Extrem de elegant din punct de vedere grafic, al doilea volum de poezie al scriitorului scriitorul Marius Ghilezan – Medi, cu ochiul sticlos –, volum apărut la sfârșitul anului 2012, la Editura timișoreană Brumar – este conceput ca un interesant traseu inițiatic, o incursiune spirituală în mai multe locuri exotice ale lumii: Caraibe, Filipine, India, Africa.
Pornind cumva de la “nașterea” unei insule (Nașterea unei insule – prima poezie din volum), poetul își începe călătoria inițiatică surprinzând o mică parte a Genezei, acea “energie vie” a Creației: “marea adună tribute cete de îngeri”, “se despică marea”, necuprinsul. Ideea se continuă și în poezia a doua – Smeură filipineză, dar și în continuare: “În cercul de foc al mării liniștite”, “vulcanii tac”, “fericirea e artă,/ vitală forță de a fi în putere”, “în ei coboară măreția/ universului tăcut”, “Luminoasă, vie,/ chimie a naturii,/ te prind zemoasă/ în brațe cu ochii” (Tren indian), “Primim, prin naștere,/ lăstarul vieții/ puțini îl udă cu lacrimi,/ pentru a-i hrăni înălțarea”, “supliciul precede Învierea”, “Spiritul suprem,/ prin căderi în sine”.
În această lume exotică, viața localnicilor, cultura lor total diferită de cea pe care o trăim noi, contopirea firească cu natura, cu divinitatea în care cred, până la urmă firescul vieții lor, îl fascinează pe Marius Ghilezan, autorul arătând o formă de respect pentru acest mod de viață: “La ei fericirea e artă”, “gata să-mpartă cu alții/ seva naturii”, “Se rogă zâmbind”, “nu mor ca alții de râs”, “nimic protocolar”, “zâmbesc a salut/ în loc de pălărie/ ridică surâs”, “gentili ne oferă inima”, “Acordul nu-i o himeră/ oricât de greu sau bine le-o fi/ tristeți, bucurie, o charmă,/ veseli îți mulțumesc”, “sărutul încarnat al florilor/ – o rodnică polenizare –/ pentru fruct”, “Acei puțini dăruiesc/ așa au învățat/ seminția crește din semințe/ bine semănate”, “Ei au timpul, noi avem ceasuri/ ei au suferințe,/ noi avem leacuri/ ei au reserve,/ noi avem android/ ei au jungle,/ noi avem idei…” (Africa), “Copaci care țipă când mor”.
Dar tot acest echilibru firesc al vieții lor simple e deseori tulburat de alte civilizații: “străinul vrea și marea și faima”, “Recuperatorii nu știu să vândă mituri esențiale”, “O lacrimă zvântă arșița”, “profeți în uniforme proclamă/ religia glonțului și a fierului încins”.
Pe parcursul întregii cărți – Medi, cu ochiul sticlos – ochiul și privirea sunt mereu aduse în discuție, într-o multitudine de variante, încă din titlu, ca niște ferestre ale gândului: “acolo privirile scânteie,/ diamantele par ochi”, “te prind zemoasă/ în brațe cu ochii”, Aștept privirea-ți lungă”, “Frumoasa cu ochii migdalați”, “Îl văd pe Rege, îi sunt ochii epave/ faruri ce cu jind privesc”, “Iubește-l pe cel de-aproape/ ca ochii-ți de sub pleoape”. În poezia Tren indian Marius Ghilezan definește ochiul ca fiind: “el (…), ispititorul bengal”.
Un capitol important al cărții este Cosmogonia, în care Medi apare ca personaj, un vultur bătrân: “Medi desenează Căi Lactee”.
Poetul revine la ideea “energiei vii” a Creației, care apare și în prima parte a cărții, dar și a Creatorului: “dincolo de vreme,/ cerul, spațiul și haosul nășteau astrograme,/ nu exista nici ființă și nici ne-ființă (…)./ Până la apariția Creatorului”, “Creatorul e dincolo de înțelesurile biblice”, “piramida ce purifică apa”.
Ideea “energiei vii” este completată de mister, de taină, de Rai, dar și de mirare: “Sunt șaizeci și patru de piramide/ și în codul AND-ului nostru (…)/, îmbinări de taină/ învârt roata, în surdina pașilor cerești”, “Combustia este liberă/ oricine poate bea/ din dar ceresc”, până într-o zi/ când zeii ne vor citi lumina”, “Absolutul stă cuibărit/ fără măsura sfârșitului/ unei vieți dătătoare de viață”, “am ales seminția veș-niciei (…)/ mi-am dăruit un colț de Rai (…)./ Supraviețuiesc Paradisului”.
Și, așa cum este firesc la încheierea unei călătorii inițiatice, scriitorul Marius Ghilezan ni se destăinuie, atât de sugestiv, în poezii existențiale ca: “(...) Cine suntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm?/ O altfel de Capelă Sixtină.” (O altfel de Capelă Sixtină); “(...) Vine o vreme a iertării/ când tu, un călător pribeag, poți fi marele arbitru/ între muritori și Impăratul de jad (...).” (Eliberează Dragonul!); “Roagă-te, iubește și taci./ Spală noaptea de coșmaruri/ și după ploaie/ te vei trezi cu zâmbetul florii” (Te vei trezi).