Poezia, ființa și tehnicul


După filozoful Martin Heidegger, trei pericole amenință gândirea:
- Pericolul ,,bun”, cel mântuitor: vecinătatea poetului-rapsod.
- Pericolul ,,rău”, cel aprig: gândirea însăși.
- Și pericolul ,,nociv”, dătător de rătăcire: filozofarea.

Gorun Manolescu, într-un text al său scris cu har: ,,Este poeticul o cale de cunoaștere?- Poeticul locuiește omul,, plecând tot de la Heidegger, adaugă un al patrulea și surprinzător pericol:
- Pericolul ,,nociv și periculos”: tehnicul sau eonul tehnic.
Dacă nu aș vedea o așa stare de lucruri în această lume, aș spune că tehnicul nu poate aduce modificări nocive gândirii. Mai ales m-aș opune prin natura meseriei și prin educația mea inginerească. Dar nu pot să nu mă gândesc la supunerea pe care o obligă tehnicul prin telefonul mobil, computer, internet, jocuri, automobil, aparataj casnic, industrie în general, confort, transporturi, bursă, comerț virtual, turism și câte și mai câte. Este un lucru bun? Dintr-un punct de vedere pare a fi bun. Acela al unor beneficii aduse omului social.
Atunci cum se poate ajunge la o discuție prezumtivă despre ideea unui pericol al atâtor avantaje asupra gândirii umane?
Trebuie să avem în vedere pentru aceasta că lista de mai sus a pericolelor pleacă de la ,,pericolul bun", cel al prezenței poeziei. Adică este necesar, înainte de toate, a distinge între ,,omul social” și ,,omul personal sau sensibil”.



Este uimitor faptul că din miezurile ce pot fi considerate ajungeri mari ale omului, cum este succesul oricărei societăți, adică ,,tehnicul” împins spre desăvârșire, se ivesc pentru gândire pericole invizibile și capitale. De la bun, rău și nociv (evoluții ce par asimilabile istoric și reparabile) la povârnișul periculos al tehnicului, se răstoarnă spre negativ acumularea ce părea a putea fi ocolită natural.

Printr-o decizie inevitabilă, cea a sensului pe care îl dă pericolul tehnic, sistemul social întemeiat lent, prin ,,ființare” și prin sume interconectate de ,,ființări”, se împiedică în calculul rigid, cel tehnic.
De ce ,,ființa” își atribuie acum oglinda tehnicului?
Acesta este o întrebare îndreptățită a filozofiei. În nici un caz adopția tehnicului nu este o adopție sistematică. Cauza acestei adopții este o lipsă a unei oglindiri a ființei în ceva aparținând naturii iar ființarea omului prin tehnic nu este altceva decât o soluție gratuită și aflată la îndemână. Termenul cel mai prozaic dar realist este cel de ,,nimereală,,.

Bineînțeles că ființa nu își poate asimila acest mod de evoluție, deoarece relația dintre tehnic și viu este inexistentă în realitatea naturii. Alcătuirea tehnică, adică veșmântul iluzoriu al modernității, este infimă și bazată exclusiv pe energie. Folosesc aici ideea globalizatoare de ,,energie,, pentru a însuma în aceasta toata varietatea de producție a unei societăți supraindustrializate. O astfel de producție este prin orice aspect al său determinată de energie. De acum înainte se poate spune că se va începe să se transfere ponderea costului și a producției industriale din energie în informație. Dar nici informația industrială nu poate scăpa de ideea de tehnic, pusă aici în discuție.

Paradoxal este că ființarea istorică, cea care a adus prin evoluție omul în stadiul în care se află, nu este cu nimic energetică ci doar în aparență viața acesteia se bazează pe energie.

Natura semnificativă a omului în ceea ce privește ființarea sa este nu doar cea a sensibilității poetice, cea a primului pericol, ci este o natură legată de informația sa naturală, cuprinsă în șirul său intim de relații neinstinctuale. Ori tehnicul nu a plecat de aici și de aceea nu poate ajusta și determina ființa unamă pentru a-i da o cale evolutivă cel puțin coerentă.

Tendința desprinderii de instinct duce omul la poezie. De aceea poezia este vârful de lancie al gândirii. Heidegger privește poezia ca și fundal al unei explicații a ființării și ca loc al unei ruperi a gândirii de logica ușoară, cea a nevoii de a persista social și optim.

Instinctele nu poti fi alungate. Doar temporar pot fi uitate sau ignorate. Poetul are avantajul percepției atenuate a instinctelor ființei. Ceea ce face ca gândul său să nu servească doar dorințelor energetice. Poetul poate avea idealul abandonării instinctelor. Acest ideal pe care îl poate aborda poezia este așezat în fața rațiunii de a exista și a persista prin instrumentul instinctual. Instrumentul instinctual este întradevăr cel natural și fondator al viului dar dacă nu este îndulcit de poezie acesta rămâne încă neevoluat. ,,Plin de merite, și totuși în chip poetic, locuiește omul pe acest pământ.,, (Holderin)
Un om se poate ridica pragmatic dar lipsa poeziei, indiferent cât este acel om de vânjos, îl va întrista. El nu va ști ce îi lipește dar va intui cel puțin o nevoie de a fi sensibil.

De ce energia nu trebuie privită ca și temei valabil al unei societăți tehnice?
De ce aduce suferință și pericol?
Energia și întregul eșafodaj științific aservit tehnicului nu este o destinație și nu poate fi altceva în afara unei căi, a unei modalități. Șlefuirea acestui drum energetic a devenit un scop al viitorului, prin ceea ce se înțelege prin tehnic. Dar grija exagerată pentru un drum, fără a-i cunaoște destinația, este în cele din urmă o dramă. În acest impas, resimțit ca și un pericol nociv, se află gândirea pândită de prezența preponderentă a tehnicului.

Nu se poate fundamenta și apoi defini o țintă a viitorului lumii de către întreaga construcție a gândirii tehnicizate, actuale.
Viitorul este resimțit prin două ținte:
- ținta ființei de a persista, de a rămâne într-o lume vie, ințiată și construită în afara sa
- ținta ființei de a re-ființa pentru a se menține într-o evoluție, într-o lume re-inițiată și perpetuu re-construită după sine

Menținerea ființei într-o lume păstrată doar vie, este acea cale tehnică, cu îngrijirea fără precedent a energiei. Dacă un om, pierdut în pădure în noapte și în frig, face un foc, el va avea două avantaje, îi va fi cald și va trece noaptea viu. Dar ce va fi el a doua zi ? Răspunsul nu se află în focul aprins ci în mintea lui. Focul, acest simplu fapt, este tehnicul, adică gestul energetic care l-a însoțit pe om. Acest gest rămâne același și când construiește o navă pentru spațiul interstelar. El dorește să prindă ziua de mâine, încălzindu-se, pentru ,,a fi,, ceva mâine. El nu dorește să prindă ziua de mâine, încălzindu-se, pentru ,,a face,, ceva mâine.

De ce este paradoxal și periculos tehnicul ?
Este o diferență între primul foc aprins de către om, acum 500.000 de ani și focul de acum al omului pierdut în pădure?
Nu vom găsi nici o diferență. Focul, la fel oricărui gest energetic tehnic, este un invariant
al naturii. Ideea de foc, adică energia, ideea de accelerație gravitațională, ideea de masă sau ideea oricărui invariant ideatic este acoperită de aceeași mamă și sunt doar cuvinte diferite despre ființarea naturii. Orice dezvoltare tehnică, orice invenție sau tehnologie nouă este același ,,foc,, privit mereu și mereu altfel. Fapt pentru care avansul tehnic nu se poate înfățișa ființei. Nu schimbăm nimic din om doar încălzindu-l. Fără îndoială această încălzire este necesară și obligatorie însă prin foc nu vom putea ,,încălzi,, și ființa om.

Între ființă și energie se află poezia, cum între foc și gândurile ascultătorilor din jurul focului sunt stihurile poetului rapsod. Este cauza pentru care poeții și poeziile lor nu vor apune niciodată. Doar gândirea la care accede omul prin poezie este portița prin care se poate trece de la o lume a ființei la următoarea.

Ce rost are beneficiul adus de tehnică dacă bucuria este uitată?
Preferăm numai un beneficiu sau preferăm și o bucurie?