prof. dr. Ștefan Lucian MUREȘANU

Motto: Vrăjitorilor evului mediu le spun: / - Lăsați să clipească ochiul senin deasupra Egipetului, / Niciodată nu mor martirii dreptății. (George Bacovia)

Cuvinte cheie: previziune, apocalipsă, umbre, întuneric, cadavre, morbid, magie, Nil

Rezumat: Lumea nu este semnificativă în creația bacoviană poate și datorită faptului că el trăiește deja, în poezia sa, într-o lume sfârșită, bântuită de umbre care îi dau ocol însă faptul că a fost inițiat de tainice făpturi nu poate încă să fie atins de răul abătut asupra pământului, de ploi interminabile, noian de negru, întuneric, chipuri bolnave și ființe carbonizate. Sfârșitul simțindu-l aproape dezvăluie singurei ființe dorite, iubita, taina, spunându-i: Ascultă cum greu din adâncuri, / Pământul la dânsul ne cheamă… (Melancolie), căutând să o facă să se detașeze de fiindul său profan și o îndeamnă, precum Lot pe a lui nevastă, să-și lase trecutul lumesc, pângărit de vicii amăgitoare, și să înceapă să vadă prin întuneric lumina scânteietoare: Ascultă, tu, bine, iubito, după care încheie prin a-i spune că teama va fi și mai mare atunci când ea știe și nu se rupe de răul pătrunzător: Veghează, și întărește ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârșite înaintea Dumnezeului Meu (Apocalipsa), să aibă puterea: Și s-asculți pustiul (Rar).

George Bacovia s-a născut ca poet-om și și-a revărsat erudiția imaginativă spre cenușiul maturității, când durerea fizică îi măcina trupul dezgolind dorul de o lume pe care numai el o putea vedea și urmări în evoluția ei decadentă. Această evoluție își trăia planul existențial de când păcatul adamic a pus stăpânire pe pornirile necontrolate sau sugestiv mimate ale entității-om. Decadența este repetitivă, la fiecare generație se nasc renghiuri umane dezinvolte, tulburate de situații, complex, care, dacă societatea este nepregătită să stopeze, cât de cât, evoluția regresivă, cade într-o amnezie a bunului simț: Omul începuse să vorbească singur…/ Și totul se mișca în umbre trecătoare - / Un cer de plumb de-a pururea domnea, / Iar creierul ardea ca flacăra de soare (Altfel). O calamitate este o evoluție a naturii, o schimbare, beneficul formării unei noi perioade de gândire a omului. În versurile citate în rândurile de mai sus poetul prevede această stare naturală și ireversibilă, subtil degajă situația cataclismică: omul începuse să vorbească singur…, rezultat al unei suferințe, a unui semn care sugerează sfârșitul. Versul al doilea denunță dezastrul, teluricul își pierde protecția celestului iar umbre trecătoare tind să stăpânească viul sub valtrapurile nefiindului. Ideea eului treaz se pierde pentru că materia cenușie este distrusă de imposibilitatea înțelegerii existentului. Versul al treilea, din cel de-al doilea catren al poeziei, sugerează conștientizarea sfârșitului de către simbolul entității-om: Și-nvinețit de gânduri, cu fruntea în pământ, / Omul începuse să vorbească singur…. Morbidul învinețit de gânduri mărește și mai mult starea tensiunii apocaliptice adăugând teama, gerul, lipsa cuvântului care supune creierul posibilității de a se înălța prin idee: Prin întuneric bâjbâiesc prin casă, / Și cad, recad, și nu mai tac din gură (Sonet), sunt repere ale temerii poetului-om strânse în fiindul lui și lepădate prin mișcări nu necontrolate, ci voite, ca manifestări ale grelei încercări a ruperii eului viu de cuvânt. Faptul că vorbește întruna este semnul existenței, al vieții încă dăruită de Cel de Sus.
Bacovia previzualizează, conștientizează și sugerează subtil sfârșitul, pe care, poate, în vremea când a creat, a fost reținut de către cei care îi analizau scrisul să îl enunțe deschis, ambiguizând exprimativ ideile lui: Ca și zarea, gândul meu se înnegri…/ Și de lume tot mai singur, mai barbar (Gri). Versurile deschid un tablou sumbru, al singurătății nu depline însă plină de taine, pe care el, ca un inițiat, le deslușește și le destramă căutând eliberarea Pământului de întuneric. Este imposibil pentru că potopul se năpustește asupra fiindului: Prin măhălăli mai neagră noaptea pare…/ Șivoaie-n case triste inundară - / Ș-auzi tușind o tuse-n sec, amară - / Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare (Sonet), totul se surpă, negrul înghite decăzutul sumbru al mahalalelor, tusea este cea care îneacă viața amăgind-o între zidurile reci, pline de igrasie, care chinuiește trupul și odată cu el sufletul, atâta timp cât sălășluiește în interiorul inimii bătânde.
Printre ultimii supraviețuitori ai dezastrului apocaliptic, poetul nu întrezărește vreun viitor luminos omenirii, ea se va mai zbate încă mult în nelumina prin care se întrevede: Pustiu adânc…// Și-aud gemând amorul meu defunct, / Ascult atent privind un singur punct / Și gem, și plâng, și râd în hi, în ha (Amurg de toamnă). Cele două interjecții ridiculizează existentul, un fel de haz de necaz însă nu minimalizează cu nimic efectul apocaliptic, premeditat, al naturii care caută să distrugă în imaginația lui entitatea-om, blocând-o în întunericul lipsit de viață, căci timpul este o iluzie care are un scop, iar iluziile sunt pătimașele jocuri ale închipuirii. Maladivul este semnul agoniei: O palidă fată cu gesturi grăbite / Așteaptă pe noul amor…(În grădină), dezmorțind speranța supusă salvării prin iubire totul se pierde în așteptarea sfârșitului, de care literatul are o cunoaștere însă nu temei: Și frunzele cad ca un sinistru semn, totul purtându-ne în străfunzimi coborâtoare în răbdarea păcatului existențial. El este: … solitarul pustiilor piețe / Cu jocuri de umbră ce dau nebunie… (Pălind) cel ce încă bântuie teluricul și asistă neputincios la jocul macabru al umbrelor misterioase care au început să pună stăpânire pe Pământul aflat în agonie. Damnat să privească: pălind în tăcere și-n paralizie (Pălind) umbrele amețite de perpetuul întuneric al apropierii sfârșitului el zărește: Apostoli în odăjdii violete (Amurg violet) și trage nădejdea unei reveniri la normal însă amurgul morții îl face să plângă tremurând și asistând la un sfârșit apocaliptic: Afară târgul stă pustiu / Și ninge ca-ntr-un cimitir (Nevroză) unde: Carbonizate flori, noian de negru…/ Sicrie negre, arse, de metal, / Vestminte funerare de mangal, / Negru profund, noian de negru…(Negru) supun fiindul unui chin psihic derutant. Imaginile terifiante, pe care Bacovia le traversează din subconștient în conștient, ne fac să urmărim o viziune a poetului referitoare la ceea ce înseamnă starea de fapt existențială a egoului, care se cere eliberat de umbrele întunericului.
Entitatea-om nu are puterea detașării de real însă poetul-om desăvârșește întunericul prin fascicul vizionar și urmărește tăcut, încă din viața celor neîntâmplate, cursul timpului viitor. Inițiat prin suferință și plămădit să fie cel care să vadă vibrând scânteile de vis, Bacovia lasă ca testament al nevolniciei omenești poeziile sale întocmai marelui prevestitor Ioan. Catrenul, din una dintre creațiile sale, pe care nu întâmplător poetul o numește „Moină”, sinonim cu adjectivul moale, este o stare specifică a vremii, caracterizată printr-o temperatură ridicată a aerului, urmând unei perioade de temperaturi scăzute, care influențează apariția ceții și umezelii secătuitoare, în poeziile sale a unor umbre misterioase, a unei neînțelegeri totale a vieții în astfel de momente, două anotimpuri se impun apocaliptic peste pământul aproape distrus: Și toamna, și iarna / Coboară-amândouă; / Și plouă, și ninge, - / Și ninge, și plouă (Moină). Să ne imaginăm că George Bacovia ca un suferind a ceea ce boala pusese stăpânire pe trupul lui firav i s-a dezvoltat atât de mult puterea imaginativă a înțeleptului prin meditație încât, ceasurile sale de creație poetică deveneau clipe de vedere a viitorului lumii. Când în poezia sa, „Amurg de toamnă”, spune: Ascult atent privind un singur punct, sugerează meditația profundă, legătura tainică cu celestul: Căci vremea este aproape (Apocalipsa lui Ioan, p.1205), spusese cândva, după nașterea Mântuitorului, prorocul Ioan. Chipul Marelui Salvator al tainei continuării vieții pe pământ și destinului de a mai exista încă a omului, poartă o astfel de înfățișare în scriitura lui Ioan: Capul și părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii lui erau ca para focului (Apocalipsa), în poezia lui Bacovia, „Tablou de iarnă”, apare ca un mister al timpului: E albul aprins de sânge-nchegat / Și corbii se plimbă prin sânge… și sug / Dar ceasu-i târziu… în zori corbii fug, - solicită atât de puternic previziunile imaginative ale poetului încât, în doar cele trei versuri, el parcurge un întreg eveniment petrecut al drumului spre Golgota și, totodată, poetul vede sfârșitul îngrozitor al nebuniei lumii. Iubirea lui Iisus față de entitatea-om Bacovia o redă prin cuvântul iubito, în care pune atâta patimă și grijă în exprimare, situând nostalgia și perpetua dorință de a fi înconjurat de iubire.
Atunci când spune: Citește-mi ceva de la poluri, / Și ningă… zăpada ne-ngroape (Decembre), poetul din omul trecerii conștientizează sfârșitul și știe că Mântuitorul este: Cel ce cercetez rărunchii și inima (Apocalipsa), îndemnând neputința din omul profan: Nu râde… citește-nainte (Decembre) și observă că, deși e ziuă, întunericul spumegă ajutorând în distrugerea sa potopul.
Lumea nu este semnificativă în creația bacoviană poate și datorită faptului că el trăiește deja, în poezia sa, într-o lume sfârșită, bântuită de umbre care îi dau ocol însă faptul că a fost inițiat de tainice făpturi nu poate încă să fie atins de răul abătut asupra pământului, de ploi interminabile, noian de negru, întuneric, chipuri bolnave și ființe carbonizate. Sfârșitul simțindu-l aproape dezvăluie singurei ființe dorite, iubita, taina, spunându-i: Ascultă cum greu din adâncuri, / Pământul la dânsul ne cheamă… (Melancolie), căutând să o facă să se detașeze de fiindul său profan și o îndeamnă, precum Lot pe a lui nevastă, să-și lase trecutul lumesc, pângărit de vicii amăgitoare, și să înceapă să vadă prin întuneric lumina scânteietoare: Ascultă, tu, bine, iubito, după care încheie prin a-i spune că teama va fi și mai mare atunci când ea știe și nu se rupe de răul pătrunzător: Veghează, și întărește ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârșite înaintea Dumnezeului Meu (Apocalipsa), să aibă puterea: Și s-asculți pustiul (Rar). Mitul singurătății veșnice este mitul eliberării de fiind, al unei gândiri elevate profund imaginative în permanență levitație: Nimeni, nimeni, nimeni… / Cu atât mai bine - / Și de-atâta vreme / Nu știe de mine / Nimeni, nimeni, nimeni…(Rar). Triplicitatea pronumelui negativ nimeni, repetată și la sfârșitul catrenului, sugerează descompunerea carnalului, levitația sufletului și dispariția telurică a celor trei intersecții, care au derutat egoul cât a fost trăind pe pământul negru. Culoarea pământului trebuia de la începuturi să trezească în om suspiciunea timpului căderii lui, tocmai și datorită faptului că derma, prin gândirea omului, nu a avut putința să evolueze, atingând tainele apărării de intemperii ale pământului. Nimeni este ca un suflu sistolic în pieptul pământului, un existent măsurat în timp de care poetul avea cunoștință pentru că el tremură la ironia sfârșitului de timp considerat perpetuu, nelimitat. Retragerea sa în întuneric este ca retragerea lui Zamolxes în subteran, având, probabil, o similitudine secundară cu tainițele inițiatice și cu procedeele unor eroi civilizatori (Victor Kernabach, „Biserica în involuție”, p.127) sau mai bine spus a unei așteptări de promisiuni mesianice, pentru că Bacovia nu se consideră un zeu care anunță sfârșitul omenirii împiedicate de lanțurile nevăzutului involuției, el este un vizionar dar și un erou ce trage semnalul apariției veșniciei nopții târzii: Veșnic, veșnic, veșnic…/ Rătăciri de-acum / N-or să mă mai cheme - / Peste vise bruma, / Veșnic, veșnic, veșnic (Rar).
Sunt două stări care îl fac pe literat înțelept și miraculos de meditativ: durerea fizică sau durerea dorului. Două prefaceri ce pun stăpânire pe existentul poetului-om, îi clatină existența; îl târăște în teluricul profan al mocirlei orânduirii antiliterate prin natura ei mercantilă ca apoi să îl înalțe spre imensul celest deusian unde locul lui este pentru eternitate.
Bacovia este unic, simbolismul nu-i tronează în totalitate creația literară însă i se substituie bogăția sensurilor profunde. El este un rezonator dramatic al suferințelor sociale pentru că însăși biografia și epoca trăirilor sale ne explică suficient motivele pe care le-a avut pentru a fi învăluit în greul valtrap al tristeții dar și al derutei însă totul apare amplificat în existența teribilă a unei sensibilități exarcebate: Barbar, cânta femeia-aceea…/ Și noi eram o ceată tristă - / Prin fumul de țigări, ca-n nouri, / Gândeam la lumi ce nu există…/ Și-n lungi, satanice ecouri / Barbar cânta femeia- aceea (Seară tristă). O scenă a prevestirii, un semn satanic al pieirii, femeia-aceea ar putea sugera Apocalipsa celor tăinuiți și descoperiți însă nedesprinși de viciile lumești. Poate, de aceea, prelungindu-li-se agonia: Prin fumul de țigări, ca-n nouri, existența lor nu mai însemna nimic în fața pierzaniei pentru că singurul, care mai sesiza suferința era poetul, care gândea la lumi ce nu există, auzindu-le ca un ecou vaietele din străfunduri și vede: Întreg pământul pare un mormânt…(Note de toamnă).
În poezia bacoviană nu se repetă nimic, totul este un curs firesc al stărilor de fapt, natura, viața omului, mișcările umbrelor, o mitologie a firescului în nefiresc, un neînțeles înțeles până la urmă cu trimiteri ca în Scriptură și cu dăltuiri adânci în cele patru camerele pietrificate ale inimii. Bacovia nu a creat pe Pământ, el se înălța în noapte în camera-i tăinuită a Universului, privea și cuvântul învia murind pentru că așa vedea el lumea prin durerea lui fizică auzind: Chemări de dispariție mă sorb, / Pe când, tăcut, se-ntoarce-același corb, / Tăind orizontul, diametral (Amurg de iarnă). Corbul sugerează levitația sufletului însă și semnul inițierii, este pasărea morții dar și a fidelității față de omul superior, care are puterea să-l îngenuncheze și să îl facă să-i destăinuie din misterele lumilor a căror vieți le-a tot strâns în zborul înmiit al deplasărilor în timp. Este prima pasăre căreia Noe îi dă libertatea să zboare peste pământul înecat de ape. În literatura populară corbul este cel ce inițiază voinicul, îl veghează și îl apără de răul care se abate asupra lui. Este pasărea sufletelor ce le poartă încă prin lume, cea care nu le eliberează decât atunci când dau semn de învrednicire a iscusinței și a purificării pe drumul înaltului ceresc, de unde nu mai revin pe Pământ. Poate, din matricea lor, să fie purtate pe o altă stea și sub o altă formă de viață.
După prăpădul abătut asupra pământului, câteva umbre levitează însă poetul trăiește într-o veșnică imensitate, care îl înfricoșează: Tu, haos, care toate-aduni…/ În golul tău e nebunie, - Și tu ne faci pe toți nebuni (Pulvis) este un haos al ordinii din care marele Eminescu face să răsară Luceafărul: Din chaos Doamne-am apărut / Și m-aș întoarce-n chaos…/ Și din repaus m-am născut, / Mi-e sete de repaus (M. Eminescu, „Luceafărul”) și, precum acesta, obosit de previziuni și de chinul bolii, Bacovia își dorește ca nimeni altul odihna: E mult de când dormim în umbră, / În cimitirul violet…(Amurg).
Bacovia triplează fiindul, când inert, nepăsător de existența viului: Stam singur în cavou… și era vânt…, când lăsător al libertății de levitație a spiritului, bântuind lumea vie: Stam singur lângă mort… și era frig…(Plumb), alternând cu cealaltă stare de fapt a egoului: Te voi aștepta, într-o zi, sau într-o noapte oarecare / Pentru ca să văd dacă mai pot să am o preocupare (Vae soli…). Prin aceasta divulgând superioritatea sinelui poetului inițiat în tainica măsură a timpului, pentru că în concepția stoicilor greci cuvântul indica numai rațiunea, care guverna universul fără să-l fi creat, operând dinăuntrul naturi, în comparație cu noțiunea aramaică memra ca verb divin ce opera asupra naturii dinafara ei. Cuvântul poetic bacovian se formulează în spațiul deusian și coboară descriind misterele spațiului luciferic, pentru că moartea, ca fapt sigur al întreruperii vieții, este doamna care ia trupul însă nu și sufletul poetului, pentru că acesta nu îi aparține decât matricei din Univers: Și adormind o dată-n pace toți cei de azi și eu și tu, / Veni-vor alții să viseze dacă totul e fals sau nu…(Vae soli, din latină: vai de cel singur). Dacă vom urmări în profunzime sensul acestor două versuri, vom constata că după verbul adormind poetul folosește, nu întâmplător, numeralul o dată și nicidecum adverbul de timp odată, ca sens edificator al unei singure morți în care apare trinitatea existențială a unor pronume temeinic uzitate de toți vorbitori, indiferent de situația sau profesia pe care o au, sunt trei pronume care identifică viața și rezultatul ei, fără acestea omenirea ar fi fost inexistentă. Ultimul vers este cel al conștientizării ciclului, un perpetuu sens al renașterii prin moarte, o întoarcere într-un alt timp: Șerpi cu puteri de magie, / Secrete ale vremurilor, / Civilizație înspre viitor, / Eroii libertății / Vă apără…/ Egipet, revărsare a Nilului de aur… (Egipet).


București, 07.01.2012