Despre eroii militari, stat și popor


În 15 august am privit o ceremonie de aducere aminte a eroilor militari de la Oarba de Mureș.
Statul, prin reprezentanții săi, a organizat și desfășurat ceremonia.
Poporul a asistat.

Ai cui sunt eroii?
Eroii sunt ai statului ?
Sau eroii sunt ai poporului?

Statul consumă eroi, în istorie, pentru a exista.
Poporul doar se sperie de război, dă tinerii săi pentru consum și apoi plânge 100 de ani, adică tip de patru generații:
plâng bunicii,
plâng părinții și frații,
plâng soțiile,
plâng copii.

Armata este prezentă.
Biserica este prezentă.
Politica este prezentă.
Microfonul este prezent. Adică vorbirea, cuvântul care i-a trimis la război pe eroii militari.

Lipsesc eroii. Ei sunt absenții. Doar piatra monumentului pare a reprezenta simbolic ceva neclar. Adică o mulțime mare de tineri firavi, deznădăjduiți și speriați, fără noroc, uciși.

În locul lor este prezentă asistența, fără a înțelege că ea este poporul. Poporul este și cel absent și cel prezent.

Armata trage salve.
Biserica se roagă.
Politica vorbește, vorbește, vorbește.

Doar poporul nu face nimic. Rămâne dezorganizat, pitoresc și curios. Poporul uită eroii și aplaudă. Este spectacol în fața lui, împăcare în rugăciune și promisiune de speranță.

Armata spune : ,,Ne pare rău!,,…
Biserica spune : ,,Dumnezeu să îi ierte și să îi odihnească.,, …
Politica vorbește, vorbește, vorbește.

Statul este prezent și muncește. Sărbătorește prin muncă.

Poporul este liber. Este sărbătoare.

Ai cui sunt eroii?
Eroii sunt ai statului?
Sau eroii sunt ai poporului?

La aceste întrebări nu am găsit răspunsuri în acea zi. Am privit crucile și am citit numele eroilor cunoscuți.

Trupurile lor au rămas aici, în Ardeal, dar numele lor sunt de departe, de peste munții Carpați :
Soldat Mihalache Gheorghe
Soldat Dragomir Gheorghe
Fruntaș Cristea I. Constantin
Soldat Take Constantin
Caporal Dima Nicolae
Soldat Alimurt Saip
Fruntaș Varvara Gheorghe
Fruntaș Sata Dumitru
Caporal Văduva I. Ioan
Sergent Sorescu Marin

Citind acest nume: Sorescu Marin, gândul mă duce la poetul Marin Sorescu și apoi la poezie.

La finalul ceremoniei, o săteancă în vârstă de 86 de ani, martoră a grozăviilor petrecute în 1944 la Oarba de Mureș, și-a citit propria poezie, sinceră și emoționantă. Câteva versuri adânci, îndemnau pe cei prezenți ca înainte de a pleca de acolo să treacă printre mormintele eroilor pentru a-și dovedi astfel rostul prezenței lor lângă eroi.

Șeful statului, aflat la ceremonie, a fost atât de impresionat de ideea acelor versuri, până acolo că în alocuțiunea sa a respus-o celor prezenți, înțelegând esențialul cinstirii amintirii eroilor militari. Devenind atent la acest lucru am avut pentru câteva secunde convingerea că va merge printre mormintele eroilor înainte de a părăsi platforma de ceremonii a monumentului.

Nu a făcut-o. Probabil iureșul și graba l-au împiedicat. Nu au făcut-o nici armata, nici biserica, nici politica. Dar nu a făcut-o nici poporul în mod semnificativ. În câteva minute întreaga mulțime a plecat parcă ușurată, înfrântă de căldura amiezii.


Ai cui sunt eroii?
Ai statului ?
Sau sunt ai poporului?

Eroii nu mai sunt nici ai statului și nici ai poporului?
Eroii nu mai sunt a cuiva de pe pământ?

Doar Dumnezeu îi poate primi cu adevărat pe eroi?