Vom vorbi despre locuirea în Bine. Atunci când vii în această lume, vii într-o casă, într-o familie care pe tot parcursul vieții se numește „acasa” ta. De cealaltă parte veghează și ne ispitește, în aceeași particulă de timp, răul. Binele și răul fac parte locuibilă în ființa care ni s-a dat.
După căderea primilor oameni, Adam și Eva, binele și răul au prins rădăcini în ființă. În mine, om „fiind”, se dă o permanentă luptă între bine și rău.
Dar în același „lăuntru” al meu locuiește Voința. Ea și numai ea îmi dă dreptul de a mă bucura, de a percepe ca pe un dar divin libertatea. Drept și îndatorire deopotrivă.
Încă o dată spunem, împreună cu filozoful francez Andre Glucksmann, că măreția omului constă în aceea că poate lupta împotriva răului din el însuși. De această dată o punem în balanță cu afirmația lui Blaise Pascal că „măreția omului constă în conștiința nefericirii sale” care de altfel nu oferă nici o ieșire și o putem interpreta ca pe un abandon al speranței. Vă las pe dumneavoastră să apreciați în ce parte înclină talerul.
Dacă am ajuns la răul din noi înșine nu putem să trecem peste cuvintele Apostolului Pavel din Epistola pentru Romani, capitolul 7, versetele 18-23:
„Fiindcă știu că nu locuiește în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face bine nu aflu.
Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc.
Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta ci păcatul care locuiește în mine.
Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine.
Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu.
Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minții mele și făcându-mă rob legii păcatului care este în mădularele mele”.
Chiar dacă înlăuntrul meu locuiește voința care îmi asigură libertatea de a face binele, totuși săvârșesc acel rău pe care nu l-am voit. Și mai departe, găsesc în mine legea că răul este legat de mine prin dimensiunea trupească, care a venit după cădere, adică ea a pătruns în ființa mea prin lipsa de conștiență, cu toate că aveam în față interdicția divină: „Din toți pomii din rai poți să mănânci. Iar din pomul cunoașterii binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit” (Facerea 2, 16-17).
Nu este momentul acum să discutăm despre inocența primilor oameni, despre cum s-a reflectat în acel început de conștiință porunca divină, sau de ce Adam și Eva au căzut prin neascultare, ori folosind niște termeni moderni, prin lipsă de informație.
Din cădere, știu, prin apostolul Pavel, că nu locuiește în mine, adică în trupul meu, ce este bun, Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu.
Putem înțelege destul de clar, că „în lipsa mea de conștiință”, „de trezie”, pătrunde acel rău care, în tot acest timp, îmi călăuzește pașii, devenind pentru mine un fel de lege.
„Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc”.
Deci, voința mea, luată ca lucru în sine, nu poate fi decât bună, ea fiind darul libertății de care mă bucur. Dar pentru a face binele, pentru a acționa cu eficiență, măsură și cu rezultat pozitiv, într-un cuvânt pentru a da roadă bună și pentru ca voința mea să nu rămână la stadiul de dorință acționând în virtutea unui impuls de natură incertă, voința trebuie să aibă o direcție, mai bine zis o direcționare, un sens, o analiză profundă, o strategie, pentru ca reușita să fie deplină. Astfel voința are imperioasă nevoie de conștiința mea, de întreaga mea putere de conștientizare, adică de spiritul meu treaz.
Conștiința este condiția sine qua non a voinței, a libertății mele responsabile, solul fertil prin care voința poate să dea roadă bună. Fiindcă nimeni nu voiește să facă răul. Putem conchide că dacă în om conștiința nu e, atunci nimic bun nu e.
„Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul (răul n.n.) care locuiește în mine”.
Conștiința vine astfel pe fondul înțelegerii depline a acelui rău care locuiește în mine. Numai prin această înțelegere adâncă, voința poate acționa pentru a înfăptui binele – sensul adânc și adevăratul scop al vieții, singura care ni s-a dat.
„Găsesc deci, în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine”
Acum putem înțelege acel socratic „Cunoaște-te pe tine însuți”. Și ce găsesc în mine?! Legea că răul este legat de mine.
Ajungem la ceea ce spuneam la începutul dizertației noastre, că răul locuiește în mine și mă însoțește pe tot parcursul vieții. Eu trebuie să lupt permanent cu el, și, dacă pot, - și ar trebui să pot – să-l înving întotdeauna. Ca să-l înving trebuie să-l conștientizez. „Recunoaște răul și spune-l!”. Așa ar trebui să sune, ne spune Andre Glucksmann, a unsprezecea poruncă. De cele mai multe ori, îmi este foarte greu să-l recunosc, deoarece își diversifică mijloacele, își îmbogățește spectrul de aparențe și amăgiri pentru a se strecura în chip subtil înlăuntrul meu și pentru a mă face să comit erorile pe care, de fapt, nu le vreau.
Astfel răul mă traversează și, după ce îl văd și îi suport consecințele, abia atunci meditez asupra lui pentru a-l conștientiza. Dar nici măcar atunci nu e prea târziu, cum niciodată nu e prea târziu, vezi tâlharul cel bun care s-a mântuit pe cruce.
În sensul aprofundării concepției creștine în ceea ce privește problematica răului din lume și implicit din om, ne vom folosi de cuvintele lui Alexandru Mironescu, profesor universitar, scriitor, gazetar remarcabil și critic literar din perioada interbelică, apropiat al grupării creștine „Rugul aprins”: „De înșelat, firește, toți ne putem înșela, căci e omenesc, căci nu e om care să nu greșească, dar în viață important nu e să nu greșești, ci greșind, să rămâi totuși pe drumul adevărului.
Se întâmplă ca unui om care greșește, dar se ține de un fir de foc al conștiinței, de anumite norme, sa i se transforme greșeala lui omenească până la urmă într-un fapt pozitiv.
Pe câtă vreme greșeala care se comite printr-o trișare interioară se transformă într-o adevărată catastrofă, cu atât mai greu de reparat, cu atât derogarea de la o conduită a fost mai mare și mai încurcată”.
Derogarea de la anumite principii, pe care la un anumit moment ți le-ai asumat, de la o conduită ce te caracteriza și te definea în ochii încrezători ai semenilor, o putem numi „trișare interioară”. Aceasta înseamnă că, de fapt, te-ai abandonat răului, că tu ești legat de rău, răul devine un fel de lege a ta și nu te poți aștepta decât la catastrofale consecințe.
Trișarea interioară, și vorbim acum de colectivități – națiuni, popoare, - caracterizează în cel mai înalt grad acest ultim secol, cu toate nenorocirile ce l-au traversat. Ajunși aici nu putem să nu ne gândim la totalitarismul roșu și negru, referindu-ne la comunism și nazism, la minciuna ajunsă politică de stat și de continent. Iar dacă facem o translare în contextul românesc actual nu putem să nu ne îngrozim de imoralitatea crasă a clasei politice ajunsă la putere pe trupurile tinere sfârtecate de gloanțele acelui decembrie însângerat.
Chiar dacă de multe ori ne putem înșela, și în acest fel săvârșim răul pe care nu-l voim, să rămânem totuși pe drumul adevărului.
„Că după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu”. Să ne ținem cu dârzenie acest „fir de foc al conștiinței” să-i iubim pe Dumnezeu și pe aproapele, să nu ezităm să le cerem amândurora iertare, atunci când înțelegem că am greșit, privindu-i ca pe cei mai vechi și adevărați prieteni. Să fim religioși, să fim legați de sacru,căci „sacrul - ne spune Mircea Eliade- este un element de structură al conștiinței și nu doar un stadiu, un stadiu în istoria acestei conștiințe”. „Am înțeles – ne spune același mare istoric al religiilor – că trăirea ca ființă umană este în sine un act religios.
Altfel spus, a fi sau a deveni om înseamnă a fi religios”. „Chiar dacă ne întoarcem acum la Apostolul Pavel – vedem în mădularele noastre o altă lege luptându-se împotriva legii minții noastre și făcându-ne robi legii păcatului care se află în mădularele noastre.”
Căci vine o vreme când se trezește în noi acel organ al vederii înăuntru, acel ochi interior, pe retina căruia vom observa și apoi înțelege răul din noi înșine, pentru ca legea minții noastre să ne elibereze din robia lui, redându-ne, îmbogățiți cu această experiență, valorile spirituale ale Binelui, Adevărului și Credinței.