dr. Ștefan Lucian MUREȘANU

Motto: Și-am plâns la geam, și m-a cuprins delirul - / Amar, prin noapte vântul fluiera pustiu.
(George Bacovia)
Cuvinte cheie: suspin, bacovian, fiind, poet, umbra, triste



A fost o vreme când nu-mi doream suspinul cenușiu bacovian, pentru că în sufletul meu rozul strălucea dantelat și plin de lumină surâzătoare, cu aripi ce mă duceau numai spre lumină.
Timpul a trecut, rozul s-a izinit de respirația grea a celor care singuri se aurolau ca a atotștiutori, și interiorul meu a început încet, încet să devină cenușiu și din adâncurile telurice să mă strige întunericul. Bacovia s-a simțit năruit de boală, nu de cea pe care corpul lui o făcea vizibilă, ci de cea interioară, care îi săpa zi de zi șanțuri adânci în existența sa: Amurgul galben m-a îngălbenit, și m-apasă, / Ca geamuri galbene, cu lacrimi ce nu mai curg (Scântei galbene). În creația poetului galbenul este stânjenitoarea culoare a bolii, nu a luminii eminesciene, ci un semn al oboselii fizice pentru că această oboseală este un rezultat al existenței unei lumi ce îl extenua. Bacovia a trăit în interiorul umbrit de răvășiri, de neînțelesuri sau, mai bine spus, el s-a prefăcut că nu le înțelege, sugerând: E mult de când dormim în umbră, / În cimitirul violet… (Amurg). Pentru poet timpul era nemărginit pentru că boala nevindecabilă și rezultatul ei, moartea, era în deplinătatea patronajului etern a ceea ce era teluric. El nu a încetat prin actul morții să-și întrerupă fiindul pentru că experiența, din timpul vieții, l-a legat de lumea de dincolo: Eu singur, cu umbra, iar am venit, / O, statui triste și dărâmate, / Pansele negre, catifelate, / Vise, ah, vise, aici, au murit (Ecou de serenadă). Viul înfăptuit și dăruit omului Bacovia l-a făcut să conștientizeze că poate lupta cu negura care-i tulbura adânc firava ființă prin creația minții, că puterea deusiană îl menise să dezvăluie lumii tainicele trăiri ale mitului întunericului. El nu a dezvăluit ceea ce cu ochiul minții străbate în cenușiul morbid al locurilor de pierdere a umbrei, ci a sugerat că viața își are un rost și poate exista oriunde. Bacovia era un melancolic, un nostalgic al luminii și numai greaua încercare a vieții l-a făcut să preumble, în noapte: În haine negre, întunecate…, plângând, dar după cine? Ne declară nouă poetul în vreuna dintre lucrările sale de ce cenușiul a pus stăpânire pe toată ființa sa iar sufletul îi plângea cu lacrimi amare un prezent?
În studiul său, Figuri și forme literare, eseistul și criticul literar Tudor Vianu spunea: Opera a absorbit în întregime pe poet și lipsa de îndemn de a-l cerceta pe acesta în ipostaza lui umană provine tocmai din faptul că îl găsim în întregime în opera sa, pe care o contopește cu singurătatea și cu fiindul său în nefiind, pentru că lumea cenușie, în care își poartă existența, este o lume lipsită de umbre. Bacovia este tunelul timpului, creația sa literară a străbătut prin lumină întunericul și a descoperit, pentru eternitate, formele unui univers pe care cei în viață îl credeau pierdut.
Născut firav și petrecut în trup de o boală, ce îl va urmări toată viața sa timp de 76 de ani, poetul cântării cenușii, a bolii, a frigului, a ploii interminabile și inundabile a ființei ascunse, a cimitirului cu toate edificiile morbide și înspăimântătoare au făcut din poezia bacoviană un deliciu al crizei de melancolie, de zădărnicie a suferinței. În fapt, Bacovia descoperea și aducea la lumină o lume, pe care îndestulații înfășurați în blănuri, cu buze groase, unsuroase și burți lăsate peste centurile de la brâu, nu o vedeau și nu doreau să o știe. El va sugera pierzania, va cânta cavoul și singurătatea sumbră tocmai pentru a da posibilitatea luminii să se înalțe și să dea putința observației, pentru că el, ca literat, luminează prin sobrietatea mijloacelor expresive pe care le distribuie în poezia sa: Și-acorduri de clavire / Pierdute în surdină; / Și-n tot e-un marș funebru / Prin noapte, ce suspină (Nocturnă). Sunetele diferitelor instrumente muzicale: violină, clavir etc. sunt prezente în creația bacoviană nu atât ca o trezire din amorțire a spiritelor cât și ca o veche pasiune pentru muzică și violină a poetului. El creează noua poezie simbolistă în literatura română, în firul celei buadelairiene, dar cu parcurs rimbaudian, pe niște căi ascunse ale nefiindului la care se adaugă sinceritatea dramatică a confesiunii, care a derutat pe mulți exegeți: - Tot altuia, de mine, aminte să-i aduc… / O, nu mai cânta, harmonie pribeagă, / Că plâng, și nu știu unde mă duc (Nocturnă).
În poezia lui vom observa spontaneitatea unei mărturisiri, și nu este singura în creația poetului băcăuan, de la sine și sfioasă, uneori de-a dreptul vetustă și desuetă, care a dat naștere unuia dintre farmecele sumbrului cenușiu, greu de precizat în arta bacoviană, unde sugestia este profundă și constantă.
Nu cred că voi greși afirmând că George Bacovia este cel mai mare creator de atmosferă din literatura noastră, și o spun ca unul care m-am transpus cu toată ființa mea în cenușiul sumbru al creației lui, lăsându-i plumbul să-mi sufoce fiindul, constatând că această atmosferă ar fi putut fi un rezultat al sobrietății, discreției în care simplitatea amplifica sugestia, îmbogățind-o însă departe de a o deservi.
Vom cita primul catren din poezia Frig pentru a urmări reținerea cu care poetul încearcă să-și creioneze, în linii mari, o biografie, o prezentare răzleață cu sugestii ce te împing la necrezut: Sunt lângă un gard rupt, sugestia, un cartier mărginaș al unei localități, Și vântul bate cu frunze ude - , nici nu putea lipsi efectul ploii, care este atât de dureroasă în poezia lui Bacovia, Sunt mai urât, sunt supt, descriere sumară a unei boli, care urâțește chipul prin slăbirea trupului, a feței în care obrajii devin tot mai concavi și mult mai apropiați de figurile cadaverice și continuă cu ultimul vers: Frigul începe sticla s-o ude; care sticlă? Pot fi ochii, care se umezesc continuu din cauza frigului sau chiar ferestrele încălzite pe interior însă ochii nu sunt ei considerați, în folclor, ferestrele minții noastre! Înăuntrul lui suferința indubitabilă a bolii îi ducea în incandescent corpul slăbit, iar ochii îi trădau prin umezeala, care îl supăra necontenit, tristețea: O, trebuie să fie trist departe-n prăpăstii… / Fulgi de zăpadă rătăcitori (Frig).
Codul creației bacoviene este însăși biografia sa, discret notată cu toate trecerile timpului și a deznădejdii: Era mai demult o stradă, / O școală, și bruma cădea - / Prin săli, ca nimeni să-l vadă, / Un elev singuratic pălea (Scântei galbene), trepte de inițiere ale unui rit fundamental de trecere a fiindului prin existențial. Nașterea sa este cenușiul și culorile umbrelor care se întrezăresc printre viețile trecătoare. Atât de grea i-a fost starea maturității, încât cu greu și vag își amintește de treapta de început a vieții, unde copilăria este inexistentă în creația sa.
Poezia bacoviană este strâns legată de boala trupului său iar versurile sale, în marea majoritate exprimate în catrene, smulg albul îndoliindu-l pentru că sufletul a pătruns cu greu în trupu-i vlăguit și a gemut neîncetat până când clipa trecerii în eternitate a sosit. El a plâns ca un introvertit neînțeles, pentru că glasul lui a fost înecat încă de la naștere în suferință: În haine negre, întunecate, / Eu plâng în parcul de mult părăsit…/ Și-a mea serenadă s-a rătăcit, / În note grele, și blestemate…(Ecou de serenadă), maturitatea fiind cea care l-a făcut să conștientizeze că singurul leac al ocolirii suferinței era poezia și talentul cu care se născuse de a mărturisi în versuri. Instrumentele muzicale, pe care poetul le amintește des în poeziile sale, sunt: clavirul, violina, pianul ce dau liniștea umbrelor care se înalță în bezna nopții ca adunătoare de vieți, pentru că el, poetul tainelor, simte apropierea semenilor de ceasul despărțirii de lumea vie și vede ducerea spre odihnă a trupurilor obosite de vicii. Locurile în care tăcerea abundă în cenușiul păcii sunt cimitirele cu plăcile lor grele în care se înfig spre aduceri aminte crucile, de care se agață coroanele cu tot ornamentul lor sumbru: Și-n tot e-un marș funebru / Prin noapte, ce suspină (Nocturnă).
Morbidul bacovian, din volumul de poezii Scântei galbene, nu distruge fiindul, îl inițiază și-l pregătește pentru o lume a misterelor, a gândirii profunde și a eliberării de greul existențialului vicios. El iubește dar într-un alt fel și extrovertirea lui stârnește instinctul însă îl lasă într-un mod aparte să se manifeste: Apoi veni și-o blondă în salon…/ Și-aproape goală prinse, adormită, / De pe calvir, o scripcă înnegrită - / Și urmări, pierdută, marșul monoton (Marș funebru). Umanul din el tânjește după plăcerea de a trăi dar trupul nu-l ajută: - Valsa o blondă-n alb, și cu pantofi de-argint…/ Aprind, pe masă lampa, și iarăși mă dezbrac, // Mă clatină spre pat al insomniei pas - / În creierul meu plânge un nemilos taifas (Dormitând) lăsându-se doborât de galbenul pământiu al bolii sale, care îl petrece spre negrul cenușiu. Este un cenușiu care va începe să-i tulbure energiile telurice încă din 1914 și va culmina, șapte ani mai târziu, în anul 1921, secătuindu-l până în clipa în care își va dărui sufletul înaltului celest deusian.
Suferința poetului este de nedescris, este ca o inițiere, ca un așezământ pregătit pentru un drum știut, o siguranță a trecerii, a ușurării spre motivația neîntoarcerii. Toți aceia, care în viața telurică au avut de suferit de pe urma fragilității trupului, și-au mlădiat sufletul într-un vaiet al codului liturgic. Bacovia fracționa în versul lui timpul și îl măsura cu fiecare zi ce îi trecea ca o povară, întunecându-i și zgârcindu-i fiindul însă îl lumina spre o lume tainică a deplinei meditații deusiene: O, nu mai cânta, harmonie pribeagă, / Că plâng, și nu știu unde să mă duc (Nocturnă).
Plânsul bacovian din volumul Scântei galbene, pe care îl publică la cinci ani distanță de fatidicul moment al declanșării bolii sale, este un semnal dureros al poetului față de ignoranța, superficialitatea profanului: Și plâng, și cu plânsul în noapte / Răchita de-afară mi-i soră (Miezul nopții). Este aceeași stare pe care Mântuitorul a tot avut-o până în clipa trădării de către omul Iuda. El plânge de ceea ce vede și alții nu pot vedea: Am ajuns, acum, pe un câmp de ape…/ În luncă, medita un poet cunoscut - / Părea că de oameni nu mai încape; / De-această-ntâmplare, atât de rău mi-a părut (Scântei galbene), caută un drum și pe toate apar fețe galbene, pământii, suferinde de nepricepere și tocmai de aceea se întunecă cerul iar vântul bate smulgând viața copacilor cu siluete fantomatice. Frunza are aceeași culoare galbenă ca a feței pământii a omului, o îmbătrânire prematură din cauza grelei suferințe a sufletului întinat unde: Nimicnicia m-a prins pe stradă (Nervi de primăvară).
Când fiindul poetului-om era obosit de către umbra omului profan, creatorul adormea cu teama de primăvară și atunci auzea un: Vals funebru, depărtat… (Nervi de primăvară), vals ce îi legăna visurile și îl purta într-un timp dorit cu iubita lui: Acum, suspină valsul, și mai rar, / O, lasă-mă acum să te cuprind…/ - Hai, să valsăm iubito, hohotind, /După al toamnei bocet mortuar (Vals de toamnă). Întristarea bacoviană este izvorul luminii din lumea spre care misterul îl atrăgea, melancolia era durerea că puțini dintre oamenii pe care îi observa, trecând pe străzile bântuite de umbre, vor putea să îl însoțească în lumea peste care odată așternută placa de plumb nimeni nu va mai avea puterea revenirii.
Penultima poezie a volumului bacovian se intitulează Dimineață interpusă unei romanțe și marchează un început terminat al existenței sale, un ritual al pregătirii și îndeplinirii uneia dintre dorințele pământești: O cafea neagră… și-o ploaie de gheață, spălarea trupului și conservarea unui viciu, Când spiritul mai arde culori în odaie - / O privire pe-o carte, pe straie. Extrem de bine studiate aceste gesturi, aparent omenești, pentru că el era deja o apariție, poetul, nespecificând actualitatea, sugerează pregătirea plecării inițiatului. Pentru ultima dată, își mai folosește îndeletnicirea cititului pentru că în lumea în care se va duce totul se va petrece prin gând, iar straiele vor fi gătitul pregătitului de lungul drum și spune: Și pasul mă-ndrumă în dimineață. Versul acesta avea să anunțe că ochii lui s-au închis pentru totdeauna în dimineața zilei de 22 mai 1957. Culmea calcului matematic, anul în care a murit poetul avea să însumeze cifra 22, zi în care Bacovia, obosit de boala ce-i stăpânise aproape jumătate din existența sa pământeană, și-a lăsat trupul dus în liniștea locurilor tainice: Stam singur în cavou… și era vânt…/ Și scârțâiau coroanele de plumb (Plumb).


București, 02.01.2012