În textul psalmic, smerenia și autodiscreditarea, imnul de preamărire a lui Dumnezeu, nu reprezintă o atitudine constantă a împăratului-profet David, în dialogul său cu transcendentul (ca în cazul viitorului homo christianus). Ne întâmpină în acest caz o atitudine ce evocă revolta împotriva Creatorului și un sentiment de așa-zisă injustiție divină, aspecte ce se impun însă a fi văzute și ele, ca elemente componente ale unei strategii discursive . Această atitudine se materializează în plângerea pe care psalmistul o formulează la adresa severității divine (exercitată fie asupra psalmistului, fie asupra poporului ales din rândurile căruia acesta face parte), în tentativa de a substitui mâniei lui Yahve mizericordia acestuia. Printr-un astfel de comportament, psalmistul se distinge sensibil de viitorul homo christianus (care nu este niciodată contestatar), căruia i-a furnizat o proporție considerabilă din ceea ce am putea desemna prin sintagma clișee de rugăciune. În acest context, interogația retorică de tip tânguitor-protestatar constituie o trăsătură stilistică specifică psalmilor, fără continuitate însă în reevaluarea creștină a acestora:

„Și sufletul meu s-a tulburat foarte și Tu, Doamne, până când?” (6:3); „Pentru ce, Doamne, stai departe? Pentru ce treci cu vederea la vreme de necaz?” (9:21); „Până când, Doamne, mă vei uita până în sfârșit? Până când vei întoarce fața Ta de la mine?/ Până când voi grămădi gânduri în sufletul meu, durere în inima mea ziua și noaptea?/ Pînă când se va înălța vrăjmașul meu împotriva mea?” (12:1-3); „Doamne, cînd vei vedea?” (34:16) ș.a.

Tânguielile și protestele psalmistului capătă intensitate superioară prin plasarea acestora în contextul manifestării milosteniei/proniei divine în anumite etape ale istoriei poporului ales , poetul trăind profund sentimentul de a fi fost abandonat, accentuat astfel prin antiteză. Prezintă relevanță în acest sens secvențele subordonate acelei pars epica a poemului psalmic și care, în bibliografia de specialitate, sunt integrate unei povestiri minime, care corespunde, de fapt, trecerii de la o stare la alta (Borțun-Săvulescu 2005: 160) . Acestei treceri îi este asociată o funcție-transformare, opusă funcției-joncțiune, ce exprimă starea . Contextul prezent în care trăiește dureros psalmistul corespunde unei stări de privare , sancționarea acestuia fiind posibilă tocmai în virtutea relației contractuale care îl leagă de Divinitate și care presupune un sistem de valori (un sistem axiologic al valorilor pozitive vs negative) ; odată acest sistem de valori încălcat, aceasta atrage după sine pedeapsa. În această ordine de idei, este de la sine înțeles – cum arătam și mai sus – că povestirea psalmică minimală [introdusă adesea printr-un verb dicendi] apare, în mod firesc, ca o trecere de la o stare la alta sau, mai exact, ca o succesiune de degradări și ameliorări, de ameliorări și degradări , finalul poemului constituind, într-o serie de situații, cadrul adecvat de actualizare a unei trăiri vehemente, izvorâte din sentimentul profund al injustiției divine:

„Dumnezeule, cu urechile noastre am auzit, părinții noștri ne-au spus nouă/ Lucrul pe care l-ai făcut în zilele lor, în zilele cele de demult./ Mâna Ta popoare a nimicit, iar pe părinți i-ai sădit; bătut-ai popoare, iar pe ei i-ai înmulțit./ Că nu cu sabia lor au moștenit pământul și brațul lor nu i-a izbăvit pe ei,/ Ci dreapta Ta și brațul Tău și luminarea feței Tale, că bine ai voit întru ei.” (43:1-5) → „Iar acum ne-ai lepădat și ne-ai rușinat pe noi și nu vei ieși cu oștirile noastre;/ Întorsu-ne-ai pe noi înapoi de la dușmanii noștri și cei ce ne urăsc pe noi ne-au jefuit./ Datu-ne-ai pe noi ca oi de mâncare și întru neamuri ne-ai risipit;/ Vândut-ai pe poporul Tău fără de preț și nu l-ai prețuit când l-ai vândut./ Pusu-ne-ai pe noi ocară vecinilor noștri, batjocură și râs celor dimprejurul nostru;/ Pusu-ne-ai pe noi pildă către neamuri, clătinare de cap între popoare” (43:11-16); „Deșteaptă-Te, pentru ce dormi, Doamne? Scoală-Te și nu ne lepăda până în sfârșit./ Pentru ce întorci fața Ta? Uiți de sărăcia noastră și de necazul nostru?/ [...] Scoală-Te, Doamne, ajută-ne nouă și ne izbăvește pe noi, pentru numele Tău” (43:25-28)

Unii dintre psalmii așa-numiți mesianici își trag numele de la faptul că aceștia fac aluzie la un eveniment neotestamentar. Am putea spune însă că ei sunt mai puțin mesianici cât privește atitudinea psalmistului, ce pare a fi întru totul diferită de atitudinea pe care o va adopta Hristos. De pildă, în psalmul 69, sacrificiul este imputat de cântăreț lui Dumnezeu : „Că pentru Tine am suferit ocară, acoperit-a batjocura obrazul meu./ Înstrăinat am fost de frații mei și străin fiilor maicii mele./ Că râvna casei Tale m-a mâncat și ocările celor ce Te ocăresc pe Tine au căzut asupra mea” (68:9-11).
Atitudinea protestatară crește în intensitate în contextul în care psalmistul profet prevede toate ororile pe care Mântuitorul le-a îndurat în partea finală a activității Sale pe pământ: „Dar Tu ai lepădat, ai defăimat și ai aruncat pe unsul Tău./Stricat-ai legământul robului Tău, batjocorit-ai pe pământ sfințenia lui” (88:37-38).
În alte contexte, cuvintele psalmistului devin veritabile imprecații; implorând justiția divină, el întrevede acest aspect în imagini deosebit de violente: „Să se întoarcă păcătoșii în iad” (9:17); „Zdrobește brațul celui păcătos și rău,...” (9:35); „Pieriți, neamuri, din pământul Lui” (9:36); „Să vină moartea peste ei și să se coboare în iad de vii” (54:16).
Psalmul 108 evocă blestemele din descântecele populare: „Să fie zilele lui puține și dregătoria lui să o ia altul;/ Să ajungă copiii lui orfani și femeia lui văduvă;/ Să fie strămutați copiii lui și să cerșească.../S ă smulgă cămătarul toată averea lui.../ Să nu aibă sprijinitor...” (108:7-11).
Aceeași atitudine nemiloasă, violentă și impetuoasă îmbracă uneori atribute războinice: „Sabia lor [a păcătoșilor, n.n.] să intre în inima lor și arcurile lor să se frângă” (36:15).
Caracterul vindicativ al sentimentelor psalmistului se cuvine a fi înțeles în relație cu caracterul sanguinar al lumii în care regele David este plasat istoric și din care tradiția creștină nu va reține nimic : „Veseli-se-va dreptul când va vedea răzbunarea împotriva necredincioșilor,...” (57:10). Prin urmare, o operă estetică nu se poate defini... autonom, numai prin ea însăși, ci prin plasarea acesteia într-un anumit context spațio-cultural, dar și temporal, adevăr subliniat adesea de specialiști și care echivalează cu admiterea unei funcții lingvistice referențiale inclusiv în limitele unui cadru discursiv estetic : „În vremurile acelea, oamenii se exprimau în termeni tari și în imagini plastice. Scriitorii biblici își prezentau ideile într-un limbaj omenesc și într-un stil familiar oamenilor” (Anania 2011).
Oprindu-se asupra aspectului semnalat mai sus, Ellen White (Ms. 24, 1886, apud Anania 2011) sublinia următoarele: „Biblia este scrisă de bărbați inspirați, dar ea nu este modul de gândire și de exprimare al lui Dumnezeu. Este acela al ființei omenești. Dumnezeu, ca scriitor, nu e prezentat. Oamenii vor zice deseori că o astfel de exprimare nu are nimic de-a face cu Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu S-a transpus în cuvintele, în logica și în retorica din Biblie”.
Reformulând, ne îngăduim să aducem unele nuanțări observațiilor citate. În primul rând, în limitele înfăptuirii actului estetic sacru, nu se poate nega statutul auctorial al Divinității; cum am remarcat în mai multe locuri (v., de pildă, supra, 6.3.3.), specificitatea actului (literar) sacru, definită prin raportare la/prin opoziție cu cadrul estetic laic, rezidă tocmai în necesitatea de decriptare a acestuia din perspectiva așa-numitei „ermineutici a Duhului”, principiu valabil în primul rând în procesul de elaborare a textului sacru: „Duhul Domnului grăiește prin mine și cuvântul lui este pe limba mea” (II Sam. 23, 2). A admite că Biblia „este scrisă de bărbați inspirați” înseamnă a admite implicit principiul ermineutic enunțat mai sus sau, cu alte cuvinte, „intervenția” esențială a divinului în performarea unei astfel de creații. Aceasta este, de fapt, și semnificația atitudinii de „detașare” a creatorului uman/psalmistului, într-o serie de situații, „retragerea” sa în favoarea „vocii autorizate” a Duhului fiind semnul cel mai elocvent al realizării creației psalmice sub insuflare divină. Că nu putem pune în mod mecanic, în toate situațiile discursive identificabile în poemele psalmice, semnul egalității între cuvintele psalmistului și cele ale lui Yahve, acesta este un adevăr cât se poate de evident/un adevăr de bun simț. Aceasta pentru că Psalmii sunt, în același timp, și operă divină (prin insuflare), și operă umană (umanul ca receptacul și instrument/vehicul al vocii sacre) sau, altfel spus, exprimându-ne în termenii funcțiilor limbajului, funcția poetică apare, pe de o parte, ca expresie a unui mod de alcătuire propriu divinului, pe de altă parte, ca expresie a unei structurări specific umane. Limitele acestei retorici, identificabile în anumite pasaje ale poemelor psalmice sau în unele tipuri de texte psalmice (în așa-numiții psalmi de imprecație) pot fi înțelese în relație cu instrumentul utilizat în performarea anumitor mesaje, mai exact limbajul uman (în speță, limbajul circumscris unei anumite etape de dezvoltare a omenirii) și „deficiențele” acestuia. În același timp însă, considerăm că nu putem ignora nici o realitate... extralingvistică obiectivă: semnificația jertfei hristice, ca reper al instituirii unei noi ordini semiotice (în care Divinitatea apare împăcată/reconciliată cu omenirea prin sacrificiul hristic) și care, fără îndoială, nu putea rămâne… „fără consecințe” în plan discursiv/retoric.
În atari circumstanțe este de înțeles, de pildă, de ce iertarea – care va fi propovăduită/promisă de Mântuitor – nu există în această fază cronologică (epoca veterotestamentară). Astfel, în loc să se roage ca dușmanii săi să fie cruțați, psalmistul insistă ca ei să fie alungați/proscriși, fără sa mai aibă vreodată posibilitatea de a recâștiga îndurarea divină: „Ia aminte să cercetezi toate neamurile; să nu Te milostivești de toți cei ce lucrează fărădelegea ” (58:6). El respinge orice asociere personală cu ceea ce aparține dușmanilor săi: „... untdelemnul păcătoșilor să nu ungă capul meu; că încă și rugăciunea mea este împotriva vrerilor lor” (140:5). La antipod, spiritul rugăciunii creștine este în mod constant unul incluziv, tolerant, izbăvirea/mântuirea personală neputând fi concepută într-un mod egoist, ci numai laolaltă cu ceilalți semeni, nediscriminator.
În acest context, nu este exclus ca tocmai această înclinație pătimașă și violentă să reprezinte sursa imaginii unui Dumnezeu, în egală măsură, pătimaș și violent; un spirit departe încă de concilierea/împăcarea creștină este incapabil să imagineze omnipotența divină ca fiind epurată de sentimentele proprii ființelor muritoare.
Tonul dur, specific psalmilor de imprecație, văzut adeseori în opoziție cu mentalitatea și retorica Noului Testament , a fost explicat și prin considerarea altor aspecte.
Astfel, în opinia lui Anania 2011, exprimarea „denunțătoare” poate fi înțeleasă ca prezicere și nu ca cerință obligatorie: pedeapsa este intuită de psalmist, ea nevenind ca răspuns la cererea lui, context în care verbele de imprecație reprezintă mai degrabă „declarații de avertizare”, și nu exprimarea unei dorințe propriu-zise.
Același aspect a fost interpretat și prin prisma unei analize a mentalității specifice unei comunități, într-o anumită etapă de dezvoltare a acesteia; astfel, „forma concretă a gândirii și a exprimării ebraice tindea să pună la un loc păcatul și pe păcatos” (Anania 2011). Cu alte cuvinte, mentalitatea ebraică considera că este dificil să se cultive ideea abstractă a ‘păcatului’, cu excepția cazului în care îl vedea personificat în păcătos. În acord cu acest tip de valorizare, păcatul și păcătosul nu erau entități separate, ci erau factori inseparabili. Concluzia care decurge de aici este evidentă: ca să se distrugă păcatul, era necesară distrugerea păcătosului.
Am vorbit anterior despre așa-numitul păcat de orgoliu al națiunii celei mai alese, relevant, în ultimă instanță, pentru unele limite de înțelegere ale poporului israelit. În acest context, recunoscând rolul lor de reprezentanți aleși ai lui Dumnezeu, evreii considerau că un atac pagân îndreptat împotriva lor era un păcat împotriva lui Dumnezeu și se simțeau obligați să pedepsească un asemenea atac: „Psalmistul e conștient că e uns al lui Dumnezeu. Când vorbește, vorbește în numele lui Dumnezeu. Când inamicul îl persecută, Îl persecută pe Dumnezeu” (Anania 2011). La nivel discursiv, ca relevant pentru acest aspect, am putea considera „comportamentul” aleșilor Domnului, al „bărbaților inspirați”. Asemenea lui Moise [în contextul discursului oratoric din Deuteronom , când Moise renunță uneori la folosirea pronumelui la persoana a treia, și, fără explicații sau cuvinte de trecere/conectori, vorbește „direct din gura lui Dumnezeu”], psalmistul David inserează în propriul discurs cuvintele Divinității în modul cel mai... „spontan”, firesc cu putință (fără apelul la un verb dicendi sau la un conector); astfel, cuvintele divine sunt articulate în continuitatea perfectă a enunțului uman, suprapunându-se practic cu acesta (v. și supra, Participarea transcendentului la dialog).