Cu toată notorietatea și prestigiul său, modelul heideggerian, potrivit părerii unor iluștri exegeți, lasă impresia incompletitudinii în sensul că ființa rămâne totuși indefinită, iar temporalitatea umanului introdusă în problematica timpului induce insurmontabile dificultăți.
Se poate spune că nu a reușit, Doamne, să înlăture separația dintre Tine și om! Din toată strădania ilustrului filozof german poate că cea mai importantă contribuție e legată de punerea corectă a întrebării. Suntem aceeași ființă ori suntem ființe diferite care într-o zi, după moarte, devenim una? Tu chiar exiști ori ești doar o construcție, o plăsmuire a mea, ce dispare odată cu dispariția mea? Nu îmi pot imagina că în sicriu îmi voi mai pune întrebările pe care mi le adresez acum. Cum se face că, în momentul respectiv, Tu dispari doar pentru mine și împreună cu mine, iar pentru ceilalți vii rămâi?
Apoi, presupunând că Tu ești muntele, e una dacă eu sunt grăuntele de nisip dornic să Te cunoască și alta dacă sunt un cristal! Marea dificultate a întâlnirii noastre e dată de modalitatea abordării problemei cunoașterii. Filosofia s-a apropiat cel mai mult de rezolvarea ei. Biserica afirmă că ești în afara mea și eu pot ajunge la Tine, după moarte, dacă am respectat niște reguli (cele zece porunci) și nu m-am deformat într-atât încât, Tu, să nu mă mai recunoști. Pentru știință ești ca o uriașă ceapă pe care încearcă să o dezbrace, foiță cu foiță, spre a ajunge la miez.
Poate cel mai comod rămâne să cred că suntem una în ceea ce se cheamă Totul și e greșit să-mi pun problema dacă eu descind din Tine ori dacă Tu ești o plăsmuire a mea! S-ar putea ca Lumina să fie cea care ne unește până la identificare, dar ne și separă totodată. Ea îmi permite să arunc o privire către Tine și să știu că exiști, dar mă și împiedică să te privesc. Cred că totul, totul se învârte în jurul luminii. Biblia spune că, în prima zi a Facerii, ai rostit să se facă Lumină și s-a făcut lumină spre a deveni vizibilă creația Ta. La rândul nostru oamenii, ca ființe vii, suntem fii ai luminii solare și toată existența noastră e o continuă strădanie de a ne lumina spre a ne vedea cum suntem și a afla cât mai multe despre Tine. Când voi închide ochii ( mi se va tăia lumina) nici Tu nici eu nu vom mai exista pentru mine. Sau, din contră, abia atunci voi afla răspunsurile ce le caut?
Pătrunzând, pas cu pas, în întunericul necunoașterii am ajuns la atom. Pe măsură ce am fost în stare să ne jucăm (mental și experimental) cu masa, energia și viteza am început să pătrundem și în interiorul lui, descompunându-l particulă cu particulă. La un moment dat am găsit atât de multe că cineva, în neputința clasificării lor, a exclamat că mai bine se făcea botanist decât fizician. Avansând însă în microcosmos, constatăn că durata fenomenelor se micșorează, poziția devine incertă aceasta însemnând o deplasare din spațiul stabilității în cel al efemerului și aparenței. Fizica, interpretând fotonul - temeiul luminii ne-a lămurit că aceasta e, deopotrivă, corpusculară și ondulatorie. Dacă, plecând de la formulele lui Planck, Einstein reușește să-l contrazică pe Maxwell, pentru care lumina era undă și să demonstreze și caracteul ei corpuscular, Broglie reușește, în schimb, demonstrația și în sens invers. Și anume, că particule materiale ce posedă masă, în anumite circumstanțe, inclusiv misterioasa constantă Planck, se comportă ondulatoriu. Relațiile Planck – Einstein leagă caracteristicile particulelor (energie, impuls) de mărimi ce descriu fenomene ondulatorii ( pulsație, vector de undă).
Trecerea de la corpuscular la ondulatoriu ne-o putem imagina drept o infinitate de forme (pachete cuantice), care, deplasându-se succesiv cu viteza apropiată de a luminii se leagă într-un continuu spațio-temporal. Deci corporalitatea (materia) la superviteze devine undă (energie). Și, mergând mai departe, logic, probabil la viteze metaluminice energia devine informație – idee, gând, spirit. Înțeles ca mod primordial de organizare – armonie apriorică, Spiritul reprezintă starea cea mai profundă a Totului, esența sa. Și atunci, cunoașterea Ta înseamnă cunoașterea ordinii Tale, iar întâlnirea cu Tine înseamnă întâlnirea cu ordinea Ta. Eu spirit și Tu spirit, deci întâlnirea noastră devine cât se poate de posibilă!
Ea poate fi privită “dinspre Tine” și “către Tine”. Cunoașterea “dinspre Tine” e drumul ordinii Tale către ordinea mea spre a se afla pe sine, iar cea “către Tine” e drumul ordinii umane către ordinea Ta spre a Te ajuta să te cunoști și îmbogăți (dezvolta) ontic și gnostic.
Îmi imaginez raportul dintre noi ca pe cel dintre o prismă infinită și o fațetă tridimensională a ei - fața Ta solar-terrană. Venit cu viteză superluminică din infinito-eternitatea Ta în această secvență tridimensională, strict limitată, ești nevoit să-ți relativizezi existența și mișcarea. Înseamnă o coborâre din ondulatoriu în corpuscular și dezvăluirea masei. Această tridimensionalitate – Tată, Fiu și Duh, simbolizate aici x, y și z, co-există în multidimensionalitatea Ta, fiind afectată de aceasta. Din Totul care ești, pentru noi pământenii, vizibilă și accesibilă nu ne este decât această existență a Ta trinitară. Ea reprezintă Universul nostru, ordinea căreia îi aparținem și pe care, pas cu pas, încercăm să o cunoaștem. Restul este acel peste nouăzeci la sută “materie neagră”.
Unitate trinitară a materiei, energiei și informației aici, Tu continui să exiști și dincolo în alcătuirea celorlalte fațete (universuri) prismatice sub alte înfățișări. Dacă, drept Cosmos, ești o colosală masă ce se învârte cu pătratul vitezei luminii, interpretat potrivit formulei relativității, înseamnă că posezi o energie colosală. Ea se distribuie prin infinitatea de fațete și aici la noi ajunge să se manifeste sub forma celor patru forțe – manifestări diferite ale aceluiași fenomen.
Cea mai slabă dintre ele e gravitația și reprezintă forța cu care se atrag entitățile cu masă între ele. Efectele asupra unui obiect sunt mai puternice dacă acesta se află în cîmpul de acțiune al unui corp mare, cum sunt stelele și planetele și mai aproape de acesta. Ulterior s-a descoperit că ea are efect și asupra corpurilor cu masă cinetică, cum este lumina, pe care o curbează. Forța electromagnetică, exprimată drept acțiune a magnetismului asupra curentului electric, e responsabilă de nașterea și deplasarea luminii, cea care face posibilă în creierul uman vederea. Forța nucleară slabă se manifestă la contactul sau apropierea a două particule elementare și e responsabilă de fenomenul dezintegrării radioactive prin descompunerea unei particule în alta. Exemplu – protonul în neutron, prin determinarea schimbării “aromei” (similară cu sarcina electronului) quarcilor. Forța nucleară tare e cea mai puternică și menține coeziunea atomului.
Gândirea umană încearcă să adune, din nou, aceste forțe într-o sinergie care s-ar putea numi Marea Teoria Unificată a Câmpurilor. Unii spun că Einstein chiar ar fi reușit acest lucru, dar omenirea încă nu e pregătită să gestioneze atâta cunoaștere și putere. De aceea, celebra formulă, prin care am putea ajunge până la Tine, Doamne, meșteșugit codificată, ar fi păstrată, cu mare sfințenie, în tainițele Vaticanului.
Această realizare pare posibilă, bazându-ne pe presupunerea unui Cosmos, ca ordine armonioasă, însăși arhetip informațional al Tău ce ordonează haosul, reconfigurat în ființa umană. Germinație a “seminței primordiale”, această forță ce rodește în ființa umană ar permite, în fapt, marea unificare a omului cu Tine. Omul este centrul informațional și împreună cu corpul energo-material al ceea ce numim Lume formează Ființa Ta Trinitară în universul nostru! Ca matrice a Ta, mintea umană poate depăși cenzura tridimensionalității și temporalității, având acces și dincolo de fațeta terrană. Deja, ea scormonește și celelalte fațete ale Tale, scornind tot felul de ipoteze și modele dincolo de observabilul uman. De aceea, acest egocentrism (omul în centrul universului său), susținut de creștinism, nu se află în opoziție cu heliocentrismul astrofizicii, mai ales dacă se are în vedere că sistemul nostru solar e plasat undeva la marginea galaxiei. Studii pertinente, bazate pe simulări cu 28 de parametri, ce pornesc de la tipul galaxiei până la seismicitatea planetară, au luat în calcul o structură a universului nostru format dintr-un trilion de galaxii, fiecare cu o medie de o sută miliarde de stele. Concluzia a fost că nicio altă planetă nu întrunește condițiile găzduirii unei civilizații de tipul celei pământene. Aceasta nu exclude posibilitatea existenței altor tipologii de ființe extraterestre, eventual structurate pe alte elemente decât carbonul, dincolo de universul nostru tridimensional.
Până ce deschiderile cunoașterii acestei a cincea forțe îi vor deveni operaționale, arhetip al Tău informațional, omul ca potență infinită de cunoaștere, dar limitată de tridimensionalitatea spațialo-temporală (cenzura transcendentală) – stânga-dreapta, înainte-înapoi, sus-jos nu se poate manifesta decât limitat. În ipostazele sale superluminice divinitatea, urmare a dilatării timpului și comprimării spațiului, “desenează” diferite arabescuri existențiale. Limita Omega, despre care se vorbește în textele creștine drept sfârșit al lumii poate fi, în fapt, momentul în care timpul devine absolut, iar spațiul zero. La capătul travaliului fenomenologic, această stare echivalează cu întoarcerea divinului în sine, când redevine “atomul primordial originar”, “bosonul Higgs”, Monadă,Ideea Absolută,Ființa ori Marele Anonim. În apropierea acestei stări, ca existență duală, se află și omul, numai că la polul opus. Manifestare fizică, cu masă și viteză limitate, întruchipează o entitate cu energie epuizabilă. Comprimarea timpului său existențial în spațialitatea trinitară îl plasează în ipostaza de ființă muritoare fizic. Dacă “dispariția” Ta e provocată de concentrarea la zero a spațiului, „dispariția” omului e rezultatul ajungerii la momentul zero al timpului său.
Optimist din fire, nu îmi fac însă prea mari griji legate de moartea mea! Ca arhetip informațional, ce derulează procese superluminice (viteza gândului), caracterizate prin dilatarea timpului, știu că pot face saltul dincolo de spațialitatea mea limitată – ieșirea din sine a spiritului. Eliberată de “amprenta cuantică” - imaginea chipului Tău, deci aparență, conștiența mea devine undă luminoasă asemenea Ție – adevărata realitate. Dincolo de ceea ce numim moarte mă voi supune legităților ce guvernează fenomenologia divinului (Spiritului). Deci, abia acolo în ordinea transcendentală, identică cu ființa care sunt (în lumină), Te întâlnesc, cu adevărat, în integralitatea Ta, Doamne!
Când noi dorim să-ți descoperim ordinea cosmică tridimensională o facem prin formularea unor principii și legi care, în genere, au valabilitate numai aici. Ființă pământeană, însă deținătoare a arhetipului informațional cosmic încep să urzesc dinspre mine, la fel cum ai făcut-o Tu dinspre Tine către mine atunci când m-ai germinat, o altă lume (artefactuală) – cultură, civilizație, umanitate. O numesc lumea antroposului – adăugire la marele act al creației Tale, autodezvăluitoare. După efectuarea saltului în lumină, ca undă, gravitez în jurul acestui antropos împreună cu celelalte unde, cu care formăm câmpul noetic. Antroposul, înconjurat de câmpul noetic alcătuiesc noosfera – modalitatea divină de autocontemplare prin om. Conceptul aparține francezului Teilhard de Chardin, potrivit căruia, însă, ar exista o substanță cerebrală infuză în material, ce se concentrează treptat prin sistemele nervoase ale viului, devenind creierul uman. Agregarea creierelor și a conștiințelor la nivelul Terrei ar forma noosfera.
O perspectivă apropiată oferă și biostructuralismul românului Eugen Macovschi. Viul ar apărea datorită unei capacități a materiei de a se organiza, creând progresiv, urmare a unor procese chimice intrinseci (metabolisme), biostructuri de natură spongioasă prin care circulă materia moleculară lichidă (biotică). Superior acestui nivel e materia noesică, ce face posibilă gândirea abstractă. Materia moleculară, împreună cu materia biostructurată și materia noesistructurată formează noesiplasma, ce se află la baza câmpului noesic. Etapa superioară a organizării o reprezintă materia enisică (de la eni – enigmă), ce depășește capacitatea de înțelegere umană și care generează alte nivele mai complexe – supernoesice. În yoga indiană se consideră că, pentru desăvârșirea sa – trecerea în samyama, ființa umană ar trebui să parcurgă șapte niveluri de evoluție. În prezent ne aflăm abia pe treapta a treia. Cum și Tu, Doamne, în universul meu te afli în expansiune (autodezvăluire) înseamnă că mai avem de parcurs împreună încă patru etape terrane până la autodesăvârșirea noastră în cadrul Creației. Abia atunci, probabil, omul va avea acces deplin la secretul celei de-a cincea forțe unificatoare.
Deocamdată, înclin să cred că cea mai apropiată rezolvare a problemei întâlnirii omului cu divinitatea o oferă modelul savantului Mihai Drăgănescu, cunoscut drept inelul lumii materiale. Cu toată pregnanța și încărcătura materialistă, viziunea sa oferă un temei ce permite presimțirea unificării transcendentalului cu transcendentul. Primul reprezintă ortoexistența primară, originară în stare nestructurată și structurabilă prin lumatia (energie) informaterială – tendință genetică, intrinsecă de organizare. Această tentație a in formei de a se configura (deveni) prin impregnarea în lumatie, ce presimte Conștiința Universală, duce la constituirea (nașterea) universurilor spațio-temporale, fiecare cu legi proprii. E vorba de o ordine implicită în afara spațio-temporalității, cum ar spune David Bohm, ce se manifestă în ordinea explicită din lumea noastră. La capătul evoluției se află ființa conștientă de sine prin care universul ia act de existența sa. Ființa conștientă reprezintă cea mai înaltă stare de organizare in formal, stare ce îi permite accesul la ordinea informaterială a ortoexistenței (structurante), pe care o confirmă, semnalează ca existență. Dar având aceleași legități o și semnifică, structurează in formal, creând deschiderea generării a noi universuri. Mintea umană procedează cu neștiutul similar magnetismului cu pilitura de fier. Prin amprentarea acestei potențialități în lumatie, cărămida zidirii unei noi lumi, universul se înscrie pe calea devenirii fizice. Apariția conștienței închide inelul lumii materiale, dar ca introspecție ce permite accesul la informateria structurabilă reprezintă și o “introdeschidere” către o altă devenire dinspre interiorul umanului. În acest mod Tu germinezi în mine, iar eu reproduc sămânța Ta, mereu adaptată la viitor, prin care Te dezvălui!
Ortosensul în ortoexistență înseamnă o inteligibilitate primară și primordială prin care fenomenologicul primează asupra sistemicului și structuralului. Sintacticul informațional (lumea anorganică), prin biotic (plasticitatea informațională a celulei), face saltul, se convertește în semanticul din mintea umană. Ortoexitența informaterială predetermină devenirea ordonării structurante până la creier, în final. Așa cum există gravitație și electromagnetism există informaterializare, și cum la temeiul primelor au fost așezate fotonul și ipoteticul graviton la temelia acestei veritabile geneze este așezat “ortobionitul”. El ar putea fi, asemenea celor amintite și a quarcului, particula ultimă ce potențează această a cincea forță care este inteligibilitatea. Manifestarea sa tare e subiectul cunoscător care, în calitatea sa de procesor informațional, interacționează cu mediul, îl receptează și îi conferă înțeles prin interpretare. Totodată, însă și acționează asupra lui, modelându-l fizic.
Această a cincea forță permite și o reașezare a omului - partea explicită a ei în ordinea onticului, solidarizându-l cu întreaga existență (cosmosul). El devine infinit mai mult decât „produs al materiei superior organizate” ori „animal rațional”; se întâmplă o dumnezeire a lui care îl face autor al veritabilei creații, ca rezultat a filtrării aparenței prin arhetipul originar. Universul său informațional capătă aceeași demnitate alături de celelalte universuri-membrană ale viziunii prefigurate în teoria M a supergravitației. În acest mod devine posibil ca omul să facă saltul din spațio-temporalitatea sa trinitară în cea de-a unsprezecea dimensiune, încheind ciclul unificării cu Tine, Doamne! Inelul lumii materiale ar putea fi presimțirea inelului unificării (cununiei – împăcării) omului cu zeitatea. Poate că, după ce îi vom dezlega misterele, tocmai prin această a cincea forță, atingem momentul de grație al înțelegerii și acceptării mult căutatului sens al existenței umane. Acesta va fi momentul mântuiri din condiția de ființă decăzută și al recuperării nemuriri totale.
Modelul drăgănescian, logic și coerent, ancorat solid în materialism pare mai puțin atractiv pentru speculația metafizică, se sustrage fascinației unor dezvoltări hermeneutice, dar el deschide, tocmai prin simplitatea sa, o fertilă perspectivă unificatoare asupra cunoașterii și devenirii umanului. Poate determina o schimbare în înseși paradigma cunoașterii, ce era abordată drept interrelație subiect – obiect, permițând o mai corectă, aprofundată și unificatoare comprehensiune între postulatul hegelian: “tot ceea ce e real e rațional” și cel kantian: “lumea e o reprezentare a mea”. Ortoexistența informaterială reprezintă un mare pas pe calea acreditării inteligenței originare; pe lângă dimensiunea ontică existența fiind o subiectitate în sine, care se autodezvăluie evolutiv, în plan terran prin intermediul lumatiei (energiei), până la conștiința umană – însuși subiectul cunoscător. Cunoașterea nu mai e un raport antagonic, uneori conflictual obiec – subiect, ci o fenomenologie unificatoare între subiecți. Însăși devenirea ar putea fi reprezentată drept un dans al subiecților cunoscători înlănțuiți pe stringul armonic al existentului. Marele Tot devine o subiectitate ce face posibil, explicativ, uriașul salt din imperiul sensibilului în cel al spiritualului. Subiectitatea universală (raționalitatea) și subiectivismul uman (experiența) coexistă în cadrul aceleeași procesualități, sunt unul și același. Subiectitatea legitimează deopotrivă, ontic și gnostic, subiectivitatea umană, îi conferă demnitate și credibilitate. Lumea e o fenomenologie a ființei autocunoscătoare (Dumnezeu), care, prin om, se întoarce în sine drept conștiență de sine. Ortosensul ascuns devine conștiința ce ia act de existența și de rostul său pământean și poate universal. La rându-i, veritabil creator al unui nou univers – noosfera, omul e însuși Dumnezeu.
Finalitatea inelului lumii materiale – umanizare a divinității ( fanie a ortosensului) și teizare a umanului (demiurgizarea subiectivității) – este antropoteistă. Conștiința creatoare nu doar a obiectualității mentale, ci a universului noetic e a cincea forță a lumii noastre terrane. Inteligența care creează inteligența artefactială (binară), pe măsură ce calculatorul fără a fi lucru în sine ajunge să aibă sine, devine ortosens în ortoexistența acestuia.
Dar această problemă a inteligenței materiei, chiar dacă nu explicitată și doar poate sugerată drept a cincea forță a universului nostru observabil, a fost magistral dezvoltată, la noi, de către medicul Dumitru Constantin Dulcan în fascinanta sa lucrare cu același nume. În spatele aparenței lumii se află un principiu energo-informațional, care organizează universul în cunoscutele sale forme – natură, bios, psihe. Această existență inefabilă de dincolo de obiectualitatea lumii, greu de cuprins în aparatul conceptual existent, e Dumnezeu – o minte universală ce ordonează și coordonează Totul. Creierul uman e depozitarul acestei minți, care face din om constiință introspectivă nemuritoare. Prin el divinitatea realizează transferul din planul ontologicului în cel al semanticului. În acest mod conștiința nu mai apare drept efect al cauzei lumii, ci cauză ce produce efecte ontice – creativitate.