Dacă Nicolae Manolescu ar fi citit poezia lui Andrei Þurcanu, ar fi avut cu siguranță o altă părere despre literatura din Basarabia. Spațiul pruto-nistrean apare în poemele lui ca un teatru beligerant al sinelui cu sinele celălalt. Or, putem constata în cartea „Interior în roșu aprins” (Tipo Moldova, Iași, 2012) un eu polemic și profund azi, în Evul (Mass)-Mediu, când „sunetul gângav” a unei „lumi gângave” și „concave” bruiază adevăratele înțelesuri cu adevăruri de advertising.
Pornind de la sunetul intim al operei, în formula lui Eugen Simion, poezia lui Andrei Þurcanu este o poezie a Basarabiei, dar e cu totul altceva decât poezia basarabenilor. O temă centrală a volumului este cea a unui pragmatism produs în spațiul nostru. Andrei Þurcanu o spune deschis: bunul-simț s-a preschimbat dintr-o intuiție a cumpănirii și echilibrului într-o „hâtrie” de doi bani, un fel de a șmecheri soarta prin mirosirea și evitarea excesului, a riscului, a marilor elanuri și a marilor aventuri. E un fel de a lâncezi în teritoriul sigur și confortabil al „căldicelului”, acolo unde nu are ce căuta nici „recele” și nici „fierbintele” biblic.
În locul căldicelului și molcuțului sentiment univoc, atât de des vizitat de poezia basarabeană, citești aici jocul de himere, nălucile-stereotip ale acestui spațiu, golul care ne locuiește într-o „țară vraiște” ce își are coordonatele „de la Naslavcea la Giurgiulești”. O „țară țigară”, o „țara stână” cu „noi la colțul mesei”, „de parcă am fi deocheați”, „din greșeală-n greșeală călcând”. Descoperi o ironie, o durută persiflare a „culturii politice de la gurile Bâcului”, care se face, de cele mai multe ori, în schimbul „blidului de linte”. Doar astfel ajungi „să stai fără permis de conducere la cârma r.m.”, doar astfel poți pretinde că „babilonia de jazz”, într-un „secol nebun” poartă numele de politică. Noi, „bolnavi de iluzii”, „naivi cu gura căscată”, nu putem sta „departe de acest balamuc”, el ne conține și ne produce. Cu „un moise călăuză băut” rămâi „o zdreanță de neam” pierdută în spațiu, când „ninsori leșii fug prin Carpați”. „B(i)eții” de noi nu știm că și cântecele de pahar sunt „melancoliile unui neam suicid”, niște „lieduri de porumbei înainte să li se rupă capul”. Iată de ce coacem „mămăligi melancolice lângă libertatea cu capul în laț” înghițind „nerostite întrebări interzise”. În poezia lui Andrei Þurcanu transpare latent o experiență politica unică (cea personală, căci autorul „a fost acolo”, știe ce spune, dar și experiența politică a unei țări cu vârsta de vreo două decenii). O realitate tragică, unică chiar, căci există acolo ceva de Istorie ieroglifică a zilei noastre celei mai de ieri. Un Zurie Moșca, foarte performant produs în text, un Corbilă cu o onomastică grăitoare. „Atanasie Þurcanu, omul plecat în stele” apare pe acest fundal ca un element al punctului de reper patern, ca descendența care te determină și te (re)construiește mereu, care păstrează trează gândirea ta analitică în sferele politicului, un spirit îndârjit, dar nu fără derapări habotnice. Dar nu poți să nu înțelegi că textul țurcanian este un reproș dat viziunii și gândirii monocorde din politica, literatura și tot ce se face în „r.m”.
Găsești la un moment dat un autoportret ca un autopoem: „Sunt mut cu încăpățânare / și neclintit/ ca piatra unghiulară de la temelia unei case / în timpul cutremurului”. Astfel, mâna care (se) scrie trădează o enormă capacitate de analiză în profunzime. Senzație care te face să gândești la faptul că optica auctorială scanează, te trece prin razele roentgen ale proiectului său artistic. Andrei Þurcanu face o lirică a iureșului ideatic. Lectorul aleargă după imagini, idei și concepte. Blagian, nu există certitudinea înțelesului definitiv. Mereu ceva scapă și aceasta incită, provoacă. Există un nivel de ermetism, un nivel prolific, care produce receptarea multidimensională și asta nu poate să nu placă. Textul parcurs literal nu e plat, e stereo, un 3 D textual.
Găsești aici versuri ce se citesc și cu ochii istoriei. În timpul lecturii constați o viziune a viziunii, o optică specială în a vedea viața și lumea. Mai degrabă e lumea vieții și viața lumii. E o altă „fiire” și o altă sensibilitate față de imaginea Basarabiei și față de noi cei care „am emigrat din istorie”, dintr-un „secol sarmatic”, paradisiac. „Între aceste văgăuni ale istoriei”, aceste „crampe ale istoriei”, mai bine zis, nu avem decât să „mai trecem odată pe sub ghilotina istoriei”, o istorie ce „își vomită în continuare peste capetele noastre clăbucii de sânge”. Nu ne rămâne decât să „mușcăm din fructul hazardului”, mușcătura e, de cele mai multe ori, din rodul otrăvit.
Pare a fi simplu totul, dar e ceva ce te agață, te oprește și produci tu, cititorul, poezia mai departe. Vezi caleidoscopic tot ce vrei cu acest tip de scriitură. Eul creator parcurge „lanuri de hârtie colorată”, „fețe de hârtie”, „fardul unor cuvinte frumoase”, „secăturile de toate culorile politice și fără culoare”, „suflete trase pe calup” la un „soroc de hașiș”. O lume a nălucirii și a falsului, în care măștile sunt forma firească a existenței. O dimensiune cumva kafkiană și asta place.
Stilistic, simți adesea răceala metaforei, senzația aceea de detașare și lipsă de emfază și patetic a unei poezii deloc leșinate. În general acest tip de poezie are „gust” de mentă rece, nu de dulceață din petale de trandafiri, dacă am aprecia poezia și astfel. Textul poetic nu e un simplu mecanism verbal, e mai mult decât text, mai degrabă niște concepte metafizice aureolate de cuvinte, ca prezență materială pe foaia tipografică.
E o poezie mitologic sonoră. Filonul biblic, antic și cel folcloric este foarte bine ajustat la proiectul creativ. Mitologicul și folcloricul nu e butaforic, dar nici de împrumut direct de la sursă. Cartea recreează cumva biblicul, dar într-o lume apostaziată. E cartea unui prooroc care nu proorocește, căci știe că e degeaba. Un Noe care înțelege că potopul e doar începutul marii căderi. E cumva postmodernă această prismă, dar să nu spunem postmodern, căci e o umbrelă sub care încap multe. Să zicem un spirit dialogal, unificator, de revizuire a unui illo tempore (post)sovietic.
Citești la Andrei Þurcanu o gradație existențială a relației cu divinitatea în spațiul „mesopotamic” dintre Nistru și Prut, unde se ciocnesc beligerant Dumnezeul istoriei și Istoria divinului din noi. Din start „Dumnezeu încărunțește?”, e o întrebare, poate retorică. Apoi „Dumnezeul nostru tot mai doarme”, „doarme somn greu”, ca până la urmă să aflăm că „Dumnezeul nostru murise tot așteptându-ne în Þara Făgăduinței” ceva și borgesian, și nietzscian, totodată. Exodul din Egipt se face spre Egipt în r.m. Unicul zeu „funcțional” e „Zeul Godot”, poate un „Dumnezeu al istoriei” basarabene, acea eternă așteptare a unui Mesia care ar veni din Pantenonul unor „dumnezei străini”. Acest Godot e „Dumnezeul nostru de gumă”, pe care îl mestecăm cu creierii noștri spăl(ați)ăciți. Totuși, în plin scepticism, chiar și față de grădina Raiului, mâna care scrie propune un revers al reversului: Fiul Mariei din Nazaret. Nu știm dacă am mai citit așa un Isus, Isus fiul, în ipostaza lui cea mai umană, căci, conform canonului, soț, tată nu a fost, dar fiu a fost. Un accent foarte inedit - fiul Mariei, dar totuși Dumnezeu! Aici transpare și marea singurătate a seminției umane (până la venirea lui Iisus) și marea fascinație a întâlnirii cu misterul, cu enigma existenței, căci Isus o oferă, prin simpla sa prezență conceptuală în viața fiecărui din noi, spărgând corola de banalități ale lumii. În jurul lumii cristice însă viețuiesc „îngeri costelivi, gârboviți”, „îngeri cu iriși spelbi”, „arhangheli de stânga, arhangheli de dreapta”, o dihotomie a politicului, a ambigenului agorei din „r.m.”. Astfel, basarabeanul e omul ambigenului ideologic, uneori coprofagul, personaj de Süskind, ajuns în sferile înaltului politic, acolo unde e „untdelemnul stricat al puterii”.
Andrei Þurcanu pare să spună că dacă politicul disprețuiește literatura ca pe un joc prea ușor, literatura îl tratează ca pe un joc prea murdar. Or, jocul politic din Basarabia, „citit” în poezia lui Andrei Þurcanu e un banal domino al hazardului și al conjuncturii, joc ce sfârșește cu bine cunoscutele efecte de domino, jucătorii de șah fiind lipsă! Latent găsești explicația acestui fapt și în această carte: jocul domino nu cere nici un fel de efort mintal, e unul pur mecanic. La o cifră a partenerului răspunzi (daca ai cu ce) cu respectiva cifră: cinci la cinci, trei la trei etc. E un fel de a te mișca în voia întâmplării, a hazardului pur. Șahul e altceva, e capacitatea de a face o mișcare prevezându-i efectul peste două-trei sau mai multe mișcări.
În aceste poeme Noscete ipsum e actual mereu. Lumea asta gângavă nu poate să îți dea puncte de reper, dacă le cauți în afara ta, în niște modele, guru, maeștri de urmat, într-o zi ți se surpă lumea, odată cu dispariția modelului. Această idee vine și din „gloria florii de tei”, a „teiului frenetic”, a „teilor în delir” și „în extaz” (parafraze categoric eminesciene), adică gloria noastră efemeră într-o „toamnă de celuloză” din (pen)umbrele vieții basarabene.
Cititorul atent nu poate să nu înțeleagă „aluziile și ecourile criptice” ale textului, subînțelesurile unei realități la puterea a doua. Cotidianul Basarabiei, de obicei, „molcuț” și „martirorologic”, aici e altfel, intonația textului e calmă, un calm de furtună. „Interior în roșu aprins” e o carte ce poate inflori cotidianul unui cititor, căci e o carte catarsiacă, care te purifică, prezentând un portret de microlume curioasă, tentantă, provocatoare, cu legiuni, legiuni de gânduri și frământări. Scrisă cu o eleganță deosebită, cartea place și prin simplul fapt că, citind, te face să gândești. E vorba de o operă prea vastă ca o scurtă analiză s-o poată cuprinde sau să o epuizeze.

Text apărut în revista "Dacia literară", Iași.