agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-10-01 | |
Psalmii nu sunt numai creație și operă omenească, ci și sau chiar în primul rând operă dumnezeiască, pentru că poarta amprenta inspirației divine: Duhul Sfânt, prin tainica lucrare a harului Său, a făcut să tresalte cele mai sensibile corzi ale sufletului unor aleși ai Săi care, exteriorizând profundele lor trăiri interioare, au alcătuit aceste cântări, recunoscute prin originalitatea lor. O dovadă în sensul celor afirmate ne este oferită de către Regele și Proorocul David, care, simțind o putere coborând de sus asupra sa, mărturisește: „Duhul Domnului grăiește prin mine și cuvântul lui este pe limba mea” (II Sam. 23:2). Condiția artistului (poetul aflat sub inspirația divină, un ales care a beneficiat de binecuvântarea divină) și devenirea sa întru aceasta sunt evocate magistral în ultimul psalm (așa-numitul „psalm necanonic” ), în care rememorarea creează perspective remarcabile de lirism:
„Mic eram între frații mei și tânăr în casa tatălui meu; pășteam oile tatălui meu./ Mâinile mele au făcut harpa (s.n.) și degetele mele au întocmit psaltirea (s.n.)./ Și cine va vesti Domnului meu? Însuși Domnul, Însuși va auzi./ El a trimis pe îngerul Lui și m-a luat de la oile tatălui meu și m-a uns cu untdelemnul ungerii Lui (s.n.)./ Frații mei erau buni și mari și nu a binevoit întru dânșii Domnul (s.n.)./ Ieșit-am în întâmpinarea celui de alt neam și m-a blestemat cu idolii lui./ Iar eu, smulgându-i sabia, i-am tăiat capul și am ridicat ocara de pe fiii lui Israel” (150:1-7). Atenagora Atenianul ne asigură că Duhul Sfânt se servește de gura proorocilor, iar Sfântul Ipolit – care întărește și el aceasta – spune că proorocii vorbeau numai puși în mișcare de Cuvântul (Logosul) . În atari circumstanțe, se justifică necesitatea decriptării mesajului textului sacru – în speță a textului psalmic în calitatea acestuia de operă (religioasă) estetică și, implicit, de valoare-semn – din perspectiva „ermineuticii Duhului”: „... nici Scripturile nu pot fi înțelese cu mintea, pentru că și în Scriptură vorbește același Duh Sfânt” ; „În Duhul nu numai că aflăm înțelesul Scripturii, ci înțelegem întreaga putere a cuvintelor ei, prin care ne vorbește Însuși Cuvântul lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt” . Așa cum se afirmă în lucrările de specialitate, elementele de bază ale teologiei psalmilor, adică ale învătăturii despre Dumnezeu, sunt de origine biblică, izvorul acestora fiind revelația mozaică . În conformitate cu acest punct de vedere, psalmiștii n-ar fi făcut altceva decât să se inspire din ceea ce Moise a scris în cărțile sale despre Dumnezeu, pe baza viziunilor pe care le-a avut. Astfel, psalmii sunt rugăciuni, cântări de laudă sau cereri adresate acestui Dumnezeu revelat în rugul de foc ce nu se mistuia sau pe Muntele Sinai în mijlocul fulgerelor și al tunetelor, ori în stâlpul de foc și norul luminos care i-au călăuzit pe evrei în toată vremea rătăcirii prin pustie. „Acesta este Dumnezeul nostru” – va mărturisi psalmistul –, Cel „Care a încheiat legământul Său cu Avraam și jurământul Său cu Isaac și „Care l-a trimis pe Moise robul Său și pe Aaron alesul Său” (104:7, 9, 25). Poetul inspirat , ce-și descoperă în inimă sediul sentimentelor creatoare (cf. „Gata este inima (s.n.) mea, Dumnezeule, gata este inima mea! Cânta-voi și voi lăuda slava Ta”, 56:10), este un ales (miruit de Domnul și marcat astfel, diferențiat de mulțime ), sanctificat și binecuvântat, în egală măsură, prin propria-i operă, închinată fundamental Domnului: „Și a ales (s.n.) pe David robul Său și l-a luat pe el de la turmele oilor” (77:76); „Aflat-am (s.n.) pe David, robul Meu; cu untdelemnul cel sfânt (s.n.) al Meu l-am uns pe el” (88:20). Instrumentul artei sale, cuvântul, este un dar divin (oferit drept recompensă pentru profunzimea și autenticitatea trăirilor omului ipostaziat nu numai ca homo religiosus, ci, în egală măsură, și ca homo aestheticus): „Domnul va da cuvântul (s.n.) celor ce vestesc cu putere multă (s.n.)” (67:12). Poetul se substituie ucenicului care și-a însușit temeinic lecția predată de Divinitate; condiția sa actuală de creator artistic este datorată lui Yahve: „Dumnezeule, m-ai învățat (s.n.) din tinerețile mele și eu și astăzi vestesc minunile Tale” (70:18). Psalmistul își scrie cartea, el însuși fiind personaj al unei creații (artistice). Versetul care urmează precizează dubla natură a lui David, definit atât ca instanță intratextuală, cât și extratextuală: „În capul cărții este scris despre mine (s.n.). Ca să fac voia Ta, Dumnezeul meu, am voit și legea Ta înlăuntru inimii mele” (39:11). Structura impersonală este scris este relevantă în sensul definirii coordonatelor între care se situează actul de creație, în economia literaturii psalmice, construcția citată fiind explicitată, de exemplu, în psalmul 86, în care înțelegem că Dumnezeu este Marele Povestitor, Marele Creator, Cel Care scrie „cartea popoarelor și a căpeteniilor acestora”: „Dumnezeu va povesti în cartea popoarelor și a căpeteniilor acestora, ce s-au născut în el [în Sion, n.n.]” (86:5). În sprijinul aceleiași idei vin și alte creații psalmice: „Rosti-va limba mea cuvintele Tale, că toate poruncile Tale sunt drepte” (118:172); „Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi și în cartea Ta toate se vor scrie ; zi de zi se vor săvârși și nici una din ele nu va fi nescrisă” (138:16). Poetul inspirat este cel care a beneficiat de/a fost binecuvântat cu harul divin; în asemenea condiții, el nu-și mai aparține sieși, ci Domnului (ceea ce corespunde, de asemenea, unui anume grad de impersonalizare/alteritate a umanului, „copleșit” de divin); aceasta pare a fi și semnificația jocului estetic între pers. I și a II-a, în psalmul 42: „Limba mea (s.n.) este trestie de scriitor ce scrie iscusit” (44:2) → „Împodobit ești cu frumusețea mai mult decât fiii oamenilor; revărsatu-s-a har pe buzele tale (s.n.). Pentru aceasta te-a binecuvântat pe tine (s.n.) Dumnezeu, în veac” (44:3). Prin urmare, Yahve își desfășoară actul creator/darul scriitoricesc prin... intermediul poetului cu har/inspirat (cf. „Atunci ai grăit în vedenii [= viziuni, revelații, produse sub imperiul inspirației, n.n.] cuvioșilor Tăi și ai zis: ‘Dat-am ajutor celui puternic, înalțat-am pe cel ales din poporul meu’ ”, 88:19), care, grație vocației sale, se poate apropia de Divin, având, astfel, o șansă la „îndumnezeire”. Multitudinea de structuri impersonale prezente în poemele psalmice ar putea legitima o eventuală discuție despre așa-numitul ‘autor impersonal’, concept vehiculat în studiile de specialitate cu privire la câmpul literar laic modern , dar care își poate găsi o anumită aplicabilitate inclusiv în cadrul discursiv sacru. Dincolo de tiparele sintactice impersonale, aspectul menționat se poate susține și la alte niveluri. De pildă, caracterul marcat intertextual al textului sacru poate reprezenta un alt argument în sensul celor afirmate, în acest context, ‘plurivocitatea’ , ‘polifonia’ venind în sprijinul caracterului impersonal (a se citi inclusiv în sensul de „opus lui unipersonal, dar și lui pur”) al actului estetic desfășurat în plan sacru. Dacă – la nivel laic – acest autor impersonal, universal este identificat în „persoana” Spiritului , în plan religios, corespondentul aceluiași tip de autor ar putea fi definit în „persoana” Duhului Sfânt, în condițiile în care creația sacră este condiționată în mod fundamental de inspirația divină. În aceeași ordine de idei, în epoca modernă se vorbește și despre o așa-zisă „fugă a autorului” (cf. Hăulică, ibid.), un alt argument al impersonalizării auctoriale. În plan discursiv sacru, această „fugă” se explică nu numai din perspectiva intertextualității pregnante a discursului religios, ci inclusiv prin considerarea atitudinii specifice unui homo religiosus, anume aceea de smerenie a subiectului uman creator, care nu îndrăznește să-și aroge/să-și reclame… „drepturile de autor”. În cadrul semiotic sacru, ‘smerenia’ este departe de a avea o semnificație pur comportamentală/atitudinală (conduita specific umană în fața divinului), ea cuvenindu-se a fi înțeleasă în relație cu un anumit cod hermeneutic, a cărui premisă o și constituie (v. Gordon 2008). Altfel spus, smerenia – în universul sacru, strâns legată de conceptul de ‘credință’ sau/și acela de ‘iubire’ – devine unul dintre reperele gnoseologice fundamentale, din această perspectivă ea putând fi catalogată drept atitudine gnoseologică esențială. Toate aceste virtuți (smerenia, credința și iubirea) vin de la Duhul Sfânt și se impun a fi „valorificate” nu numai în momentul săvârșirii unui act estetic sacru, ci inclusiv în etapa receptării acestuia la nivel de geno-text : prezența Duhului Sfânt atât ca emițător, cât și ca receptor al mesajului (în sufletele care iubesc pe Dumnezeu) garantează corecta lui transmitere și înțelegere; este ceea ce se numește cale duhovnicească (prin Duh) de accedere la cunoaștere. În acest context, experiența Sfântului Duh poate fi definită ca „temei al autorității discursului” (Dorobanțu, Sfântul Siluan, 52-58). Autorul unui act (estetic) poate „fugi”, se poate „impersonaliza”, dar, într-o serie de situații discursive, acesta se poate „scinda”, ceea ce face posibilă discuția despre un așa-zis „dublu emițător”, respectiv „un dublu receptor” (Hăulică 1981). În Psalmi, Yahve nu este numai Receptorul Absolut, ci – în concordanță cu principiile artei ca act inspirat – și cel care scrie cartea popoarelor; prin urmare, Yahve este atât Emițător, cât și Receptor. Acest statut al divinului, în ordine existențială-estetică, are implicații asupra subiectului uman, psalmistul, pe care îl putem defini nu doar ca artist creator (fie doar și în ipostaza „relativă” a acestuia de „vehicul” al adevărului divin), ci, în egală măsură, și în calitate de receptor (mai exact, receptacul al inspirației divine). Cu alte cuvinte, psalmistul îi spune/cântă Domnului ceea ce Domnul Însuși i-a revelat, i-a dictat să spună, rolul de emițător al umanului actualizându-se numai în condițiile realizării prealabile a funcției de receptor. Și din această perspectivă se verifică adevărul conform căruia numai la o primă vedere reprezentantul planului uman Îl invocă el primul pe Domnul, în realitate invocarea Domnului fiind replica dată de uman la o chemare originară, primordială a planului divin; altfel spus, chemarea divină o premerge pe cea umană. În consecință, ecuația dialogală ‘uman – divin’, în general în plan ontologic și în particular în plan estetic, este una mai complexă, în care psalmistul și Yahve își „alternează” rolurile, deși, în concordanță cu arta poetică asumată în Psalmi, rolul de Emițător Îl caracterizează (doar la o primă vedere, paradoxal) eminamente pe Yahve, umanului fiindu-i rezervat cu precădere celălalt rol. Ulterior, la un nivel superior (reprezentând unul dintre cele trei ipostasuri ale Dumnezeirii), Iisus Însuși va experimenta rolul de receptacul și emitent al Logosului divin: „Multe am de spus despre voi și de judecat. Dar Cel ce M-a trimis pe Mine adevărat este, și cele ce am auzit de la El, Eu acestea le grăiesc în lume./ Și ei n-au înțeles că le vorbea despre Tatăl./ Deci le-a zis Iisus: Când veți înălța pe Fiul Omului, atunci veți cunoaște că Eu sunt și că de la Mine Însumi nu fac nimic, ci precum M-a învățat Tatăl, așa vorbesc./ Și Cel ce M-a trimis este cu Mine; nu M-a lăsat singur, fiindcă Eu fac pururea cele plăcute Lui” (Ioan 8:26-29). |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate