Simplu, pentru că, în sfârșit, mi-a luminat zeul mintea! M-am convins, până la urmă, că la noi viața politică nu este decât un nesfârșit circ prin care, cei care îmi cer votul, nu au altă intenție decât să îmi distragă atenția să nu observ cum ei, fără excepție, se înfruptă, cu nerușinare, din ceeace într-o societate normală e un bun al tuturor. Nimeni nu intră în politică și nu candidează la vreo demnitate pentru binele meu ci, numai, pentru propria superîndestulare. Partidele sunt niște diabolice invenții parazitare pe corpul social care încurajază acest lucru protejându-i, în disprețul legii, pe cei care mă fură.
Și asta a devenit ceva pe față, vizibil. Tocmai acum în plină campanie electorală, când politicienii ar trebui să fie mai atenți decât oricând cu imaginea lor, aflu că primul ministru își construiește helioport exact în circumscripția unde candidează, se duce la întâlniri electorale personale cu elicopterul guvernamental și tocmai a plasat, pe sub mână, un câmp petrolifer nu știu cui. Un domn parlamentar e prins în flagrant cum primește foloase nemeritate, bani pentru campanie, în contul facilitării ilicite a unor trecute sau viitoare comenzi de la stat și nu i se întâmplă absolut nimic. Ba chiar, în loc să fie imediat încătușat, candidează liniștit și vesel nevoie mare în continuare. Într-o comună primarul inaugurează asfaltul gros cât foița de țigară însoțit de șapte preoți, grătare cu mici și lăzi cu bere ce costă mai mult decât investiția etc. Investigațiile în operațiunea „bancherii” încep să ducă către vârful piramidei politice.
Titlul nu se vrea un îndemn la nesupunere ori indiferență civică. Fiecare e liber să facă și să fie cum vrea, inclusiv tâmpit dacă asta e plăcerea lui. Precizez că mă adresez doar celor care sunt în stare să priceapă, deși e vorba de un lucru banal de simplu.
Cred că ar cam fi vremea să înțelegem că votul e, dincolo de un drept care te face să te simți cetățean, și un mijloc pentru a arăta, celor care de peste douăzeci de ani te cred tâmpit și își bat joc de tine, că nu au dreptate. În loc să ieși la poartă să le spui să le fie rușine, să le dai cu huooo, ori cu ouă clocite în cap ai prilejul măcar să le arăți că, tu om moral, îi disprețuiești și dacă nu îi poți trage la răspundere îi ignori. A merge la urne înseamnă să girez, să validez cu votul (semnătura mea) un sistem hoț pus la cale de către politicieni și bancheri, din care trăiesc foarte bine împreună doar, jecmănindu-mă, absolut legal, pe mine.
O să fiu mai explicit, apelând la o situație deloc ipotetică. Atât de blamatul Marx s-a scremut să descopere în “Capitalul” său ceeace credea el că e mecanismul exploatării omului de către om. Și l-a aflat în plus profitul produs în timpul de supramuncă ( să zicem zece ore pe zi în loc de opt cât scrie în contract) pe care și-l însușește abuziv și nemeritat patronul. Dar asta era treabă de pe vremea copilăriei capitalismului. Acum lucrurile au atins un rafinament greu imaginabil.
De pildă eu nu știam că există dreptul legal al băncii de a mă împrumuta, să zicem, cu o sută de euro când ea nu are în proprietate decât zece euro; dacă în contul aceluiași depozit îmi împrumută trei sute de euro, cu atât mai bine pentru bancă. Suma de bani, să zicem extrapolată de o sută,o mie de ori, eu nu o primesc în mână. E trimisă sub forma unei hârtii, cu antetul, semnătura și ștampila băncii, celui căruia eu îi datorez banii. Banca nu îmi dă efectiv niciun ban, ea doar girează cu renumele ei datoria mea.
Deci fără să aibă în realitate banii, pe care în hârtie scrie că mi i-a împrumutat, îmi cere dobândă la ei. Revenind la exemplul dat, mă scapă de datorie, dar eu plătesc dobândă pentru trei sute de euro deși banca are în fondul ei numai zece euro. Adică mă impozitează, pe nimic, cu aproape 300 la sută. Ba îmi cere ca, într-un anumit termen, să le înapoiez și banii pe care ei în fapt nu îi aveau, respectiv diferența de două sute nouăzeci de euro. E ușor de imaginat câștigul băncii când vehiculează sume mari. Dacă nu sunt în stare să respect contractul îmi pune sechestru pe firmă, casă, mașină și celelalte bunuri folosite drept gaj pentru a-mi garanta împrumutul. Exagerând, se poate spune că Banca, cu acei zece euro pe care îi are în buzunar, printr-o simplă inginerie financiară sub oblăduirea legii date de către cei votați să mă apere pe mine, ajunge să îmi ia casa dacă nu le restitui suma înscrisă în contract, dar pe care în mod real ea nu o are, plus impozitul aferent.
Nu e greu de intuit mai departe cauza, mecanismul și vinovatul pentru actuala criză financiară ce ne afectează nivelul de viață și ne amanetează viitorul. Dar se pare că mai avem mult până ne vom lumina și noi măcar cât grecii! Lăcomia băncilor, întreținută neapărat cu complicitatea politicienilor, a dus la mânuirea unor fabuloase cifre de bancnote fictive ce nu mai pot susține piața tranzacțiilor financiare efective. Cantitatea de monedă fictivă e atât de mare că nu mai sunt destui bani reali în circulație. Nevoia de lichidități a determinat creșterea cererii de monedă, aceasta devine marfă rară, implicit mai scumpă, ceeace duce la creșterea cotațiilor. La nivelul statului se ajunge ca bugetul să nu mai poată susține cheltuielile și se apelează la împrumuturi peste împrumuturi, statul, guvernat de aceeași politicieni corupți, devenind cel mai mare datornic la bănci.
Pentru a putea să achite scadențele domnii politicieni, care tolerează prin legi date de către ei abuzul băncilor, dau alte legi prin care reduc investițiile, fondurile pentru nevoi sociale etc. Ba, la nevoie, prin ordonanțe de urgență sau mai știu eu ce, îmi taie mie pensia, spunându-mi-se că ăsta e un mare bine fiindcă altfel nu mi-o mai dau deloc. Pensia care e, poate, unica mea avere și sursă de supraviețuire, încredințată lor, după o viață de muncă! Și asta nu e decât o firimitură în această infernală mașinărie prin care cei care îmi cer, din nou, votul mă jegmănesc pe mine alegătorul de bună credință. Ce să mai zic... cu toții niște jeguri!