Citind zilele trecute un articol într-o publicație online, am aflat că denumirea dată astăzi părinților este „părinți elicopter”, metaforă aparută încă din 1969 într-un roman și preluată apoi și de alți autori . Probabil că asocierea cu helicopterul a fost cauzată de viteza crescândă a ritmului modern de viață. Iar dacă în 1969 erau „părinții helicopter”, azi ar trebui numiți „părinți rachetă”! Dar, orice metaforă s-ar folosi, părinții au un rol determinant în viața copilului.

Prin tradiție, mama este cea mai apropiată copilului, dar astăzi ambii părinți își asumă responsabilitățile împreună. Am întâlnit în ultima vreme câteva cazuri de relații părinți-copii care mi-au provocat întrebarea din titlu. Primul caz: o mamă –doctor psiholog- care-mi spunea că, din cauza literaturii de specialitate pe care o studiază continuu, nu poate fi mamă bună, pentru că nimic nu e lăsat „natural”, totul trece prin filtrul informațiilor din meseria pe care o practică.
Al doilea caz: mama e complet indiferentă față de fiica ei –acum adultă- ba, mai mult, i-a fost –și îi mai este și acuma- ostilă. Fiica ei o iubește însă, căci iubirea reciprocă mamă-copil este necondiționată. Al treilea caz: fiica, ajunsă și ea la vârstă adultă și având proprii ei copii, era revoltată de anumite „hibe” ale părinților și încerca –fără rezultat- să-i „educe”.

A fi mamă este o combinație din toate trei: știință, artă și instinct. Ghidarea copilului în primii ani de viață este fundamentală, câteva reguli și principii stiințifice se impun, instinctul nu e întotdeauna suficient. Mai târziu însă, când „autoritatea” părintelui e câștigată, atunci intervine „arta” de a fi o „mamă bună”. Practic însă, definirea unei „mame bune” e subiectivă, ea nu depinde numai de caracterul mamei, ci și de al copilului. Numai dacă cele două temperamente sunt compatibile se poate stabili o relație de prietenie între mamă și copil.

Un caz tulburător de relație mamă fiică l-am găsit în cartea ”De ce fierbe copilul în mămăligă” de Aglaja Veteranyi. Autoarea s-a născut în 1962 la București, din părinți circari. A cutreierat cu trupa multe țări și s-a stabilit în final în Elveția. Romanul autobiografic, scris în limba germană în 1999, s-a bucurat de un succes instantaneu și a obținut multe premii. A fost tradus în multe limbi și s-au făcut filme și piese de teatru upă el. Autoarea s-a sinucis în 2002 într-un spital din Zurich în urma unei depresii.

Cartea, apărută la Editura Polirom –România- în 2003 în excelenta traducere a Norăi Iuga, se citește dintr-o suflare și este cutremurătoare. Scrisă la o vârstă matură, autoarea descrie viața veșnic pe drumuri a circarilor și relațiile autoarei cu mama, sora, tatăl și „prietenii”, toate văzute prin ochii ei de copil. Titlul șochează și se referă la povestea pe care i-o spunea sora ei mai mare când mama lor își făcea numărul de circ, pentru ca fetiței să-i treacă frica.

„Când îmi închipui cum fierbe copilul în mămăligă și ce rău doare, nu mă mai gândesc tot timpul că mama ar putea să cadă de acolo, de sus, spune ea. Dar nu ajută la nimic. Eu trebuie să mă gândesc tot timpul la moartea mamei, ca să nu mă ia prin surprindere. Văd cum își dă foc la păr cu făcliile aprinse, cum cade râzând la pământ. Iar când mă aplec spre ea, fața ei se descompune și se preface în cenușă. Nu strig. Mi-am aruncat gura. “

Ar merita citată cartea întreagă, fiecare cuvânt rezonanează. Autoarea nu scapă ocazia să marcheze lipsurile anilor 60 din România, o face într-o manieră poetică și plină de forță. Așa cum afirmă si Mircea Cărtărescu în nota de pe coperta din spate a cărții, impactul pe care această mărturie o are asupra noastră se datorează adevărului acestui document. “Tristețea te îmbătrânește”, spune autoarea, “eu sunt mai bătrână decât copiii din străinătate. În România copiii se nasc bătrâni pentru că sunt săraci încă din burta mamei și trebuie să asculte grijile părinților”. Și mai departe: “Dictatorul a înconjurat România cu sârmă ghimpată”. “Morții trăiesc mai bine decât cei vii, în cer nu ai nevoie de pașaport ca să călătorești, spune mama”. “Dictatorul l-a interzis pe Dumnezeu. Dar in străinătate avem voie să fim credincioși”. “Dictatorul e de meserie cizmar, diploma școlară și-a cumpărat-o. Nu știe nici să scrie, nici să citească, spune mama, e mai prost ca noaptea. Dar noaptea nu ucide, spune tata.”

Iubirea reciprocă dintre fetiță și mamă este indestructibilă. Mama pregătește masa după spectacolele de circ și fetița iubește mâncărurile făcute de mama ei, găsim în carte lista preferințelor ei culinare.

Volumul conține la sfârșit un interviu luat de Rodica Binder autoarei, în anul 2000, intitulat – premonitoriu- “Aglaja Veteranyi: salt mortal de la circ la literatură”. Printre altele, Aglaja vorbește în interviu despre mama ei: “Mama mi-a făcut mereu de mâncare, iar eu credeam că asta este casa, dragostea; mama îmi arăta dragostea ei prin mâncare; sarmale, mămăligă...este ceva frumos, nu?”

Aglaya nu mai este. Dar ordinea naturală este alta, părinții pleacă primii. Și câtă dreptate avea Madame de Staël cu privire la părinți: “…se vor duce, și zadarnic veți căuta prieteni mai buni; se vor duce și, de îndată ce nu vor mai fi, vi se vor înfățișa sub un chip nou; fiindcă timpul, care-i îmbătrânește pe cei aflați sub privirile noastre, îi întinerește pe cei pe care moartea ni i-a răpit;…”