Colaborarea întâmplării a făcut să scriu un poem cu titlul „evAdam”. Era un exercițiu rațional cu poeticul, un experiment pe care îl mărturisea și E.-A. Poe cu referire la poemele sale și pe care îl nega Borges, declarând raționalul în afara poeziei. La finele anului 2012, am citit un titlu de volum de versuri, care m-a intrigat – era cartea Radmilei Popovici-Paraschiv „EvAdam” (Gunivas, Chișinău, 2012). Mă mirase acest izomorfism și avui un interes, în primul rând, unul egocentric, de a-l citi. Ulterior a intervenit și motivația critică. Titlurile similare s-au dovedit a avea un conținut diferit, dar întâlnirea s-a produs!
Radmila Popovici-Paraschiv face o poezie „emancipată” și totodată cuminte (cu minte) prin rima aleasă și deloc supusă în conținutul ei. E poezia în care entitatea feminină este la ea acasă. Se pare că poeta a încercat să spargă metafora uzată, (de)plasată de veacuri în mințile umane: Femeia M(ed)uză (azi când conceptul de muză e foarte neclar!), Femeia taină și mister. Există o prezență fizică, epidermică a Evei în aceste texte și această prezență nu e una elaborată, „machiată”. Citești: „o cremă pentru mâini”, „un decolteu sintetic / împodobind modernul silicon”, „dimineața pungi sub ochi și gheață” și vezi o femeie în négligé-ul ei (meta)fizic, impusă și împinsă spre frumusețe. Totodată găsești în toate astea niște biografii ale lucrurilor, o lume obiectual-feminină. Urmărind caleidoscopic poemele, ajungi „la piatra din cercel”, acea piatră filosofală a unei vieți feminine, practic neînțeleasă de Celălalt, complementarul. Nebunia „cu-n dulce „J’adore” de Dior” pare să fie o ipostază sau o alternativă a femininului. Nebunia ca o salvare, nebunia ca o beție a parfumului, a desfătării simțurilor (or, senzualitatea trebuie să fie prezentă într-o carte), dar și ca o alienare a existenței feminine. E un existențialism feminin, camuflat prin accesoriile nevinovate ale unei pulcher femina, a acelei ființe ce știe că a ascunde e o artă. În „Coridor” întâlnim „o copilă”, o Alice din Þara Minunilor, care trece printr-un coridor al reflecțiilor ființei. Dar copila cade în timp, ca în păcat, și timpul îi sapă „brazde vii pe câmpul feței”. Or, vorbim de poeme ce sunt produse de o existență, o genderpoetry, dacă se vrea, proprie unei mentalități avansate.
În masa literaturii virile, o astfel de poezie nu poate să nu te oprească în loc (dacă ești o fiică a Evei sau un fiu al lui Adam capabil să pătrundă dincolo de stereotipic, să abandoneze schemele și clișeile sociale). Volumul „EvAdam” este diferit de textura androcratică și androcentrică, astfel riscând chiar să nu placă unui receptor viril. Dar, într-o societate în care familia e privită, de multe ori, ca o instituție penitenciară, în profunzimile ei, e vorba de o poezie dialogală, deloc beligerantă, e acel poiesis care se vrea explicit și acceptat. E „femeia de zi” și „femeia de noapte”, e confesiunea intimă (dar e una general-umană, căci eul liric nu își scrie propria sa intimitate), e ființa complexă care iubește și se revoltă, se dăruiește și se opune, căci pe lângă frumusețe, divinitatea i-a mai dat un păcat – înțelepciunea, pe care ea secole la rând o tot ascunde, de frica neacceptării unei frumuseți înțelepte, a unei Sophia pulcherissima. Ea știe care îi este păcatul, acel „Adam hipnotizat / de Ea” căruia îi poate spune oricând acel „Adio / frumos și răspicat / ca pe-o urare”.
E o carte feminină în care ajungi să citești până și „mirosul de copil”. Există aici și acea „etică a grijii”, formulată de studiile feministe cele mai recente. „Plantele mutante” din poemul „Cimitirul festiv”, cum, de altfel, și întreg poemul, trag clopotele alarmei, venite dintr-o ființare (dacă ar fi să formulăm heideggerian) feminină, maternă în esențele ei într-o „grădină a devenirii”. E grija „galacticului uter” într-o geografie „de la Apus la Infinit”. Corolar, există aici și o imagine care te blochează, dacă ajungi să o duci până la capăt – imaginea Occidentului cartografiat în raport cu estul ca un hău, ca o dimensiune a Infinitului, a sacului fără fund al Lumii, în care ființa feminină își simte și mai intens tragedia și în care exclamă: „Căutați în alt Eden Adamii!” Simpla existență a acestui vers justifică apariția cărții; versul acesta e ambiguu și prin asta e frumos.
Intertextul ține de o zonă latentă a lecturalului în această carte. Poeta nu pozează prin lecturi, nu afișează o corporalitate livrească, corporalitatea acestor poeme este una a cărților tăinuite în frumusețe. Într-o lume în care „mușuroiul n-are timp de teatru și lecturi”, poeta se „trădează” baudelairian: „în pieptul meu planează albatroșii”, e vorba de acea pasăre a neîndămânării și a inadaptării într-o lume a poeziei chiuretate. Există, însă, și o anumită doză de ironie postmodernă, de dialog detașat cu trecutul literar: „descrierile lui Dostoevski / sunt bune somnifere / în unele seri”. Aceste rânduri (curajoase! Acest lux, curajul!) îmi amintiră de acele exclamații patetice ale multor „personaje” sociale care pozează prin lecturi (din marii clasici), acele artificii patetice ale pretinselor discuții culturale.
Organizarea textuală te face să constați o poezie vizuală, cu versuri caligrafiate tipografic, așa încât citești mai mult decât cuvinte: EvAdam, car-caar, pot-oop, (V)indicativ Prezent, si(n)gur, TotUna, mu(l)te, CheMare, ChiRomantică, A(l)ta. Identifici și o apropiere a mâinii poetice de Logos, de forța verbală: „cuvintele – set de cuțite menite să taie ceva anumit”, o metaforă cumva minimalistă ca și cea a „gândului-tangou”, ce produc o poezie prolifică semantic. Muzicalitatea textelor și a ideilor e una explicabilă, căci autoarea „cântă litere”, ea produce poezia ca pe o formă a muzicii.
Atractivitatea cărții e indiscutabilă, ca și intensa ei spiritualitate. Nu e o carte destinată măsuței din salon, care să orneze discuțiile cochete ale unor doamne scoase din obișnuința și pasiunea căminului de ceaiul seral. E un volum de texte deosebite! Indiscutabil că sunt așa. Respirația inteligenței și latența frumuseții te atrag în paginile acestei cărți.