S-a dovedit cât este de neproductiv să ne învârtim în jurul unor celebre argumente ce își propun să demonstreze, cu posibilitățile umanului, existența divinului. Pascal ne avertizează că, dacă credem în Dumnezeu și el nu există nu avem nimic de pierdut, dar dacă nu credem și el există atunci pierdem și cerul. Formularea lui Anselm preluată și de către Descartes, potrivit căreia zeul există în mod necesar doar pentru că nu ne putem imagina o entitate mai mare sau mai perfectă, a fost desființată de către Kant prin argumentul de bun simț că existența nu e un atribut al lucrului; acesta, pentru a avea atribute, trebuind mai întâi să existe. Nici alte celebre “argumente” dinspre logica modală, bazate pe formulări eliptice, ale căror concluzii sunt conținute în premise nu ne ajută prea mult.
Până și strădania de-o viață a eminentului matematician și logician - Godel, considerat cel mai mare geniu de la Aristotel încoace, de a fundamenta argumentul ontologic al divinității suferă de incompletitudine. Bazându-și teorema pe paisprezece axiome ne propune să fim de acord că:
* Dumnezeu e acel maximum dincolo de care nimic nu mai poate fi conceput;
* fiind parte din înțelegerea conceptuală despre Dumnezeu, îl putem concepe și mai măreț ca parte din realitate și nu doar din concept;
* și dacă se poate imagina o ființă dincolo de care ceva mai măreț nu poate fi imaginat, atunci ființa există și e Dumnezeu.
Toate respectivele încercări, în loc să îl caute pe zeu în ființa umană, se întemeiază pe prejudecata existenței acestuia în afara Creației, prefigurându-se două entități distincte – ființa supremă (cauza) și omul decăzut (consecința). Fără a fi geniali, nu putem să nu ne întrebăm: dacă mintea umană e în stare, prin înțelegere și intuiție, să formuleze ipoteze și să efectueze calcule prin care poate cuprinde ori măcar presimți divinul, atunci creierul în existența corporalității și funcționării sale, nu e oare parte a divinului? Sau dacă omul, atât de pre ocupat de zeu, nu este măcar o ipostază, fațetă a Totului?
Ca Indefinit, divinitatea se presimte pe sine drept esență cunoscătoare și se deduce din sine până la om. Această autodezvăluire dinspre Inaccesibil (sacru) spre sensibil e similară operaționalizării în sociologie – deducerea din abstract către concret. Sacrul devine divinitate, divinitatea spirit, spiritul idee, ideea informație, informația concept, conceptul “obiect mental”, iar acesta denominalizându-se progresiv devine corp, unul dintre ele, legat de zidirea Lumii, fiind, să zicem, cărămida. Prin această devenire întru om, divinitatea se des tăinuie ontic, își decriptează taina ființei sale.
Ființa umană procedează în sens invers, ca entitate cunoscătoare presimte Indefinitul (Neștiutul) și se induce pe sine dinspre experențial (concretul profan) înspre sacrul abstract (Neatinsul). În construcția divinului operează o axiomatizare în cadrul căreia pornește de la un temei concret (cărămizi de lut) peste care zidește rânduri peste rânduri din “cărămizi” mai cuprinzătoare, dar mai informale și mai nepalpabile (concepte). Mărul și para devin fructe, fructele devin aliment, alimentele devin hrană, hrana devine energie, energia devine mișcare, mișcarea viteză etc. De la lucruri (corpuri) se ajunge la obiecte, mase, mase punctuale, molecule, atomi, particule elementare, “obiecte” mentale, idee, spirit, Dumnezeu. Prin cunoașterea și făptuirea umană - gnosticitate divină, Ființa se re crează continuu pe sine întru devenirea ontică, în universul tridimensional, împlinindu-se la fel cum pruncul devine copil și acesta adult.
Există o infinitate de universuri poate nu membrană, ci prismatice. La capătul fiecăruia, exprimându-i dimensionalitatea, e o fațetă a divinului configurat în alte Ființe prismatice. Fiecare e o deformare a Totului, provocată de dimensiunea următoare, care are rol limitator (cenzură). În cazul universului nostru terran, tridimensionalitatea sa e deformată de a patra, care este temporalitatea. Ea face ca Totul (divinul) să fie transfigurat deformat ca o „arătare” (fanie) conferită de aparența simțurilor umane. Limitele noastre dimensionale ne fac să-l presimțim doar sensibil, să conștientizăm că e deformat și să încercăm să ne depășim posibilitățile, căutându-l dincolo de datul nostru. De aceea, divinul din noi e o aparență, iar drumul nostru către El e desțelenirea căii dinspre Aparență către Mister. Trăind în lumea aparentului omul e o fanie a divinului și în egocentrismul său “local” se autoproclamă ca fiind după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. El însă nu e întruchipare a misterului divin, ci a tridimensionalității sale, doar presimțire a veritabilei Ființe divine. La rându-i, divinitatea ne presimte, probabil, în maniera în care ne reprezentăm noi pe o coală de hârtie ori pe o linie sau într-un punct. De aceea și omul și divinul ar putea fi gândite drept presimțiri ale unuia de către celălalt. În fața divinului apărem, probabil, cam la fel cum apar neuronii raportat la ființa omenească. La rându-ne, neuron divin (diferențială divină), îl presimțim cam în aceeași manieră în care suntem percepuți de către acesta. Relația noastră cu divinul e, în fapt, relația sa cu sine ca Mister întru Aparență. Infinito-eternitatea misterului raportată la posibilitatea noastră tridimensională de cuprindere e aparența. Așa cum în fiecare celulă e cuprinsă întreaga informație genetică, omul, o fanie a divinului, e o fanie care, prin datul ontogenetic, își poate depăși condiția deoarece îl are în sine pe însuși Absolutul. Asta îi conferă, genetic, potențialitatea de a-și depăși relativitatea existențială terrană și a se identifica cu El.
Veritabila identificare a Aparentului cu Misterul se realizează prin intuiție vibratorie – trăirea Ființei sub forma etosului credinței și iubirii. Credința e decantarea multiplului fenomenal prin cuminecare – împărtășire a comunului (contopire) în Unic. Iubirea este acea misterioasă a șasea forță de atracție ce metamorfozează reflectarea abiotică universală în fecundație spațio-temporală, ce face posibil viul în varietatea formelor sale terestre și extraterestre. Viul poate fi definit drept întâlnire a genotipiei aprioricului armonic indefinit cu fenotipia devenirii sale specific dimensionale. Genetica acreditează relativa identitate cu sine a cromozomului masculin unic - Y de la Adam, la Noe și în continuare până în zilele noastre. Diversitatea actuală a umanului, exprimată în lanțurile genetice, e căutată în ADN-eul mitocondrial. Cele trei rase nu își datorează ascendența în Shet, Ham și Iafet ( purtători ai aceluiași cromozom Y), ci în nurorile lui Noe – ele fiind responsabile de actuala zestre genetică a umanității. Deci, omul descinde din Tatăl (suflarea divină) prin Adam aproape neschimbat sub aspectul cromozomului Y (bărbatul), diversitatea genetică fiind conferită de mutațiile cromozomului X, feminin!
Cealaltă cale de apropierea întru mister dinspre tridimensional e logică și se întemeiază pe relaționare. Aceasta, la nivel terran, e exprimată în limbaj matematic, nonverbal (situarea în context) și verbal. Insinuându-se rațional și estetic în ordinea Logosului, umanul își confirmă unicitatea cu divinul. Dacă vorba e o literă a infinitului alfabet divin, iar rostirea e gramatica, atunci prin grăire umană se construiește lumea la fel cum Dumnezeu, din și prin Cuvânt a zidit cosmosul. În cadrul aceleeași unicități Ființa umană e un fractar al Ființei divine.
Dacă omul ar fi o entitate conținută în ființa divinului și nu o unicitate cu aceasta ne-am situa în postura celebrului paradox al lui Russel despre existența unei mulțimi a tuturor mulțimilor. Omul doar chip al divinului ar însemna că Dumnezeu e un chip special al tuturor chipurilor care nu se conține. La întrebarea dacă el se conține în această totalitate s-ar răspunde în două moduri. Există un chip al tuturor chipurilor care se conține în această totalitate și dacă se conține se neagă afirmația inițială, ceea ce e o contradicție. Există un chip al tuturor chipurilor care nu se conține și atunci nu se mai definește, ceea ce este iarăși contradicție.
Interpretarea formulei relativității la viteze superluminice în cazul unei mase infinite, prin dilatarea timpului și comprimarea spațiului la extrem duce la ipoteza atingerii unui moment al devenirii în timpul absolut – intrarea în eternitate, când spațiul tinde către zero – dispariția fenomenului. Ajungem în situația paradoxală de a putea vorbi de un zero etern. Acest zero însă înmagazinează în el o energie colosală, inimaginabilă. Putem numi această stare infinitul mare, care echivalează cu neantul – exprimat paradoxal drept eternitatea care nu există. Teoretic, entitatea aflată în apropierea aceastei stări a fost presimțită încă din anul 1964, dar atestarea ei experimentală a devenit posibilă numai în zilele noastre, cînd s-a putut atinge experimental viteze luminice. Această entitate a fost numită bosonul Higgs sau „particula lui Dumnezeu”. Are masa de o sută treizeci de ori mai mare decât a protonului și prezența ei face posibilă explicarea și punerea în evidență a universului material. Fără masă particulele ar călători la nesfârșit prin cosmos, dar nu ar putea constitui atomi și deci ne-am afla în fața unui existent ce nu există. Această stare, integrând numai informație, am putea-o numi Ideea Absolută ori Spirit. Lumea ideilor poate tocmai în acest mod s-ar descrie – un câmp de energie cuantică etern și insesizabil. Actuala descriere a cosmosului imaginează un moment Alfa al Începutului, în care, datorită suprasaturației concentraționale, depășindu-se energetic punctul critic „marea singularitate” explodează sub forma a ceea ce s-a numit big bang. Respectivul model matematic are la bază celebra teorie generalizată a relativității, aparținând lui Einstein și teoria standard a particulelor elementare. Urmele acestui moment originar le-ar reprezenta radiația cosmică remanenta de fond, pe baza căreia s-a apreciat că universul e în expansiune.
Imediat după explozie ar fi apărut un “ocean” de neutroni electroni, protoni, antielectroni (pozitroni), fotoni și neutrino care, la temperatura de circa zece miliarde de grade, combinându-se formează deuteriul și pe măsura răcirii se nasc progresiv și celelalte elemente din tabelul periodic, clasificate potrivit greutății moleculare (mol). În acest creuzet al timpului absolut ele s-au organizat pe parcursul a miliarde de ani lumină, configurând „semințele” grupurilor actuale de galaxii. S-a crezut că odată cu apariția maselor mari, urmare a interacțiunii lor și apariției gravitației, astrele se vor atrage unele către altele, apărând o forță de frânare ce va opri expansiunea. Dar nu s-a confirmat așteptarea, din contră expansiunea universului este accelerată, se bănuiește, de forța de respingere a unei misterioase entități, denumite „energia neagră”.
Se poate afirma că, în fond, această teorie explică cum Ideea Absolută (Spiritul) – nonexistentul în eternitatea timpului naște din sine lumea. Lumea apare drept o ființare a absolutului etern pe care îl numim Dumnezeu. Această devenire este Ființa divină.
La celălalt capăt, potrivit aceleeași interpretări, având în vedere viteza și masa apropiate de zero, umanul ajunge în starea opusă. Timpul se comprimă către zero, ceea ce face ca tridimensionalitatea sa “înghețată” să pară că se deplasează către infinit. Fenomenul uman, prin dilatarea spațială își depășește temporalitatea. Dincolo de ceea ce numim dispariția sa, cu temporalitate zero și energie zero, omul rămâne o infinită spațialitate. Putem numi această stare infinitul mic. Exprimat la extrem, fiecare om devine o stare ondulatorie fără durată, imagine ce se apropie de ceea ce se întâmplă în microcosmos. Heisemberg descoperă că la nivel subcuantic nu se poate măsura cu certitudine, simultan, poziția și viteza unei particule, concentrarea asupra uneia o afectează pe cealaltă. Deoarece, la un șir de observări, poziția particulei apare mereu alta se lasă impresia că aceasta este simultan pretutindeni. A numit această stare nedeterminare, ea creând aparența unei spațialități infinite induse de către om. Această continuitate spațială a fost demonstrată și experimental; s-a constatat că două segmente rezultate prin tăierea unei corzi cuantice interacționează, transmițându-și una celeilalte starea, indiferent de distanță.
Înseamnă că, cel puțin ipotetic, se poate ajunge într-o stare în care Tu, Doamne ești etern fără să exiști, iar eu sunt infinit în non timp. La extrem spus, Tu ai temporalitate absolută, iar eu spațialitate absolută. Și dacă Tu ești eternitatea, iar eu infinitatea înseamnă că suntem două dimensiuni ale Absolutului. Zero-spațialitatea și infinit-temporalitatea s-a întâlnit cu spațio-infinitatea și zero-temporalitatea. Infinitul mare s-a contopit cu infinitul mic sau macrocosmosul s-a identificat cu microcosmosul în Absolut. Altfel spus, suntem aceeași ființă. Adică Ființa însăși. Destinul Tău și al meu este să ne căutăm unul pe celălalt, ca două contrarii ale Unicului, spre a putea ființa într-o devenire ce are drept geneză eternitatea Ta contopită cu infinitatea mea. Pentru a exista fiecare căutăm ce ne lipsește. Zero-temporalitatea mea mă împinge către Tine, iar zero-spațialitatea Te împinge către mine; suntem doi poli care se atrag pentru ca existentul să fie posibil. Numai prin unire Tu poți ieși din nonspațialitate și eu din nontemporalitate.
Dacă Tu ai creat din Tine universul, a cărui evoluție (trecere) prin abiotic, biotic și noetic (semantic) ajunge la mine, la fel procedează și Ființa umană. Omul a fost în stare să recreeze imaginativ dinspre sine modelul universului Tău. Teoria stringurilor (corzilor) încearcă să integreze într-o accepție unică toate descoperirile din micro și macrocosm, realizând o unificare a acestora. Particulele sunt luate drept o infinitate de corzi mici din care existentul (materia) emană precum melosul (armonia) din corzile muzicale. Deci universul Tău devine un cumul de legi ce se supun limbajului și interpretării matematice, unde ordinea Ta se întâlnește cu ordinea minții umane. Introducându-se, pe rând, noi dimensiuni spațiale, pe care omul nu le mai poate percepe, s-au structurat cinci teorii ale stringurilor. Deasupra lor, unificatoare, aflându-se “teoria M a supergravitației”. Ea se validează pe constatarea că, introducând a unsprezecea dimensiune, toate celelalte dimensiuni anterioare capătă sens. Potrivit acestei viziuni tot cosmosul material e o structură unică de forma unor “membrane”.
În acest spațiu misterios (inimaginabil) plutesc un număr, greu exprimabil cifric, de universuri, printre care și al nostru tridimensional. În plutirea lor aceste universuri-membrană se ciocnesc unele de altele, generând big bang-uri ce stau la baza nașterii altor universuri. Se reproduce cumva, la hiperscară, mișcarea brauniană, ce se manifestă însă asemenea unor valuri în cadrul cărora coexistă universuri paralele. Această proiecție mentală a permis omului crearea și în laborator a unor astfel de universuri.
Deocamdată, Doamne, Ființa umană se află, experențial, la intersectia macro și microcosmosului. Trupește aparținem microcosmosului caracterizat de viteze relativ mici (metri pe secundă) și foarte mici, iar spiritual, macrocosmosului hipervitezelor (peste trei sute de mii km/s). Am putea spune că energo-informațional facem legătura între cele două extremități. Accesul la nivel subcuantic ne este însă limitat de faptul că însăși prezența noastră mentală, afectează, perturbă această lume (efectul de observator). Pe de altă parte, în existența terrană, datorită tridimensionalității și temporalității specifice, fiziologic suntem limitați din punctul de vedere al capacității de informație pe care o putem percepe și înmagazina. Această cenzură, numită „limita Bekenstein”, exprimă potența creierului nostru. Capacitatea a fost măsurată în biți și ea nu ne permite să distingem și alte universuri. Această stare nu trebuie însă privită drept o fatalitate. Suntem o civilizație a fotonului (electromagnetism), dar pe măsura avansării către civilizația neutronului (energetica nucleară) se deschid noi perspective. Speranțele avansării fizice, cu încă un pas, către Tine, Doamne, ar putea fi legate de comportamentul curios al neutronului în apropierea temperaturii zero absolut. Cercetările și experimentele cu „neutroni înghețați”, fundamentate pe relația de nedeterminare a lui Heisemberg, deschid posibilități încă nebănuite, mai ales având în vedere că sunt singurele particule care interacționează sensibil. Dacă determinăm viteza particulei cu o eroare nulă atunci poziția sa e determinată cu o eroare infinită și ea s-ar afla oriunde în cosmos. Neutronul ultrarece, comportându-se ca orice masă, după ce se află la circa doi metri de suprafața Pământului, datorită gravitației, își schimbă direcția. Există un moment în care viteza e nulă și atunci el se poate afla în orice punct – poate evada în universuri paralele; se poate spune că umple cosmosul. Acolo interacționează cu alte particule și după inversarea vitezei, putându-i determina starea, ipotetic am putea obține informații care deocamdată ne sunt inaccesibile. Neutronii pot deveni instrumente de investigare în afara universului nostru observabil.
Nu știu, Doamne, câtă dreptate au cei care Te plasează înaintea și în afara creației Tale, făcând din aceasta un apendice, iar pe Tine îngropându-te în pâcla misterului. Biblia, prin capitolul ei central Facerea, exprimă nivelul imaginațional al timpului în care a fost scrisă. Acela era stadiul la care ajunsese cunoașterea și evoluția mentală a omului. Cunoașterea contemporană a făcut însă un salt, putem spune uriaș, în unificarea Ta cu Creația în ceea ce întruchipează Totul sau Unicul. Antropoteismul este sinteza acestei deveniri întru Tine dinspre om și autodezvăluiri dinspre Tine întru om. Raționalitatea Ta este realitatea lumii condensate în creierul uman, iar inteligența acestuia e realitatea devenirii Tale autocunoscătoare în universul tridimensional. Cunoașterea umană a făcut progrese semnificative în a Te germina autodezvăluitor și calea desăvârșirii ei e ghidată de teleologia misterului. Cunoaștem multe aspecte ale relevării făpturii Tale energo-materiale, dar ne aflăm abia la început în presimțirea dimensiunii Tale informaționale. Știm încă puține despre mintea umană și procesualitatea revelării.
Descoperirea și înțelegerea particulei “neutrino” ar putea reprezenta, în sfârșit, încununare și o nouă speranță în strădania omenirii de a Te apropia. Presimțirea natural-intuitivă a Ființei divine, ce ne menține în prizonieratul inexprimabilului, ar putea căpăta oarece expresivitate cognitivă. Numit și particulă fantomă, acesta a fost, mai întâi, anticipat ca soluție ipotetică pentru a explica deficitul de energie observat în urma dezintegrării radioactive beta. Detectat sub forma a patru izotopi, este neutru electric și are o energie de circa un milion de miliarde electronvol – cât un milion de protoni. Este cea mai veche particulă, datând de la începuturile big bang-ului și e atât de numeroasă încât formează radiația cosmică de fond. Mesageri cosmici primari, care și-au păstrat identitatea deoarece interacționează slab, în sensul că nu sunt deviați de câmpul magnetic și nici absorbiți de materie, ar putea fi particula care face legătura cu Dumnezeu. Au masă foarte mică și prin oscilație se transformă dintr-o formă de neutrini în alta, putând avea chiar aspect ondulatoriu. Aceste proprietăți, împreună cu suspectarea lui că ar depăși viteza luminii, ar putea face din neutrino temeiul explicării energo-informaționale a gândului. Ca radiație vibratorie acesta este deopotrivă undă ce se propagă, dar și suportul (purtătorul) unor infocuante pulsatorii – relevatori de semnificație, care ar configura ideea. Și dacă reușim să explicăm Ideea, până la Spirit și la Tine parcă nu ni se mai pare așa departe, Doamne. Iar dacă putem să Te definim în perfecțiunea, omniprezența, atotputernicia și omniștiența Ta, firesc, înseamnă că suntem ca Tine ori chiar Tu!
Ne naștem cu presimțirea Ta - instinct și viața noastră e drumul căutării Tale. De aceea înainte de a Te afla rațional încercăm să ajungem la Tine cu inima, prin credință. Dacă însă nu Te presimțim în inimă rămânem total în afara Ta și atunci ești pierdut. Presimțirea Ta, e ancora noastră existențială.
Suntem neliniștea ce-Þi bântuie insomnia singurătății, Doamne!