NOTÃ: Acest text este un preprint al unui capitol dintr-o nouă carte a autorului. Preluare unor idei și citate din el trebuie să specifice sursa.

§0. Preambul

Sintagma „Moartea ironiei” în postmodernitate își face apariția în USA imediat după 11 septembrie 2011. Este simplu de dat un search pe Google cu: „11 sept death of irony” ca să vedeți cum a apărut și a prins rapid sintagma amintită. Și, odată cu ea, apariția unor discuții aprinse despre înlocuirea ironiei cu nostalgia.

Textul de față se focalizează pe binomul «ironie – nostalgie» în postmodernitate. Unde, ca și în alte perioade, ironia și nostalgia par a se împleti, deși, secvențial, exista intervale de timp în care una o domină pe cealaltă.

§1. Ironia

Ironia, la modul cel mai general posibil, propune un înțeles cu totul opus celui afirmat. Ca, de exemplu: afară e un timp mizerabil; norii s-au rupt, plouă cu găleata, rafalele de vânt își fac de cap etc., iar cineva, ieșind din casă, exclamă cu entuziasm: „Ce timp minunat!”. Se mai vorbește, uneori, și despre „ironia sorții”. Ca în cazul în care o întâmplare, mai mult sau mai puțin banală, conduce la o turnură neașteptată [1]. Alte varietăți ale ironiei, pe care le vom întâlni pe parcurs, au la bază aceiași schemă duplicitară a înțelesului opus celui afirmat (sau crezut) până la un moment dat.

Nu o să vă plictisesc cu o istorie a ironiei. Unele dintre posibilele începuturi, ușor identificabile, le veți găsi, pentru cine dorește, în dialogurile socratice ale lui Platon [2]. Cu atât mai mult cu cât denumirea de εἰρωνεία (eirōneia) o găsim în greaca veche. Spre deosebire de „nostalgia” care a fost introdusă, ca termen, mult mai târziu (a se vedea paragraful următor).

În schimb, mă voi opri, pe scurt, la romantism și postmodernism. Ambele fiind marcate, emblematic, de câte un tip de ironie specific. Ceea ce s-a concretizat prin etichetele: „Condiție ironic-romantică” și, respectiv „Condiție ironic-postmodernistă” («ironic-PoMo» că tot ne plac abrevierile). Și voi începe cu romantismul deoarece a sa «ironie» premerge și, evident o influențează pe cea postmodernistă, ultima devenind mai radicală.

„Condiția ironic-romantică” este cel mai bine conturată de Ricarda Huch [3]. Era momentul în care psihologia abisală, plecând de la Freud, urmat și extins de Jung, făcea furori. Iar romanticii, îndeosebi Jean Paul Richter, Hoffmann, Ludwig Tiech și Karl Solger, teoretizați de Friedrich Schlegel [4], lansându-se în discursuri psihanalitice ce frizau, în mod ironic (fără ca ei să dorească probabil și fiind astfel dublu ironici), nebunia. Discursuri lor te îmbiau, stând în spatele canapelei pe care delirau liber, să cauți ce se ascunde în spatele unui astfel de discurs. Că, mai târziu, lucrurile au luat o altă turnură în dada și, ulterior, una programatic-explicită în suprarealism e cu totul altceva [5].

În schimb, „Condiția ironic-PoMo” , mai subtilă, a mizat pe altceva. Pe o învârtire în gol, sugerând că în spatele unui centru ubicuu («descentrat» atribut/epitet larg utilizat în postmodernism) s-ar putea ascunde «ceva». Și care, în final, s-a dovedit a nu fi nici măcar un «simulacru» (Baudrillard – Simulation și Simulacra [6]) sau «ruinele unui vast, impunător Imperiu» (Borges, On exactitude in science [7]). Și mici măcar «Supraomul» lui Nietzsche, pierdut pe drum. Ci, pur și simplu, un Nimic existențial, «auto-referențial». Sau și mai tragico-ironic, prin discrepanța care apare între Haosul (obiectiv?!) și Hazardul teoriei jocurilor inventată de om – teoretizarea îi aparține lui Deleuze[8] - mizând pe un „Haos genial” de la Niestzche citire [9]. Precum în „Loteria din Babilon” a lui Borges [10], după cum urmează (rezumativ).

La început, Loteria a fost introdusă, în Babilon, în mod cinstit: cei care câștigau, câștigau; pierzătorii nu pierdeau decât o sumă infimă. S-a considerat că este prea banal. Și în plus, ne economic pentru administratorii Loteriei. Așa că s-a introdus o nouă regulă: cei care pierdeau, erau amendați cu o sumă modică. Dacă nu o plăteau, făceau pușcărie. Nici așa n-a mers. Pușcăriile erau pline căci plățile amenzilor nu se achitau. În curând s-a renunțat la aspectul economic direct și jocul s-a rafinat exploatându-se setea (și nu voința) de putere socială, inclusiv satisfacerea altor dorințe. Astfel, un loz norocos putea să aducă promovarea în tagma „vrăjitorilor” (cei care administrau Loteria), ori arestarea unui dușman, ori întâlnirea cu femeia dorită, etc.; un loz necâștigător putea aduce în schimb mutilare, infamie sub cele mai diverse forme, chiar moarte. Așa a luat naștere o teorie generală a jocurilor. A jocurilor cu miză. Și a apărut „Hazardul”. Un Hazard diferit de intervenția neutră, obiectivă, a Haosului, fără învins și învingător. Hazardul - pur și simplu un simulacru al acțiunilor Haosului; un simulacru introdus de om; și care a devenit „Pronie Divină”, „Soartă”, „Manipulare” etc. Pentru că acest mod de a lucra pe tăcute, asemănător cu cel al lui Dumnezeu, a stârnit tot soiul de presupuneri. Una dintre ele dădea de înțeles că de mult nu mai există Administrația Loteriei și că sacra dezordine a vieților noastre e pur și simplu ereditară, tradițională; alta o socotea veșnică și ne învăța că va dăinui până la ultima noapte, când ultimul zeu va nimici lumea….Alta, prin gura ereticilor care umblau mascați, că Administrația n-a existat niciodată și nici nu va exista. În fine, alta – s-ar mai putea adăuga - cum că Administrația dăinuie până în zilele noastre, în secret - de unde tot soiul de teorii ale unei Conspirații manipulatoare, sinistre, universale….

Atât despre cele două «condiții (ironic-romantică și ironic-PoMo)»

§2. Nostalgia

Și acum, despre nostalgie.

Să vedem ce i s-a întâmplat Lindei Hutcheon, cea care încheie cunoscuta sa carte („Poetica postmodernismului”) - într-un mod pe care nu-l putem bănui de o ironie voită a subtextului, având în vedere stilul doctoral al lucrării, dar cu atât mai ironică - „Este posibil să nu găsim nici un răspuns la contradicțiile [PoMo], dar întrebările care vor face măcar posibil orice proces de producere a răspunsurilor au început cel puțin sa fie puse”[11]. Deci ce i s-a întâmplat când s-a trezit în fața unei situații de-a dreptul neașteptate. Și pe care o povestește cu un umor de bună calitate în [12].

S-o privim pe Linda H. care, cu un manuscris în geanta de voiaj, pe coperta căruia scrie apăsat The Theory and Politics of [PoMo] Irony ediția a doua, se îndreptă voios-relaxată spre editorul său pentru a-i preda cartea cu ultimele retușuri pentru a fi publicată. Pe drum, pentru că mai are puțin timp de pierdut până la întâlnire, intră într-o librărie (book store). Primul lucru pe care îi cad ochii –dintr-o evidentă rațiune personală – este poza coperții unui magazine intitulat The Modern Review. Poză pe care tronează un semn ce ocupă aproape toată pagina, echivalent cu obișnuitul simbol circular barat „No Smoking”; dar care, în locul sloganului respectiv, stă acum scris „Sfârșitul ironiei? Tragedia Condiției Post-ironice”. Spuneți-mi și mie cam ce va simțiți…. Probabil, imediat, ca o reacție de apărare, va privi lucrurile în mod ironic. Dar apoi, răsfoind mai întâi și apoi citind cu atenție recenziile de sub copertă va cădea pe gânduri. Cu atât mai mult cu cât, de câțiva ani buni, a tot publicat tot soiul de texte prin care postmodernismul este văzut ca fiind, în esență , ironic și nicidecum nostalgic, cum presupun unele dintre articolele menționate. Să fie vorba de o schimbare de macaz a PoMo spre altceva? Să fie vorba de o nouă „Condiție nostalgică?” în cadrul postmodernității în care trăim și pe care, până acum, o echivalam cu „Condiția PoMo”?

După povestirea acelei întâmplări, inventate sau nu, Hutcheon purcede, într-o nouă lucrare [13], la o analiză a situației. Și, cum se cuvine, începe cu precizarea termenilor. Voi trece peste „ironia PoMo” pe care în paragraful anterior am încercat sumar s-o schițez, de altfel acesteia fiindu-i dedicate o mulțime de lucrări, inclusiv ale Lindei Hutcheon. În schimb mă voi referi mai pe larg la termenii de „nostalgie ” și „nostalgie postmodernă (postmodernistă)” așa cum o vede Linda H., dar și alții.

Mai întâi autoarea se referă la «nostalgie» în general și stăruie asupra modului în care, istoric, s-a născut termenul, după cum urmează. “Ce înseamnă totuși «nostalgia»? Sau poate prima întrebare ar trebui să fie: ce a FOST «nostalgia»?” Răspunsul: “Plecând de la rădăcinile grecești - nostos înseamnă ’întoarcere acasă’ și algos, înseamnă ’durere’ - acest cuvânt ne sună atât de familiar încât am uitat că el este un cuvânt relativ nou. Acesta a fost inventat în 1688 de un student elvețian de 19 ani în a sa disertație medicală ca un mod sofisticat (sau probabil pedant) de a vorbi despre un fel de stare severă de dor, literalmente letală a mercenarilor suedezi care erau departe de spațiul geografic natal. [O asemenea] definire a nostalgiei a oferit un remediu: întoarcerea acasă sau, cel puțin, obținerea unei promisiuni în acest sens. “[14]

Este evident, ne spune Hutcheon, că acest sentiment de «tânjire» s-a născut din timpuri imemoriale (probabil ca și pornirea de «luare peste picior» care, apoi, a fost numită “ironie”). Pentru că, de exemplu, ne putem aminti “de plânsul psalmistului pe malurile Babilonului tânjind după Sion” [15]. Însă apariția propriu zisă a termenului de “nostalgie” pare a fi atribuită, așa cum ne informează Linda H., unui timp precis al unui anumit context geocultural.

Adevărata carieră a “nostalgiei” începe însă decalat în raport cu fixarea denumirii ei. Căci lucrurile s-au întâmplat mai ales în prima jumătate a secolului XX o dată cu apariția psihologiei abisale. Atunci când a început să fie conștientizat faptul că nostalgia nu mai este, pur și simplu, un dor de o casă fizică ci, mai mult, încercarea de a recâștiga un «timp al tinereții». Ori deplasarea în timp, spre deosebire de cea în spațiu, este fizic ireversibilă. “Și nostalgia devine o reacție la acest fapt. Astfel se poate spune «Odiseu a căutat să se întoarcă acasă; Proust a fost ’în cătarea timpului pierdut’»”[16].

Deși paradigma psihanalizei a trecut, în ultimul timp, în plan secund în raport cu alte abordări din psihiatrie și psihologie, ea își face încă marcată prezența îndeosebi în filosofia analitică. Bkhtin [17], unul dintre contributorii de marcă la analiza dialogului, vine cu o interpretare psihanalitică extreme de sugestivă, remarcată și de Linda Hutcheon, în legătură cu nostalgia, văzută ca un dialog purtat cu noi înșine, între prezent și trecut, atunci când vorbește de o “inversare a istoriei”. Căci, în esență, Bakhtin spune că idealul care nu a apucat să trăiască, este acum proiectat în trecut. În acest fel, nostalgia își relevă, ca și ironia, o duplicitate, dar de altă natură. Ea vorbește, dialogând cu ea însăși, despre un trecut idealizat de pe pozițiile unui prezent mizer. Sau, cu alte cuvinte: istoria nu este ceea ce s-a întâmplat ci ceea ce credem (mai mult sau mai puțin idealizat, dar, de multe ori, cu un scop precis, în numele unui anumit “ideal” discutabil) că s-ar fi întâmplat. Aceasta revine la (devine consistent cu) un simulacru în notația lui Baudrillard [18] adaptat la mecanismul nostalgiei și interpretat de mine poate într-un fel care nu i-ar fi convenit în totalitate autorului citat. Și anume că procesul cuprinde următoarele etape: (1) la început, în trecut, reprezentarea în subconștientul colectiv a fost o reflectare/mascare/ pervertire a unei realități de bază; (2) apoi, printr-o nouă reflectare de ordin doi, de data asta asupra primei reflectări memorate, s-a mascat/pervertit și mai mult realitatea de bază, ajungându-se la mascarea absenței unei astfel de realități; (3) o nouă și ultimă reflectare de ordin trei ajunge să nu mai aibă nici o relație de nici un fel cu realitatea de la care s-a plecat devenind, pur și simplu, un simulacru. Astfel, ultima reflectare-simulacru în subconștientul colectiv și/sau individual este cea care, până acum, este chiar ultima și cel mai recent memorată, estompându-le pe cele anterioare.

§3. Întrebări deocamdată fără răspuns

Am încercat, în paragrafele 1 și 2, să mă distanțez – și nu ironic – ci să privesc lucrurile, să zic, «obiectiv», luând în considerare diversele puncte de vedere fără a mă ralia unuia sau altuia dintre ele. Lucru cu care nu erau obișnuiți cei care mi-au urmărit, de o bună bucată de timp, textele.

Revin, într-un fel ironic, la vechiul meu stil, întrebându-mă: oare atunci când mă referam la «simulacrul» unei «realități de bază», despre ce fel de «realitate» vorbeam? Ca de exemplu, în anecdota ce urmează. Ci că, pe vremea comunismului, undeva în Europa de est, cineva, membru de partid convins, este trimis în vestul capitalist pentru a încheia o afacere economică. După un timp cei care l-au trimis primesc următorul scurt mesaj: “Încheiat afacerea în condiții avantajoase. Ales Europa liberă”. Cei rămași acasă, strânși într-o ședință pentru a-l înfiera cu mânie proletară , se trezesc cu el intrând pe ușă. Stupoare. Unul dintre ei, trezindu-se din interzicerea unanimă, întreabă: Ce-i cu tine aici? Cum adică? Păi n-ai zis că ai ales Europa liberă? Dar voi la care v-ați gândit?

Nu vreau să spun, acum, la care «Realitate» m-am gândit. Pentru cei curioși îi trimit la ultima parte din cartea mea “Dincolo de ironie și ironismul [PoMo]” [19], parte care poată același titlu ca și cel al cărții. Ceea ce pot spune este tot sub forma unor întrebări, pe care nu le consider deloc retorice: “Ore «realitatea» subconștientului colectiv este, în totalitate, chiar o «realitate de bază»? Acest subconștient colectiv nu conține cumva o altă Realitate ocultată, mult mai adâncă decât cea investigată până acum; la care, totuși, am putea avea acces măcar și numai indirect, fiind sugerată în mod metaforic, prin comparații cu acest termen lipsă, diferită fundamental de cea PoMo ; sau, mai bine zis pe baza unor simboluri autentice care, sub aparența unui «văl» oferă și o nebănuită transparență [20]?”

Dar asta este o altă problem pe care nu mi-am propus s-o abordez în acest text.

De asemenea, îmi propun ca în alt text să arunc o scurtă privire, din punctul de vedere al ironiei și nostalgiei, mai precis – din punctul de vedere al unei „ironii nostalgice” sau „nostalgii ironice” asupra peisajului actual al liricii noastre, așa cum acesta apare, mai ales, pe site-urile culturale interactive. Și aceasta deoarece literatura, în general și lirica, în special, sunt mult mai sensibile și dinamice în legătură cu o schimbare accelerată a zilelor noastre.

NOTE

[1] Astfel doi frați, complet diferiți din multe puncte de vedere, inclusiv (aparent) ca vârstă își întâlnesc, peste ani, mama de care fuseseră despărțiți din copilărie (lucru relativ banal prin frecvența mare a repetiției unor astfel de situații). Și află – ironie a sorții – că sunt, nici mai mult, nici mai puțin, decât gemeni.
[2] Și zic «socratice» pentru că există dialoguri în care Platon nu e Platon, ci Socrate. Și altele când Platon este el însuși. Iar atunci când e vorba de Socrate, acesta, făcându-se naiv, își ia peste picior interlocutorii.
[3] Ricarda Huch, Die Romantik Blûtezeit, Ausbreitung und Verfall, ed. RainerWunderlich, 1951, tradusă în română de Viorica Niscov sub titlul Romantismul german, ed. Humanitas, 2011; ca și Vera Călin, Romantismul, ed. Univers, 1970 și Savastie Baștovoi, Ortodoxia pentru postmoderniști, ed. Cathisma, 2007.
[4] Søren Kierkegaard, AF EN ENDNU LEVENDES PAPIER. OM BERGENBERT IRONI, UNDG. … ed. Gads Forlag, 1997, tradus de Ana-Stanca Tabarași în română sub titlul Opere, ed. Humanitas, 2006.
[5] Pe la noi, printr-o sincronizare întârziată cum suntem obișnuiți, apare o astfel de teoretizare programatică în onirismul estetic care are, totuși, scuza de a fi fost augmentat, «modernizându-se» cu absurdul dar și deschizând noi perspective spre ceea ce s-a numit postmodernismul românesc al generației ’80. A se vedea, în acest sens, cel puțin Mircea Ivănescu cu al său «prozaism» introdus în poezie (care numai prozaism nu este).
[6] Jean Baudrillard, Simulacra and Simulation, translated by Sheila Faria Glaser, ed. Ann Arbor The Univetrsity of Michigan Press, 1994.
[7] Jorge Luis Borges, On Exactitude in Science in Collected Fictions, translated by Andrew Hurley, ed. Penguin, 1999
[8] Giles Deleuze, The Logic of Sense, ed. Columbia University Press, 1991.
[9] Frederich Nietzsche, Fragmente postume, ed. Aion, 1999.
[10] Jorge Luis Borges, Proză completă, vol. 1, ed. Polirom, 2006.
[11] Linda Hutcheon, A Poetics of Postmodernism, History, Theory, Fiction, ed. Linda Hutcheon, 1988, tradusă în română de Dan Popescu, sub titlul Poetica postmodernismului ed. Univers, 2002, p. 363.
[12] Linda Hutcheon, Irony Nostalgia, and the Postmodern,ed. University of Toronto English Library, 2002.
[13] Linda Hutcheon, Op. cit.
[14] Ibid.
[15] Ibid.
[16] Ibid.
[17] Mikhail Bakhtin, The Dialogic Imagination: Four Essays, ed. Michael Holquist, 1981, Trans. Caryl Emerson and Michael Holquist. Austin and London: University of Texas Press. [written during the 1930s]
[18] Baudrillard, Op. cit.
[19] Gorun Manolescu, Dincolo de ironie și ironism – Plecând de la discuții virtuale cu unii clasici de marcă ai PoMo, ed. Paideia, 2010
[20] René Guenon, Simboluri ale Științei Sacre, precum și Sergiu AlGeorge, Arhaic și universal, ed. Eminescu, 1981 care vorbește despre o „Logică a simbolurilor” diferită ca de la cer la pământ de ceea ce postmodernistul Jaques Lacan propune în „Legea identificării simbolice”