agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-11-10 | | un cui se îndoaie sub mantaua udă Flavia Muntean Petru-Ioan Gârda, în numai trei fraze, enumeră calitățile acestui poem: O imagine puternică prin ea însăși. Nu se vorbește direct despre bucuria celui care și-a găsit adăpost în condiții de vreme câinească ci de mantaua atât de îmbibată de apă, încât îndoaie cuiul în care se află. Un haiku adevărat prin construcție, simbol, simplitate, conținut. N-ar mai fi nimic de adăugat dacă această simplitate și această abilitate de a construi un sens din mai nimic nu ar fi un dar, primit poate miraculos de la natură, cultivat poate astfel încît dintr-o simplă predispoziție să devină o dispoziție stabilă, o înclinare, un talent, o vocație. Avîndu-l în față, poemul manifestă calitățile enumerate de Nelu, dar ele pot induce în eroare, naturalețea părînd simplism, ușurința frivolitate, austeritatea indigență și penurie. Căci tocmai haiku-urile bune induc în mintea veleitarului ideea că ar fi la îndemîna oricui să le scrie. Însă, ca să poți vedea imaginile așa, adică să poți focaliza direct pe acel detaliu enorm și monstruos (Caragiale – simt enorm și văz monstruos) și să vezi nu doar imaginea banală, ci să simți în ea vibrația unei viziuni, trebuie să ai în spate un îndelung exercițiu, o aplecare către un mod de a fi și a recepta lumea și, nu în ultimul rînd, gustul pentru discreție, rezervă, laconism și ironia subsecventă pe care ele o presupun. Cine nu știe că Flavia este pasionată de fotografie, va accepta mai greu faptul că nu oricine, atunci cînd vede mantaua șiroind de apă, își poate pironi privirea pe cuiul îndoit. De fapt nici nu sînt sigur că ea ar fi pornit neapărat de la un fapt văzut atunci realmente, poate e doar unul amintit sau unul închipuit dar plăsmuit de o experiență vizuală cultivată și spiritualizată vreme îndelungată. Dar calitatea fotografului este dublată la ea de un deosebit simț al evocării prin cuvînt. Nu e deloc ușor să spui atît de simplu și de direct: un cui se îndoaie sub mantaua udă. Sigur că detractorii, nededulciți la haiku, ar putea susține că și un școlar de a patra, dacă-i arăți imaginea reală, va scrie tot așa o propoziție simplă: un cui se îndoaie și, dacă doamna-i va cere, o va dezvolta adăugîndu-i: sub mantaua udă. Unde stă atunci măiestria? În faptul că, deși pare o formulare comună și rudimentară, expresia este obținută printr-o anume reducție la o simplitate rafinată. Nu știm dacă autoarea a încercat variante pînă a ajuns la această expresie strunită și strunjită pînă la esență. Dar se poate spune cu siguranță că, dacă a nimerit-o cumva din prima, fără alte încercări, renunțări, reveniri și ajustări, ea este rodul unor nenumărate alte încercări de variante și versiuni ale expresiei succinte și cuprinzătoare în alte multe poeme anterioare. Să vedem însă de ce este expresia atît de simplă una rafinată. Care sînt detaliile care o fac una stilizată. Ar fi putut spune pur și simplu: cuiul se îndoaie... , de ce a preferat un cui se îndoaie? Pentru că textul eliptic și redus ca dimensiuni nu poate spune totul, n-are cum, o parte o sugerează doar – contextul, universul discursului. Spunînd un cui, în fața ochilor ne apare imediat șirul de cuie bătute într-o stinghie pentru a improviza un cuier ad-hoc (sîntem doar într-un azil, nu la hotel). Ni se sugerează astfel și atmosfera precară a locului. Ar fi putut spune pur și simplu: se rupe, cedează, de ce a preferat se îndoaie? Pentru că a vrut să ne fixeze privirea pe tensiunea momentului, pe povara care încovoaie cuiul. De ce n-a reacționat atunci, alarmîndu-se: Se rupe! Cade! Udă podeaua! Pentru că, tot ca o elipsă, emoția nu se exhibează în haiku, ea e lăsată pe seama cuiului cambrat. E ținută încă sub surdină, poate cuiul s-a rupt, dar poemul este focalizat pe clipa în care el se îndoaie. O clipă cît o veșnicie. Și azil de noapte este, bănuiesc, o alegere premeditată. Astăzi azilul nu mai e la modă, nu dă bine, sînt preferate alte vorbe mai dulci pentru asemenea așezăminte: fundații, asociații, adăposturi, cămine. Prea suna a ospiciu. Și iată că azilul este astăzi un termen care ne trimite, vrînd-nevrînd, mai mult la literatură, pentru că e al altor vremuri. Și, cine știe și un pic de literatură, își aduce aminte de titlul unei piese de Maxim Gorki. Dar mantaua, ce este ea? Veșmînt de vremuri rele (și grele) cu care vagabondul nostru se înfășoară, ca un veritabil pelerin, pe orice vreme. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate