Cu cîteva primăveri în urmă, pe vremea cînd nepoțelul meu Tudor avea doar 5 ani, am fost împreună cu el într-un parc, unde aproape toată după-amiaza s-a jucat cu o energie debordantă. Nu am reușit să-l desprind din tot acel univers de leagăne, tobogane, balansoare, chirăieli și urmăriri ca-n filme decît cînd se înserase binișor. Era, dacă îmi aduc bine aminte, prima seară din acel an în care se simțea cu adevărat aerul primăverii, cerul era senin, plin de stele, iar strada aproape pustie. Mergeam pe jos, către casă, cînd Tudorel (care de la plecarea din parc nu scosese o vorbă, probabil din cauza oboselii, mă gîndeam eu) se oprește brusc în mijlocul trotuarului și spune, pe un ton aproape neinteligibil, ca pentru el: „Noaptea… cîntă un cîntețel…“. „Cine cîntă, mă?“, întreb eu nedumerit. „Noaptea asta“, zice el, de data asta mult mai tare și arătînd spre cer, „cîntă un cîntețel pentru oameni, nu vezi?“ Nu, nu vedeam și nici nu auzeam nimic, dar am răspuns automat, uimit și bîlbîit, că da, e un cîntecel frumos… Este probabil și motivul pentru care, după ce m-a privit în ochi cu un fel de dezamăgire, Tudorel a revenit, pentru tot restul drumului către casă, la tăcerea lui meditativă, în ciuda încercărilor mele de a dezvolta ideea, cu întrebări (prostești), gen: „Dar cum e cîntecul ăsta?“, „Poți să mi-l cînți și mie?“, întrebări care nu dovedeau, de fapt, decît că nu auzisem nimic și că spusesem o minciună. Acasă totul a revenit la normal, Tudorel a devenit la fel de comunicativ și de activ cum îl știam, fără nici o urmă de supărare față de mine, numai că eu am rămas cu regretul că, în loc să încerc, la modul cel mai serios, să aud muzica aceea despre care mi-a vorbit pe drum sau să recunosc pur și simplu că nu auzisem nimic, am dat un răspuns convențional, automat, stupid, care a blocat ceea ce ar fi putut fi o comunicare extrem de interesantă.

Îmi mai amintesc că, tot în perioada aceea (poate un an sau doi mai tîrziu), am mai făcut cîteva plimbări împreună cu el prin oraș, în timpul cărora se întîmpla ca, în afara discuțiilor coerente, cu întrebări și răspunsuri concrete, să declanșeze spontan, din senin, fără nici o legătură cu contextul și fără să aștepte răspuns, dar privindu-mă cu un zîmbet inteligent, mirat și parcă îngăduitor în același timp, un adevărat torent de întrebări fără sfîrșit: „De ce oameni? de ce mașini? de ce asfalt? de ce pămînt? de ce străzi? de ce blocuri? de ce copaci?…“. „De ce“-ul era atașat instantaneu la orice obiect pe care îi cădeau ochii, ca și cum privirea lui s-ar fi împiedicat de toate acele obiecte ca de niște obstacole inutile, fără sens, așezate acolo într-un spațiu care ar fi trebuit să fie curat, gol, liber, ca spațiul cosmic sau ca eternitatea… Sigur, la aceste mici deliruri eu marșam, încurajîndu-l cu torente similare: „De ce magazine? de ce troleibuze? de ce furnici? de ce avioane? de ce țînțari…“, ceea ce crea o stare de haos, de care rîdeam cu poftă amîndoi. Era un fel de concurs în care pierdea cel care nu mai găsea nici un „de ce“. Dar în timp ce rîdeam, mirarea lui mi se părea cumva justificată…

Mai recent, chiar vara trecută, am surprins o discuție foarte animată între doi copii, de condiție bună, în vîrstă de 7-8 ani, care călătoreau împreună cu părinții în trenul Suceava – București. Vorbeau despre diverse performanțe personale: cît de sus s-a cocoțat unul în copac, cum a sărit altul în apă de pe un pietroi, cum a căzut la fotbal și și-a scrîntit glezna, dar nu a plîns deloc etc. La un moment dat, după o pauză de gîndire, unul dintre ei spune foarte serios: „Dacă te urci pînă la Dumnezeu și-ți dai drumul de-acolo nu pățești nimic“. Celălalt părea să înțeleagă foarte bine despre ce e vorba și l-a aprobat cu toată convingerea, și chiar cu un zîmbet admirativ. Deși pînă în acel moment al discuției nici ei și nici părinții nu făcuseră nici un fel de referire la Dumnezeu sau la divinitate. După aceea au tăcut amîndoi, privind îndelung pe geam. Restul drumului aproape că nu au mai vorbit deloc.

Sigur că viteza nebună a vieții contemporane nu ne permite să comunicăm cu copiii noștri cum și cît am dori, dar cred că, înainte de a decide asupra unei probleme atît de sensibile cum este transferarea către niște străini a responsabilității privind instruirea propriului copil în chestiuni religioase, ar trebui poate să dăm mai multă atenție legăturii naturale pe care copilul o are, încă de la naștere, cu divinitatea. Nu cred că există vreun părinte care să nu fi fost surprins de anumite observații sau comportamente ale copilului său care dovedesc clar că o astfel de legătură există – la intensitate maximă în prima copilărie, pentru ca apoi să se estompeze treptat, ajungînd ca la maturitate să dispară în totalitate, pentru a fi înlocuită cu o altfel de legătură, instituțională, convențională, sugerată, învățată și nu simțită.

În fond, ce vrem să transmitem atunci cînd îi cerem copilului nostru „Trezește-te la realitate!“? Oare nu recunoaștem, tocmai prin ceea ce spunem, că, în afară de realitatea noastră, a adulților, mai există o altă realitate, poate chiar mai multe? Nu asta încearcă, de fapt, să ne reamintească poeții?