agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-02-06 | |
În vechile studii de retorică, libertatea oratorului de a vorbi despre orice era îngrădită de respectarea concordanței dintre sens și forma cuvântului, precum și de cultivarea antitezei și a simetriei, toate – elemente garante ale unui discurs reușit și care – considerăm – prezintă relevanță inclusiv în contextul analizei unui text religios cum este poemul psalmic, expresie, prin excelență, a unei poezii retorice.
Măiestria artei poetice specifice Psalmilor ar rezida, în opinia unor exegeți biblici, în primul rând în ceea ce a fost denumit paralelism sintactic: „Caracteristica semnificativă a poeziei ebraice este ritmul ideilor numit paralelism sau structură echilibrată, așezarea versului lângă vers într-o varietate de tipare. Această structură aparte a fost asemănată cu fluxul și refluxul mării sau, așa cum spunea un scriitor german, cu ‘înălțarea și scufundarea inimii în necaz’” (Anania 2011). Observațiile lui Anania surprind relația – remarcată, de altfel, și de alți specialiști în domeniu și pe care noi înșine am luat-o drept preambul al discuției de față – dintre o structură de profunzime, în speță ritmul, și una de suprafață: construcțiile sintactice în care se organizează și se vehiculează un anumit mesaj (religios, în cazul de față). Este vorba, în ultimă instanță, despre adecvarea unor structuri semnificante față de structurile de semnificare specifice sau, cu alte cuvinte, despre concordanța dintre sens și forma cuvântului. Forța estetică de netăgăduit a acestei figuri sintactice se reflectă în capacitatea ei semnificativă, constând în redarea unor conținuturi care transcend așa-numita « naționalitate » și care se impun, prin urmare, a fi descifrate în acord cu legile « inimii omenești » în general, cu sensurile ultime, esențiale și universale ale unei anumite realități (omul în dialogul său necontenit cu Sacrul). Paralelismul sintactic, cultivat în textul biblic modern, reprezintă o punte solidă de legătură cu realitatea primă încorporată/integrată textului fondator, pe care o păstrează nealterată, în virtutea unui principiu de continuitate… stilistică : „ … această formă metrică orientală nu pierde aproape nimic din valabilitatea și frumusețea ei prin traducere, pe măsură ce cititorul se obișnuiește cu repetarea unei expresii dupa alta, dispuse potrivit unui șir considerabil de variații ținute în echilibru » (Id., ibid.). Așadar, în poemul psalmic, creație care nu mizează pe structuri prozodice în care ritmul și rima sunt cultivate în mod programatic, ‘stilisticul’ își găsește și își valorifică propriile resurse, cu nimic mai prejos, raportat la creațiile subordonate unor idealuri de versificație foarte strict precizate. În discuția care urmează, adoptând clasificarea propusă de Bartolomeu Anania (2001: 615 ș.u.; id., 2011), distingem și noi trei tipuri de paralelism: a. paralelismul sinonimic, în care „cel de al doilea stih repetă ideea primului și o rostește oarecum altfel”; b. paralelismul antitetic „pune cele două stihuri în opoziție sau în contrast de gândire” și c. paralelismul sintetic sau formal, în care „cel de al doilea stih preia ideea primului și o transmite celor următoare, amplificând-o; în acest fel, primele două paralelisme (sinonimic și antitetic) se întrepătrund”. a. Paralelismul sintactic sinonimic Poate fi considerat o modalitate de reformulare discursivă. Afirmația se susține atât în cazul în care admitem definirea conceptului ‘reformulare’ drept „modalitate de menținere a contactului între doi interlocutori, prin controlul exercitat de către un emițător asupra propriului discurs” (cf. Borțun-Săvulescu 2005: 72), cât și în acela în care atribuim acestui concept semnificația de „transformare a unei unități discursive de lungime variabilă – de la cuvânt la text – într-o altă unitate, care este considerată echivalentă din punctul de vedere al semnificației” (cf. Id., ibid.). Prima accepție vizează latura pragmatică a enunțului biblic (psalmic), performat în scop perlocuționar/ilocuționar, mai exact în sensul stabilirii și menținerii dialogului cu planul transcendent. „Mecanismul” concret al realizării paralelismului sintactic sinonimic pare a ilustra perfect cea de a doua accepție cu care termenul reformulare figurează în literatura de specialitate. Revenind la caracterizarea lui Anania, care definește acest tip de paralelism prin repetarea, nu întru totul identică, în cel de al doilea stih, a ideii primului stih, echivalențele „terminologice” se stabilesc ușor: primul stih este, astfel, o primă unitate discursivă care se „va converti” într-o a doua unitate discursivă, „transpunere” devenită/ce devine posibilă grație echivalenței semantice a celor două unități discursive. În poemul psalmic, sunt contexte în care, în limita celor două „tablouri” paralele, este „reluat” același verb, într-un tipar sintactic intensificator, cu funcție retorică: „Să se rușineze și să se tulbure foarte toți vrăjmașii mei; să se întoarcă și să se rușineze foarte degrab” (6:10); „Și El va judeca lumea; cu dreptate va judeca popoarele” (9:8); „Lăudați pe Domnul toate neamurile; lăudați-L pe El toate popoarele” (116:1) ș.a. În alte situații este reluat același verb, însă cu referire la un alt subiect (S2), prezentat „paralel” cu primul (S1), într-o structură a cărei funcție de reliefare (emfatică) este evidentă: „Nu se mântuiește împăratul cu oștire multă și uriașul nu se va mântui cu mulțimea tăriei lui” (32:16). La un nivel de profunzime, enunțul se decodează în termenii unei structuri comparative (cf. „Așa cum împăratul nu se mântuiește cu oștire multă, nici uriașul nu se va mântui cu mulțimea tăriei lui”), cu valențe apoftegmatice de netăgăduit: accederea la valorile spirituale (religioase, în cazul de față) este departe de a reprezenta consecința unor... „atuuri” politice sau a altor aspecte pur... lumești. Paralelismul sinonimic se realizează și prin „reluarea” (cu funcție intensificatoare și de precizare a ideii „inițiale”, exprimată la începutul versetului respectiv) printr-un verb sinonim și, eventual, prin varierea structurii stilistice (metaforă, comparație): „Și-i voi sfărâma pe ei ca praful în fața vântului, ca tina ulițelor îi voi zdrobi pe ei” (17:46); „Dumnezeu va zdrobi dinții lor în gura lor; măselele leilor le-a sfărâmat Domnul” (57:6); „Lăudați pe Domnul, că este bun Domnul; cântați numele Lui, că este bun” (134:3) ș.a., în timp ce, în alte contexte, imaginea este „amplificată” nu prin „dublarea” unei comparații (ca într-unul dintre exemplele de mai sus), ci prin explicitarea unei metafore (avem, prin urmare, o metaforă in praesentia): „Că m-au înconjurat câini mulți, adunarea celor vicleni m-a împresurat” (21:17) ș.a. Structura paralelă se construiește inclusiv prin valorificarea unor sintagme nominale (echivalente sub raport semantic ) circumscrise schemei sintactice cu/de dativ adnominal. De pildă, în exemplul care urmează, cele două structuri cu dativ adnominal definesc metaforic semnificația legii divine în viața credinciosului: „Făclie picioarelor mele este legea Ta și lumină cărărilor mele” (118:105). Intensificarea retorică este adesea rezultatul valorificării unor structuri sinonimice ce se disting prin seme graduale: „Către Tine, Doamne, voi striga și către Dumnezeul meu mă voi ruga” (29:8), „Strigați lui Dumnezeu tot pământul. Cântați numele Lui; dați slavă laudei Lui”, 65:1) sau „Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat” (141:1) . În exemplul pe care îl menționăm în continuare efectul retoric de amplificare este susținut inclusiv prin... multiplicarea „instrumentarului” implicat în săvârșirea acțiunii: „Ca în codru cu topoarele au tăiat ușile locașului Tău, cu topoare și ciocane l-au sfărâmat” (73:7) [cu topoare ↔ cu topoare și ciocane; a tăia „a separa în bucăți, a fragmenta” ↔ a sfărâma „a zdrobi, a nimici”]. Paralelismul sintactic sinonimic vizează două structuri, dintre care una (cea de a doua) este eliptică de unul dintre predicate; echivalențele semantico-referențiale stabilite includ atât verbul, cât și substantivul din cele două enunțuri: „trimis-a împăratul și l-a slobozit, căpetenia poporului și l-a liberat pe el” (104:19). Structurile sinonimice paralele capătă o pregnanță/forță (retorică) deosebită în situațiile în care categoria gramaticală a persoanei este valorificată estetic . De pildă, în versetul „Că Tu ești așteptarea mea, Doamne; Domnul este nădejdea mea din tinerețile mele” (70:6), efectul stilistic este generat, în mare măsură, prin „trecerea” de la pers. a II-a (adresarea directă către Divinitate) la pers. a III-a. Este – considerăm – unul dintre nenumăratele exemple ce par a ilustra ideea atât de plastic exprimată de Anania 2011, anume aceea a ‘înălțării și a scufundării inimii în necaz’: pers. a II-a corespunde intimității psalmistului cu Yahve (un dialog direct, nemediat), în timp ce Domnul (= pers. a III-a) evocă un plan relativ distant de comunicare, poate chiar un sentiment dramatic al înstrăinării omului de Divinitate. Sunt de menționat și o serie de tipare mai complexe, în care paralelismul sinonimic depășește limitele unui singur verset, în astfel de situații putând vorbi despre o „prelungire” poetico-retorică, dar și de conținut, a unui enunț în celălalt (cel de al doilea verset reprezintă, de fapt, o structură sintactică sinonimică cu funcție de explicitare, de precizare ): „învață-mă îndreptările Tale./ Fă să înțeleg calea îndreptărilor Tale” (118:26-27), „Să se rușineze și să se înfrunte cei ce caută sufletul meu./ Să se întoarcă înapoi și să se rușineze cei ce-mi voiesc mie rele” (BO 69:2-3) ș.a. Uneori, acest tip de paralelism presupune reduplicarea aproape identică a unei secvențe verbale, variația manifestându-se, de pildă, la nivelul elementului determinant al subiectului. Sunt ilustrative în acest sens și unele contexte în care se face o „incursiune” de tip genealogic, relevantă pentru ideea continuității istorico-religioase a poporului israelit: „Casa lui Israel a nădăjduit în Domnul; ajutorul lor și apărătorul lor este ./ Casa lui Aaron a nădăjduit în Domnul; ajutorul lor și apărătorul lor este” (113:17-18). Generalizarea este exprimată la nivel lingvistic prin „substituția” structurii ‘casa + subst. G nume de persoană” cu perifraza cei ce se tem de Domnul, într-o construcție circumscrisă aceleiași scheme sintactice (avem, prin urmare, o structură ternară de paralelism sintactic sinonimic): „Cei ce se tem de Domnul au nădăjduit în Domnul; ajutorul lor și apărătorul lor este” (113:19). De menționat și o serie de exemple în care paralelismul sinonimic, transpus într-un tipar simplu (corespunzând unui singur verset) sau mai complex (binar, ternar), este „dublat” nu numai prin construcții cu repetiție epiforică, ci și prin structuri anadiplotice : „Toate neamurile m-au înconjurat și în numele Domnului i-am înfrânt pe ei./ Înconjurând m-au înconjurat și în numele Domnului i-am înfrânt pe ei./ Înconjuratu-m-au ca albinele fagurele, dar s-au stins ca focul de spini și în numele Domnului i-am înfrânt pe ei” (117:10-12); „Și s-a suit pe heruvimi și a zburat; zburat-a pe aripile vântului” (17:12) ș.a. În primul exemplu citat, îmbogățirea și amplificarea imaginii din structura sintactică primară se realizează, așa cum se poate observa, inclusiv prin apelul la construcții intensive cu tradiție în literatura sacră (biblică) , precum și la figuri stilistice cu funcție retorică (comparația). b. Paralelismul sintactic antonimic Reprezintă, în economia poemului psalmic, mai mult decât o tehnică de versificație (constând în alternanța ‘strofă/antistrofă’), tocmai prin capacitatea de a opune „nu atât un verset altui verset, cât mai ales un tablou altui tablou, în același poem” (Gombos, Psalmii), afirmație care echivalează cu a recunoaște deosebita forță evocativă în plan ideatic-estetic a acestui procedeu sintactic. La fel ca și în cazul paralelismului sintactic sinonimic, structurile opozitive paralele se realizează în interiorul unuia și aceluiași verset, respectiv în limitele a două/mai multe versete consecutive. Pentru ambele cazuri menționate, textul psalmic oferă/furnizează exemple de transpunere a antonimiilor în tipare relativ variate și complexe. Astfel, la nivelul unui singur verset, întâlnim nu numai situații în care prima parte a unui enunț prezintă o anume realitate, pentru ca aceasta să fie „contracarată” în secțiunea secundă a aceluiași verset, ci și contexte în care tiparul menționat „se complică” într-o organizare duală, situație ilustrată de noi mai jos prin paralelismul sintactic antonimic binar. Dacă, în unele cazuri, „informația”, corespunzând unei singure structuri antonimice, este „distribuită” în limitele a două/trei versete, în altele, structura antitetică, articulată/dezvoltată în interiorul unuia și aceluiași verset, este „dublată” în versetul/versetele următoare, prin structuri paralele care, fără a putea fi considerate drept sinonimice ale celei dintâi (situație în care astfel de exemple ar fi fost grupate în categoria paralelismului sintactic sintetic), vin „în prelungirea” semantico-conceptuală a acesteia (ele ilustrând, de pildă, un raport logic de natură consecutivă, cu relevanță în plan etic-religios) . Semnalăm pentru început unele contexte în care forța ilocutorie a verbului din prima unitate discursivă pare a fi anulată sau, în orice caz, diminuată semnificativ prin articularea unui enunț ulterior . De pildă, a striga nu-și (mai) găsește un corespondent simetric sinonimic în a auzi/a fi auzit sau a primi, a vedea etc. (cf. supra, exemplele de la a.), ci un pandant în sferă negativă ; în astfel de situații, raportul ‘emitere – receptare’ este perturbat, tentativa de comunicare cu transcendentul eșuând: „Strigat-au către Domnul, și nu era cel ce mântuiește” (17:45); „Dumnezeul meu, striga-voi ziua și nu vei auzi” (21:2) ș.a. Alteori, deși opoziția dintre două stări de fapt nu este atât de evidentă ca în exemplele citate mai sus, ea transpare totuși într-o organizare sintactică antonimică; în exemplul care urmează semnul de punctuație „substituie” un conector cu valoare adversativă (căderea în somn corespunde unei stări de renunțare/resemnare a subiectului liric, căreia i se opune veghea – punte către transcendent): „Eu m-am culcat și am adormit; sculatu-m-am că Domnul mă va sprijini” (BO 3:5). Antonimia poate viza unul și același subiect/grup uman (cf. supra, exemplele citate), dar acest tip de relație semantică reliefează foarte adesea prototipuri umane distincte. De fapt, structurarea sintactică este guvernată de organizările dihotomice identificabile la nivel semantic-conceptual și, în ultimă instanță, în plan referențial/ontologic propriu-zis. Enunțurile astfel rezultate au un pronunțat caracter gnomic: ‘păcătosul’ sau ‘fățarnicul’, de pildă, este definit prin opoziție cu ‘dreptul’/‘credinciosul’ (cf. „Multe sunt bătăile păcătosului; iar pe cel ce nădăjduiește în Domnul, mila îl va înconjura”, 31:11; „Că cei ce viclenesc de tot vor pieri; iar cei ce așteaptă pe Domnul vor moșteni pământul”, 36:9; „Că cei ce-L binecuvântează pe El vor moșteni pământul, iar cei ce-L blesteamă pe El, de tot vor pieri”, 36:22; „Risipit-a, dat-a săracilor; dreptatea lui rămâne în veacul veacului./ Puterea lui se va înălța întru slavă./ Păcătosul va vedea și se va mânia, va scrâșni din dinți și se va topi. Pofta păcătoșilor va pieri”, 111:8-10 ș.a.), în timp ce portretul ‘bogatului’ se conturează (mai) pregnant pus în balanță cu cel al ‘omului sărac’ (cf. „Bogații au sărăcit și au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele”, 33:10) sau al ‘celui puternic, avut și arogant’ prin raportare la ‘omul smerit și credincios’: „Nu în puterea calului este voia Lui, nici în cel iute la picior bunăvoința Lui./Bunăvoința Domnului este în cei ce se tem de El și în cei ce nădăjduiesc în mila Lui” (146:10-11). Alteori, opoziția între două entități/prototipuri umane este redată la nivelul unei paradigme pronominale minimale (cf., de pildă, unii, alții, aceștia/noi), în care „instanțele” se precizează în context: „Unii se laudă cu căruțele lor, alții cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru./ Aceștia s-au împiedicat și au căzut, iar noi ne-am sculat și ne-am îndreptat” (19:7-8). Încărcătura etică-religioasă, precum și didactică, a unor astfel de paralelisme/enunțuri este, cum remarcam și mai sus, lesne de observat, ca, de altfel, și în cazul altor exemple în care retorismul este susținut și prin alte elemente, precum asocierea (opozitivă/opozițională) dintre un enunț negativ și altul imperativ afirmativ sau recurgerea la anadiploză : „Pentru că toți cei ce Te așteaptă pe Tine nu se vor rușina; să se rușineze toți cei ce fac fărădelegi în deșert” (24:3). Sunt de menționat și contextele în care unul și același verset se dovedește a fi suficient de amplu/cuprinzător, pentru a constitui cadrul adecvat de dezvoltare/actualizare a unei duble relații opozitive (un paralelism sintactic antonimic binar realizat în limitele unui singur verset): pe de o parte, între planul uman și cel divin, pe de alta – între „tabere adverse” delimitate la nivel uman. Este relevant în acest sens versetul 27 din psalmul 108 (cf. „Ei vor blestema și Tu vei binecuvânta. Cei ce se scoală împotriva mea să se rușineze, iar robul Tău să se veselească”), în care cele două enunțuri, aparent autonome, se leagă într-o structură... de profunzime: cei care blesteamă sunt cei care se scoală împotriva psalmistului, căruia Domnul îi va da binecuvântarea, deci și rațiunea de a ființa întru bucurie. Expresivitatea deosebită a unor versete constituite pe principiul antonimiei sintactice derivă din valorificarea antinomiei/paradoxului. Este relevant în acest sens, de pildă, psalmul 113, în care afirmarea existenței unei structuri la nivel anatomic, este urmată de negarea funcționalității, deci a validității acesteia: „Gură au și nu vor grăi; ochi au și nu vor vedea;/ Urechi au și nu vor auzi; nări au și nu vor mirosi;/ Mâini au și nu vor pipăi; picioare au și nu vor umbla, nu vor glăsui cu gâtlejul lor ” (113:13-15). Versetele își relevă deplina semnificație în contextul în care ele „zugrăvesc” portretul așa-numiților „idoli ai neamurilor” (= idolii păgâni), portret prezentat în opoziție cu cel al divinității celei adevărate, „care este în cer” (113:11). Conceptul unei astfel de divinități, în ultimă instanță, o formă fără fond, este valorificat în scopul afirmării unei învățături religioase elementare/esențiale (la vechii evrei și nu numai), anume că mântuirea nu poate veni de la... oameni și nici de la lucrul mâinilor acestora (adică de la idoli), ci din cer, de la Dumnezeul cel adevărat (113:12). c. Paralelismul sintactic sintetic Sunt structuri mai complexe (cel puțin comparativ cu unele dintre tiparele prezentate la a. și b.), în măsura în care paralelismul sintactic sintetic presupune asocierea între cele două tipuri de structuri discutate supra (a. și b.). Dacă, în unele situații, cele două structuri paralele (sinonimice, antonimice) se actualizează în limitele unui singur verset (cf. „Strigat-au către Domnul, și nu era cel ce mântuiește; și nu i-a auzit pe ei” , 17:45 sau „Dumnezeul meu, striga-voi ziua și nu vei auzi, și noaptea și nu Te vei gândi la mine”, 21:2), în altele paralelismul sintetic include 2, 3 și chiar mai multe versete consecutive. Contextele ilustrative pentru această ultimă situație grupează exemple relativ variate. Astfel, la nivel de verset se poate actualiza un PSantonimic (cf., de pildă, opoziția ‘Dumnezeu/om, căpetenii’), simultan articulându-se structuri sinonimice paralele, în versete consecutive: „Mai bine este a te încrede în Domnul, decât a te încrede în om;/ Mai bine este a nădăjdui în Domnul, decât a nădăjdui în căpetenii” (117:8-9) ș.a. Altădată, mai multe versete consecutive dezvoltă structuri sintactice sinonimice, ce vor fi „contracarate” printr-un verset ulterior: „Să se rușineze și să se înfrunte cei ce caută sufletul meu;/ Să se întoarcă înapoi și să se rușineze cei ce-mi voiesc mie rele;/ Întoarcă-se îndată rușinați cei ce-mi grăiesc mie: ‘Bine, bine!’/ Să se bucure și să se veselească de Tine toți cei ce Te caută pe Tine, Dumnezeule, și să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: ‘Slăvit să fie Domnul!’ (69:2-5). De semnalat și situațiile în care tiparul sinonimic este limitat la un singur verset (care include două enunțuri separate, cel mai adesea, prin punct și virgulă), structura antonimică articulându-se într-un verset distinct (consecutiv celui dintâi): „Să fie rușinați și înfruntați deodată cei ce se bucură de necazurile mele; să se îmbrace cu rușine și ocară cei ce se laudă împotriva mea./ Să se bucure și să se veselească cei ce voiesc dreptatea mea...” (34:25-26). |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate