Cred că am observat cu toții existența unui anumit tip de poezie, care bântuie nu numai poezia de pe la noi, dar și de aiurea, denumit „de stare”. ”Este vorba de un mod de a scrie practicat în prezent pe scară largă: construcție liniară a poemului (de fapt, juxtapunerea unor enunțuri), folosirea frecventă a unor enunțuri prozaice, oralități, instantanee din viața de fiecare zi etc., un sarcasm obosit, un reproș difuz la adresa întregii lumi” cum remarcă undeva Alex Ștefănescu. Însă, o asemenea ”stare” pare a depăși un spleen obișnuit și chiar plictisitor, prin care trece oricare dintre noi, prelungindu-se indefinit în cadrul unei întregi generații dezabuzată, teoretizat fiind sub eticheta de „recuperare a realului”.
Plecând de la premisa că orice text poetic poate (și trebuie) dezghiocat pe niveluri de semnificație, din ce în ce mai profunde: „informație de suprafață” și „informație de adâncime” – Jakko Hintikka; „metafora cuvânt”, „metafora propoziție/frază” și „metafora text, ca întreg” – Ricoeur, voi observa că, uneori, o asemenea „poezie de stare” vădește, la nivel de „metafora text, ca întreg” trăirea unui nihilism care-l depășește până și pe cel al lui Niestzsche (umbrit într-o oarecare măsură prin mijirea „Voinței de Putere”). Ori tocmai asemenea excepții sunt interesante, dovedind o state existențială reală și de durată. Căci, în acest caz, pare a nu mai fi vorba de contextul actual socio-politico-economic bulversant în care trăim cu toții, ci de o cauză mult mai profundă care a marcat trecerea rapidă (aproape bruscă) de la ceea ce s-a numit „modernism” la ceea ce, acum, numim „postmodernism” depășit, cu unele tendințe care se prelungesc în noi curente postmoderne. Iar o asemenea schimbare pare a avea drept corolar așa numita „cotitură lingvistică”.
Să ne reamintim, pe scurt, câteva lucruri, dar esențiale, despre zisa „Cotitură”, apelând la lucrarea Semiotica vizualului de Dumitru Borțun și Teodor Borșa (2004)
După cum observa Adrian-Paul Iliescu, istoria gândirii moderne ar putea fi scrisă ca “istorie a eliminării treptate dar sistematice a transcendentului din univers”. Când Napoleon Bonaparte îl va întreba pe Laplace de ce în Mecanica cerească nu există nici o referire la Dumnezeu, acesta îi va răspunde: “Sire, je n’avais pas besoin de cette hypothèse!” (Sire, n-am avut nevoie de această ipoteză !). Să înlocuim ”Dumnezeu” și alte conotații și denotații privind ”Divinitatea” pentru a ieși de sub imperiul religiozității și să ne oprim la ”transcendent” despre care nu se poate vorbi, prin definiție, nicicum. Cu atât mai puțin în termeni de : control, consens intersubicetiv și inteligibilitate necondiționată. Instituirea lor în cultura științifică se explică prin importantele avantaje metodologice pe care acestea le oferă (mai cu seamă în analiza critică a teoriilor și în explicarea “progresului teoretic”). Altfel spus, în spatele acestui ideal se ascunde o strategie a eficacității (desigur, este vorba de eficacitatea demersului științific).
Însă în alte domenii ale cunoașterii (mai ales filosofie și artă), eficacitatea are alt rol sau este altfel concepută; astfel, în aceste domenii exigențele enumerate mai sus sunt mult slăbite sau au alt rang de importanță: inteligibilitatea, consensul și uniformitatea sunt sacrificate în favoarea altor valori. Contrastul maxim îl găsim între matematică și genurile culturale “neeficace” (de pildă poezia, unde inteligibilitatea necondiționată, consensul și uniformitatea nu numai că nu reprezintă cerințe generale, dar sunt adesea evitate, fiind considerate indicatori ai eșecului, nu ai succesului). Și, în acest sens, cum se poate manifesta aici ”Cotitura” ? Printr-o deviație. Să-i zicem, ”semantică” : a vorbi consensual și inteligibil, dar cu totul neuniform și cifrat, dar extrem de coherent personal și univoc, printr-o ”logică poetică” perfectă, despre ”lipsa oricărei transcendențe”, de pe pozițiile unui nihilism exacerbat. Și este firesc să răspundem astăzi, în toiul curentelor noi “postmoderne”, dacă este legitimă pretenția de a generaliza acest ideal de raționalitate la toate domeniile cunoașterii (și, uneori, chiar la toate domeniile vieții spirituale)? Căci nu poate să nu-mi vină în minte ironia lui Kierkegaard: ” Delicatul joc al mușchilor ironiei presupune un dinamism neîncetat, eliberează sinele din chingile imediatității, formează o comunitate de inițiați care comunică telegrafic, eliptic, paradoxal și rafinat; schimbă cu nonșalanță măștile posibilităților existențiale, se pierde voluptos într-o infinitate interioară care se dovedește însă, în final inexistentă deoarece întoarcerea analitică asupra ei nu se face în interior ci din afară. Prin exterioritatea perversității hedonice a ludicului”.
Cred cu tărie că menirea, în continuare, a artei, a poeticului, este nu aceea că „despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă” (Wittgenstein), ci de a vorbi cu cuvintele tăcerii metaforei vii (Ricoeur), revelatoare (Blaga), adică „să se arate” astfel încât receptorul să nu se oprească la degetul celui care arată ci spre ceea ce „se arată”. Fie acesta chiar și „transcendentul”. Despre care și așa „nu se poate spune nimic”
Mi-am permis să postez acest text în speranța că va isca discuții, pro sau contra, argumentate, fără patimă sau parti-pris-uri.