redate umbrele interioare, în contrapunct.

Bocsárdi este, de altfel, un maestru al contrapunctului, așa cum s-a tot spus. Oferă un jazz în care structura este dată de corespondențe. Fiecare element ce are materialitate trimite la o stare, imaginea transformându-se în sunet și invers, nimic nefiind ales la-ntâmplare, însă existând zone neutre ce permit improvizație din partea interpreților. Leoveanu o face, conștient că spectacolul satelitează în jurul său. Iar când revezi Caligula de câte ori am făcut-o eu, ai prilejul să remarci orice nuanță schimbată, felul cum notele iau locul unele celorlalte, potențând textul, delimitându-i replicile-cheie și energiile în contrast. Ca într-un joc de lumini. Ca-n jocul de lumină ce-mbracă întreaga scenă și de care este responsabil Bányai Tamás.

Revenind, ai prilejul să treci de prima impresie pe care ți-o lasă Vlad Popescu, în rolul lui Scipio. Dacă la avanpremieră și premieră teatralitatea sa i-a sufocat personajul, de ceva reprezentații încoace am remarcat o maturizare, o nonșalanță în plus, o fluidizare a jocului său, o asumare necesară, fără de care l-ar putea covârși faptul că se află pe scenă, ca student, cum e el, alături de Ilie Gheorghe și Sorin Leoveanu în piesa de rezistență a stagiunii. O dezinhibare înțeleaptă s-a produs, cu timpul, și în jocul Gabrielei Baciu (Cesonia), care renunță la excesul de trăire în favoarea aprofundării emoției trăite. De intrat în scenă nu o mai face intempestiv, nu mai răcnește când nu e cazul, înțelegând că nu de isterie și gelozie e vorba în personajul pe care îl interpretează, ci de a fi și a te manifesta precum un animal aproape ucis, care încearcă, atât cât mai are suflare, să-și salveze ucigașul. Pe Caligula. Acesta iese, însă, învingător, pentru că "a iubi, Cesonia, este contrariul lui a trăi", iar "oamenii mor și nu sunt fericiți", dragostea nefiind de ajuns.

Existențialism evident, ați putea spune. Doar e Camus. Cu toate astea, e mai degrabă speranța unor disperați, dacă ne gândim la titlul unei cărți a unui contemporan al lui Camus, Mounier, carte-n care face "studiu de caz" despre Malraux, Camus, Sartre și Bernanos. Speranța în special a celui mai lucid dintre disperați: nebunul Caligula. Demarcația dintre el, Personajul și ceilalți, precum și dintre el și lume este constantă. Când nu merge pe evidență, se întâmplă subtil, grație și scenografiei, și alegerii ca replicile pe care le-am citat, replici-motor, să fie rostite într-un fel care îi ascunde publicului chipul celui ce le rostește. Fie parțial, după un perete lateral semi-opac, fie prin așezarea centrală, însă cu spatele către public, atunci când se întâmplă rostirea. Ca și cum ai face o fotografie ziua în amiaza mare folosind blițul, atrăgând atenția că există o barieră în mijlocul lucrurilor, un zid invizibil pe care-l faci vizibil. Și, complementar, o claustrare a subiectului fotografiat, a subiectului ce rostește.

Căci, scuzat să-mi fie faptul că tot repet un anume cuvânt, în cazul lui Leoveanu despre rostire este vorba. Nu simplă dicție impecabilă (ce le lipsește încă unora dintre cei ce-i înfățizează pe patricieni, precum Andone, în ciuda talentului și tehnicii sale actoricești), ci rostire, adică lucrul acela nedefinibil dar recognoscibil, despre care Ilie Gheorghe spunea cât de important este în teatru. Ca de obicei, rostirea îi reușește, firește, și Domniei sale, Cherea căpătând astfel o statură pe măsura adversarului Caligula.

În toată piesa nimic grandios, însă, la nivel de formă. Nicio emfază. Bocsárdi, spre deosebire de Victor Ioan Frunză, care a montat Caligula cu câțiva ani înainte, la Baia Mare, nu mizează pe grandoarea decorului (conceput de Bartha József), a vizualului din metaforă, ci pe grandoarea metaforei înseși, îmbrăcată nu în togi sau statui (așa cum se întâmplă în cazul scenografiei doamnei Grand pentru Caligula domnului Frunză), ci în costume contemporane (create de Judit Dobre Kothay), respectiv în pereți mobili și oglinzi. Permutările acestora din urmă, de genul celor pentru care optează Purcărete în Măsură pentru măsură, oferă un spațiu de joc minimalist, dar fecund, grație caracterului interșanjabil al elementelor componente. O arenă care să-i potențeze pe participanții la luptă și în care singurul element imobil este coșciugul acoperit de lumânări, cu care începe și se termină totul. O mărturie despre închiderea cercului, întoarcerea la țărână. Despre perisabilitate. Sau neant.

Singura statuie din montarea lui Bocsárdi este una vie: Caligula însuși, în secvența în care devine Caligula-Venus. Și pe tot parcursul spectacolului, Personajul stă desculț, spre deosebire de celelalte personaje. Sugestia contactului cu pământul, chiar dacă scurtcircuitat de dorința constantă de a avea imposibilul, luna. Fericirea. Or, asta este o chestie de alb sau negru, cel mult câteva nuanțe de gri. Și este exact ceea ce se întâmplă: costume în alb, negru, alb-negru, gri, argintiu. Plus ceva roșu, în scena uciderii unui patrician și în cea finală, pentru că așa-i stă bine sângelui, cât e cald încă. Pestriți doar pseudo-poeții, o ratare în plus pentru Caligula care încă spera în puterea poeziei de a face moartea să pară altfel decât o victorie asupra singurătății.

Firește, straturile textului sunt nenumărate și de consistențe complementare, mai ales având în vedere traducerea excelentă realizată de Alice Georgescu. De unde și riscul de a divaga de la impresiile despre spectacol către o analiză de text. Realizând asta, iau o oarecare distanță, inspir și îmi amintesc muzica, aleasă tot de Bocsárdi. Un recital al lebedei care știe că poate să cânte, dar speră să nu trebuiască s-o facă. La final, scrâșnitul metalic anunțând moartea, oglinzile sparte anunțând că moartea deja s-a produs înăuntrul lui Caligula. Și Ceaikovski, atunci când Caligula este ucis inclusiv fizic, rămânând vinovat pentru totdeauna.

Iar ultimul răcnet, cel mai profund, e exprimat printr-o șoaptă, spusă la marginea scenei, de un Caligula aproape prăbușit: "Ce grea e noaptea asta! Helicon nu va veni. Vom fi vinovați pentru totdeauna". Apoi mortul viu se ridică, odată cu părul de pe șira spinării celui ce-l urmărește, își asumă condiția și responsabilitatea propriei pieiri. Și tu, care l-ai privit mesmerizat pe toată durata celor 3 ore ale spectacolului, nu poți face nimic. Pentru că empatia nu e de ajuns. Iar neputința ta se reflectă-ntr-o oglindă laterală. Ești martorul care poate doar aplauda îndelung după ultimul heblu.

Apoi revii, într-o altă zi, de dragul chimiei care, odată intrată în sânge, îți cere să i te supui, asta rămânând libertatea față de acest spectacol.