Un poet de modă nouă, în felul său, este Alexandru Petria, care și-a postat, inițial, textele ce aveau să alcătuiască ultimul său volum, pe site-uri, pe propriul blog, pe facebook, promovându-și, după apariție, volumul mai ales pe această ultimă rețea de socializare. Traiectul literar însuși al autorului (născut în 1968, în Dej) este special, întrucât după ce a debutat la numai 15 ani în revista „Tribuna” și după ce și-a întrerupt, fără a le mai relua, studiile de psiho-sociologie, a publicat, imediat după Revoluție, două plachete de versuri – „Neguțătorul de arome” (1991) și „33 de poeme” (1992), sprea dispărea, pentru mulți ani, în mica junglă a presei noastre (și a vieții), aventurându-se în București, unde a fost redactor de investigații la „Zig-Zag”, reporter de investigații la „Cotidianul”, redactor-șef la saptămânalul pentru comercianți „Hermes” și redactor la obscurul „Partener”; și spre a se întoarce, după 1996, acasă, în Ardeal, unde e redactor-șef al săptămânalului „Monitorul de Someș”, iar în 2000 fondează o publicație proprie, lunarul „Relitatea de Bistrița-Năsăud, Dej și Gherla”, al cărui director este și astăzi. Și iată, acest scriitor pierdut (care trăiește, după cât mi-am dat seama dintr-un schimb de mesaje pe facebook, într-o casă încălzită cu lemne pe care le sparge cu voluptate), autor a două plachete intruvabile, revine oarecum spectaculos, ca muschetarii lu Dumas, după aproape douăzeci de ani, cu micul roman erotic „Zilele mele cu Renata” (2010), cu volumul de micropovestiri „Deania neagră” (2011), care relevă, ambele, un prozator înzestrat, și, aproape surprinzător (pentru cei care nu frecventează internetul) ca poet, cu placheta „Călăul harnic” (2012).
N-am citit primele două plachete ale lui Petria și nici n-am găsit referințe despre poezia pe care el o scria în urmă cu douăzeci de ani, așa că, presupunând, totuși, că era destul de diferită de ce scrie acum, în proză sau vers, nu-mi pot da seama dacă existau elemente care să anticipeze ceea ce a dat în ultimii trei ani. Cred, mai curând, că nu...
Ceea scrie astăzi Alexandru Petria mi se pare a fi, dincolo de înzestrarea sa literară indiscutabilă, rodul unei dorințe sau, mai bine, al unei voințe de a șoca. Mai ales în poezie, unde intenția cu pricina e exprimată programatic, prin parafrazarea unei celebre maxime, care în varianta Petria devine „provoc, deci exist”: „mă provoc și provoc,/ aerul e cât provocarea,/ n-are cum să ningă pe lângă mine,/ să număr doar de-a prostul bobocii de rață și gâturile de coniac,/ să crească spaima/ și să mă scarpin în cot,/ impasibil în forfotă – un marțian al reginei angliei;/ aeru e cât provocarea,/ rețineți dacă vă interesează,/ scriitorul care nu provoacă/ e ca un testicul în absența menirii,/ ca un pițigoi cu veleități de vultur”. Iar programul este pus în practică prin variate modalități („ nu mă tem uneori să fiu patetic, cum remarca o prietenă,/ când ironia și cinismul uită să mă spele în mâinile lor”), unele devenite „rețetă”: „ia doua tipe fuselate ultima oră, gen,/ așa,/ o cameră largă să nu vă învinețiți de pereți,/ brunetă și roșcată în hotel,/ cu țâțe onorabile,/ știu că nu ești în limbă după blondele cu neuron stingher, gen,/ bumbăcește-le până le zdruncini siguranța,/ până se răsucesc recunoscătoare,/ și spune-le că și mâine o luați de la zero,/ că e ok,/ că sexul tău nu doarme în bibliotecă între proust și james joyce,/ apoi vezi cum iese poezia/ precum pasta de dinți din tub,/ gen”...
Așadar, dacă sexul poetului care, ca bărbat, nu se sfiește să-și afirme superbia, iar ca autor nu se ferește de rostirea pe șart și nici de micul argou șmecheresc-ironic, nu doarme între autorii amintiți, atunci el stă treaz între alții, bunăoară între Charles Bukovski și Louis Calaferte, între ultimii Brumaru și Dinescu și, de ce nu, între ungurul Esterhazy și reprezentantele noii pornografii franceze, cum ar fi Marie Nimier; dar ațipește între mizerabilistele noastre, gen Elena Vlădăreanu și Miruna Vlada, care au epuizat deja setul de orificii ale corpului uman și câmpurile lexicale care le vizează...
Plină, dacă avem în vedere o perspectivă mai pudibondă, de licențiozități și vecină cu mica pornografie, poezia din „Călăul harnic”, ( iubirea „cu securea tocită”), alcătuiește o mică odisee a sexului și a creației, din care nu lipsește sentimentul vidului și al morții. Vecină cu suprarealismul, dar fără a fi, cum bine observă pe coperta a patra Liviu Antonesei, suprarealistă, poezia lui Petria surprinde prin mecanismul asocierilor, eliberate din chinga logicii tradiționale și făcute să jubileze secret. Altminteri, acest nou „jurnal de sex”, poate fi caracterizat în aceleași cuvinte pe care un critic american le rostea în legătură cu Bukovski: „reprezentarea detaliată a unui anume tip de fantezie masculină tabu”. Cu o doză de livresc, care-i lipsește modelului, dar și cu o anume componentă mimetică. Tradusă în joc. Pentru că poezia lui Petria mi se pare a sta, înainte de toate, sub semnul jocului : al fanteziei masculine, fie ea și tabu, al cuvintelor licențioase, al asocierilor, al mecanicii poetizării și chiar al realității cu spațiul virtual; dar și al poetului cu prezumtivul său lector și cu iubita sa, mai curând fantasmatică decât reală, închegată undeva între realitatea dorințelor și spațiul rețelelor de socializare: „hai că-s la duș,/ ușa băii rămâne întredeschisă,/ apa lovește gresia albastră,/ citește revistele de pe măsuță, sunt două degete de coniac/ în frigider, please prosopul din dulap, de sub cămășile de noapte,/ cade apa pe fese, te scarpini pe cea dreaptă – sub aluniță,/ e tihnă, oare să mă vâr sub duș,/ sigur că atunci când ești gata,/ am reținut că nu suferi dușul în doi,/ calculatorul a început să funcționeze ciudat,/ coniacul a ajuns la fix, gustul lui a rămas pe limbă,/ nu văd ușa, curge apă din monitor,/ dau restart” („curge apa”). Altminteri, în spiritul poeziei mai noi, fanteziile poetului se țes în derizoriul cotidian, repudiind metaizica, dar cultivând ironia, sarcasmul ori cinismul afișat cu ostentație, nu neapărat și misoginismul. Avem, în „Călăul harnic” o poezie de subiecte (preponderent erotice), o poveste a ipostazelor erotico-literare, derulată între un soi de prolog ușor iluzionat („te-am iubit cu trupul pe cuvinte/ m-ai iubit cu umbra// am băut numai cafele tari/ în căni de apă/ ai băut numai ceai verde și apă plată// am înjurat și am dat din mâini revoltat/ ai zis că perturb liniștea// mi-am jupuit pielea să-ți acopăr/ inima,/ iar inima se rostogolește pe stradă,/ asfaltul se înmoaie pe unde ajunge,/ și rostogolindu-se devine mai rece, aburită, mai rece,/ ciudățenie pe asfaltul topit, zimțată,/ inima ta/ cu apă plată și ceai verde”) și un soi de epilog aproape dezabuzat: „mai ia tramvaiul, nu mașina,/ redu țigările// e păcat să mori sănătos, replici/ banii-s scurți de coadă, spune,/ nu te mai întinde la fripturi și coniac// se îngrașă doar groparii și popii// e criză// da, e criză, și dragostea se deschide second-hand:/ spuneam aceste cuvinte în vis/ iar visul/ și-a aruncat scăunelul de sub picioare/ cu gâtul în laț”. Observăm aici și „tehnica” poetului, care e, îndeobște, aceea de a da un anume sens sporovăielii sale pe o intreită temă – dragostea, poezia și moartea – prin forța de iradiație a finalurilor sau măcar a câte unei afirmații sau imagini mai percutante. Și când nu printr-o imagine ori prin iradierea unei vibrații ascunse a gândului, atunci prin postura macho și prin nuditatea expresiei, nelipsită, totuși, de elementul livresc, ludic și (auto)ironic, precum în această rețetă de seducere: „cum s-o scoți în parc/ cum să asculți vladimir vâsoțki/ cu ea în sticla de votcă/ și cohen și pink floyd la whisky/ cum să se bucure că alexandru petria scrie ok/ cum s-o regulezi pe cinstite fără să îmbraci părerile de rău/ cu geaca de piele veche și trainică/ cum să-i spui că-ți plac pinguinii/ și urșii panda/ și melcii/ și vorbele oable/ cum pe cinstite?/ noul meu storcător de fructe/ este mai bun decât fostul meu soț, gângurește cu ochii-n telemarket”.
Licențiozitatea premeditată, căutată, întrucâtva asumată, dusă, atunci când se întâlnește cu metafizica ori cu marile simboluri, până în vecinătatea iconoclastiei („dacă suntem cruste/ ale aceleiași melodii/, după chipul/ și asemănarea lui,/ dumnezeu/ și-o/ ia/ la/ palmă/ privindu-ne”) s-ar putea să fie, totuși, o capcană atât pentru poet (care cade uneori în gratuitate și derizoriu), cât și pentru lector (care poate jubila ori se poate indigna în fața roistirii pe șleau; dar se și poate strădui în chip excesiv să descifreze sensul mai înalt ori mai profund al acestei poezii). Până una, alta, m-aș mărgini, conclusiv, la observația făcută de poetul însuși: „alexandru petria scrie ok”!
_______________________________________________
*Alexandru Petria, „Călăul harnic”, Herg Benet Publishers, București 2012, 110 pag.