Ca om de tehnică, inventator, dascăl am fost tentat să cred că omul nu are limite în inventivitatea lui, de câte ori a mai depașit câte o barieră. Dar există o latură a creativității pe care omul nici măcar nu și-a imaginat-o și anume auto-reproducerea creațiilor sale. Omul a creat atomobile, avioane, roboți, dar nu a reușit, nici n-a încercat, nici măcar nu și-a imaginat reproducerea acestora dintr-un fel de sămânță. Samovarul nu s-a născut, n-a crescut și n-a devenit locomotivă. Dumnezeu a creat omul, animalele, plantele și acestea se reproduc, cresc, trăiesc și mor. La fiecare trecere de la o fază la alta, aceste creații au dorința de a fi mai bine în faza urmatoare și se adaptează la condițiile mereu schimbătoare. Chiar și la moarte omul speră să-i fie mai bine după. Dorințele ne diferențiază pe noi, creații ale lui Dumnezeu, de creațiile noastre, invențiile noastre, oricât de complicate ar fi acestea. Tot dorințele, însâ, ne și îndepartează de Dumnezeu. Religiile de tot felul au încercat să propovaduiască omul fără dorințe lumești. Acestea au creat Raiul, sau altceva similar, ca răsplată a acceptării lipsurilor din timpul vieții. A fost un eșec. S-a creat un om ineficient. Socialismul a încercat la fel să promoveze omul fără dorințe inventând “omul unic” într-un “comunism biruitor “. A fost alt eșec. S-a creat un sistem ineficient bazat pe oameni fără inițiativă. Capitalismul de cumetrie a exacerbat dorințele. Sa deducem că s-a terminat cu ineficiența ?

Modele triunghiulare, de poziționare a omului în raport cu ceea ce îl înconjoară fizic și psihic, mai există, unul religios, „În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”, care sună mai degrabă ca trei instanțe succesive în fața bietului om, sau altul, filozofic, care definește condițiile de echilibru ale omului, „Împăcarea cu Mine, cu Lumea și cu Dumnezeu”.
Acestea presupun omul fatalmente pasiv, fără o direcție a sa de acțiune.
În modelul propus, între Bine, Rău și Dumnezeu, ca repere, omul intervine ca factor activ, prin dorințele și năzuințele sale, care îl motivează în evoluția sa.

Fiecare om evoluează pe parcursul vieții sale într-un triunghi format din Bine și Rău, doua laturi pământești, finite, și o a treia latură divină, care nu poate fi evaluată, este totul sau nimic, zero sau infinit, dar care poate fi adesea înlocuită cu ceva mai puțin divin, măsurabil, finit, pământean.

Acest triunghi imaginar evoluează, formând un „tunel al timpului” specific fiecărei persoane, căpătând o formă cu secțiune constantă sau variabilă, după cât de stabile sunt cele trei laturi, fiind drept sau curbat, continuu sau strangulat, dacă vreuna din laturi poate fi zero sau infinit, răsucit, atunci când laturile fac permutări între ele.
Binele din acest model este prietenul din tine sau din afara ta. Prietenul, dacă există, are o mai mare stabilitate, aparent nu trebuie întreținut, poți fi deschis față de el, el se poate supăra, dar nu dispare.
Răul este dușmanul din tine sau din afara ta. Dușmanul, de asemenea, este stabil, este un concurent, nu poți fi deschis față de el, este de regulă supărat doar și pentru că exiști, dacă un motiv mai concret nu are.
Prietenul și dușmanul se pot schimba între ei, dacă interesele reciproce evoluează, dar rămân entități finite și continue.
În acest model, Dumnezeu poate fi chiar El sau prin înlocuitori. Înlocuitorii pot fi aleși de cel în cauză sau pot fi autointitulați, proveniți din poziții sau preocupări aferente zonei infinitului. Dacă Dumnezeu a creat omul, înlocuitorii vin tot din aria creației, de genul iubire (creează speranță), părinți (creează copii, nepoți), copii, nepoți (creează viitor), artiști (creează opere de artă), savanți (creează cunoștințe), inventatori (creează lucruri noi) etc.
Pot fi și entități negative gen ură, inventatori de lucruri negative etc.
Pot fi înlocuitori și anumite seturi de reguli, coduri de conduită etc.

Acest model triunghiular al existenței explică sugestiv câteva situații limită.
Omul simplu, cel „cu frica lui Dumnezeu”, nu are de regulă pornirea spre înlocuitori, latura divină din modelul triunghiular, credința, este pentru el infinită. Pentru un moment dat, secțiunea tunelului devine, în acest caz, un triunghi cu o latură infinită, ceea ce înseamnă două semidrepte în prelungire, unite totuși în punctul de zero comun. Binele și Răul sunt în acest caz bine delimitate între ele. Pentru o perioadă mai lungă de timp, porțiunea aceasta din tunel se extinde pe orizontală și devine un plan. Este cazul logicii bivalente, logica clasică (logica terțiului exclus), despre care s-a crezut mult timp că este unica.

Ateul, cel „fără Dumnezeu” și fără înlocuitori ai lui Dumnezeu, este reprezentat de două segmente de dreaptă suprapuse (Binele și Răul se confundă), provenite dintr-un triunghi cu o latură egală cu zero. Aceștia nu fac deosebirea între Bine și Rău. În acest caz, tunelul se strangulează, de asemenea, similar cazului precedent, dar devine o bandă de lățime finită. Este cazul logicii monovalente. Nu există decât o valoare și aceea “sunt eu”, aceasta este logica acestei categorii. Ce cred eu nu este sfânt; că nu cred în sfinți, nu este nici bine, nici rău, pentru că acestea se confundă, dar poate fi și bine, și rău, în funcție de conjunctură.
Un exemplu sugestiv îl constituie o bună parte dintre politicieni, dacă îi judecăm prin prisma logicii bivalente.
Paradoxal, față de principiile morale, aceștia sunt oamenii cei mai de succes. Dacă îi vom judeca prin prisma logicilor polivalente, vom vedea că lucrurile stau altfel.

O a treia categorie o reprezintă omul complex. Omul complex este reprezentat de triunghiul complet, finit, Bine-Rău-Înlocuitor de Dumnezeu. Este cazul când ne alegem „un înlocuitor temporar al lui Dumnezeu”, pe cineva în care să credem, ceva ce să dorim foarte tare, ceva către care să năzuim. Este cazul logicii trivalente, pe care Ștefan Lupașcu (mare epistemolog român, care a trăit în Franța) a denumit-o logica terțiului inclus, iar Grigore Moisil (mare matematician român) a generalizat-o la logicile polivalente, care au stat la baza actualelor moderne logici fuzzy.

Unde este Dracul în acest model?
Pornind de la un banc referitor la reclama unei firme de telefonie mobilă, răspunsul ar fi că este aproape, este peste tot, este cu noi, este în noi. Ce spune bancul?
- Vezi telefonul ăsta mic? Cu el poți vorbi cu oricine, chiar și cu Dracul. Chiar și cu Dumnezeu.
- Vrei să încerci?
- Da. Vreau să vorbesc cu Dracul.
- Formează 666.
Formează el 666, răspunde Dracul, vesel, cu mare chef de vorbă. Au tot vorbit cam o oră.
- Vreau și cu Dumnezeu.
- Formează 777.
Formează el 777, răspunde foarte sobru Dumnezeu. Omul se fâstâcește, se pierde și închide repede telefonul. Să fi vorbit câteva secunde.
- Extraordinar! Cred că costă enorm?
- Formezi 888 și afli.
Formează 888 și primește automat răspunsul. Prima convorbire 4 Euro, a doua convorbire 1000 Euro.
- Păi, cum? Prima a durat aproape o oră, iar a doua câteva secunde.
- Formezi 999 și afli.
Formează 999 și primește explicația. Prima convorbire, „local call”, a doua convorbire „long distance call”.
Nu tot ce vorbește vesel și mult reprezintă binele.
În cazurile limită, modelul triunghiular Bine, Rău, Dumnezeu, devine:
- Când lipsește Răul, Binele se suprapune cu Dumnezeu și este Raiul pe Pământ. Toți văd numai partea bună a lucrurilor;
- Când lipsește Binele, locul lui Dumnezeu e luat de Dracul, care se suprapune cu Răul și este Iadul pe Pământ. Toți văd numai partea rea a lucrurilor;
- Când lipsește Dumnezeu și nici nu există un înlocuitor provizoriu, atunci Binele se suprapune cu Răul, nu se mai face deosebirea între bine și rău.
Este cazul ateilor.
- Când lipsesc două laturi, automat a treia este egală cu zero; triunghiul se reduce la un punct, iar tunelul se reduce, în timp, la un fir. Se spune că totul se ține într-un fir… de ață.

Evoluția prin acest tunel este împinsă, în timp, de năzuințe, de dorințe personale materiale, spirituale, sentimentale, sexuale etc. Se cunosc cazuri celebre de oameni foarte longevivi, cu mare putere de creație la vârste foarte înaintate, a căror deosebită eficiență s-a explicat prin manifestarea unor dorințe puternice de mărire, de susținere a familiei, dorințe sexuale.
Se știe, de la unul dintre nepoții săi, că titanul electro¬teh¬nicii românești, Nicolae Vasilescu-Karpen, o personalitate de prim rang la nivel internațional, persecutat și de legionari și de comuniști, și-a crescut singur cei doi nepoți, la o vârstă de peste 80 de ani, fără surse stabile de existență, cu pensia blocată și dat afară de la Academia Română. În tot acest timp, el a creat în continuare, iar la peste 90 de ani se uita cu binoclul la un cămin de fete vis-à-vis de locuința sa. Ascunderea binoclului era singura cauză pentru care se supăra pe nepoți.
Omul simplu poate trăi fără năzuințe; este adevărat că este neproductiv pentru alții, dar el nu dă o importanță prea mare ineficienței sale. Pentru el, năzuința supremă este de natură divină.
Ateul, de asemenea, poate trăi fără năzuințe, uneori chiar foarte bine și foarte productiv pentru el, dar foarte rar util pentru alții, pentru societate, nefiind supărat deloc din această cauză.
Omul complex pendulează între Dumnezeu și înlocuitorii temporari ai acestuia, făcând corect diferența dintre Bine și Rău, dar nu poate merge înainte fără dorințe foarte puternice. Este adesea foarte productiv pentru alții, pentru societate, mai puțin pentru el. Pentru el, satisfacția constă în îndeplinirea dorințelor, năzuințelor, ceea ce îl și aduce adesea în conflict deschis cu Dumnezeu, motiv pentru care și recurge temporar la înlocuitori.
Pentru oricine este un eveniment primul premiu, prima femeie, prima plecare în străinătate, prima carte publicată, primul brevet, prima realizare artistică etc., dar aceștia vor și a doua oară și a treia oară, … și a n-a oară.

În sistemul de coordonate spațiu-timp, aceste reprezentări de „tuneluri” se derulează în paralel, se ating, se încrucișează, se mai întrerup, încep altele.
Fiecare cu lumina sau apocalipsa lui. Este greu de imaginat o conjunctură care să le întrerupă pe toate odată. Și chiar dacă ar exista, tot ar trebui să urmeze ceva și după aceea.