Zilele ne cam sunt numărate. Nicio duminică, nicio Înviere nu ne mai așteaptă: noi nu am știut să avem răbdare… să așteptăm clipa aceea a regăsirii, a împăcării cu sine, cu toate, într-un fel firesc, ingenuu, departe de căderile întinatoare.

Noi ne-am grăbit. Mereu ne grăbim. Ne batem cu pumnul în piept. Judecăm. Desființăm. E mult mai ușor astfel. Mâinile noastre frâng inestetic de agresiv literele poemelor care nu s-au născut încă, spânzură poveștile de primul par întâlnit și se hlizesc cu măreție ridicolă de actele comise.

Azi ne-am amanetat și ultimul gând. Și ultimul suflu. Copiii din noi și vitrina cu jucării. Pomul de Crăciun și lanul de grâu sau doar o părere curată de cer de dimineață. Nu știm dacă vom avea vreodată bani și timp să ne recuperăm toate aceste bunuri, noi suntem însă în continuare foarte preocupați, aproape obsedați în demersul nostru deconstructiv: amanetăm cu o fervoare demnă doar de noi, cei de acum. Ne privim peste tot în oglinzi: nimic nu ni se pare suspect, ba, mai caraghioși decât Narcis cândva, facem piruete și ne înălțăm freze.

Tot azi eu nu mă mai pot cuibări în brațele tale pentru că aș viola articolul n alineatul y al legii zzzzz de la pagina 19394300549. Se pedepsește drastic încălcarea proprietății personale. Abaterea echivalează unui păcat de moarte. Eu însămi va trebui să merg cât mai curând la oficiul xxxxxllllll ca să mă înregistrez, asta după ce în prealabil voi fi dat o declarație cum că renunț cu desăvârșire la întregul meu modus vivendi anterior și mă integrez societății, sistemului, lor sau… vouă (mă pocăiesc, cu alte cuvinte, dar într-un sens… cu totul aparte, aproape denaturat față de cel pe care El a vrut să îl cunoaștem și să îl aplicăm în viețile noastre).

Mi-am pregătit de pe acum o cămașă bărbătească și pantaloni cu bretele. Mi-am pus bocancii de munte (hard enduro) și mi-am schimbat vocea, să nu “dea” chiar atât de feminin. Am compus niște versuri fără titlu în care mi-am revărsat ultimele sentimente de bun samaritean…

Aaaaa, am uitat să spun: în buzunarul dosit (pe care, cu certitudine, nimeni nu îl va descoperi vreodată sau, în orice caz, nu mai devreme de clipa în care “descoperirea” va fi una total ineficientă), am strecurat vreo două-trei amintiri din paradis, 7 cuvinte… esențiale și câteva reguli… neconstrângătoare de sintaxă poetică afectivă. Atunci, la momentul potrivit, le voi da dreptul să existe, nu în lumina reflectoarelor, ci doar în lumina sufletelor încă neprihănite, nepierdute (sau… măcar… recuperate), în plin soare al adolescenței mature, înțelepte, care nu face “concesii” decât în cazuri extreme, în mod inteligent, adică Uman.