Demersul investigării umanului nu este, în expresia sa cea mai profundă, altceva decât o îndrăzneață incursiune în veșnicia timpului uman. Afirmația pare șocantă dacă avem în vedere finitudinea și efemeritatea aparente ale ființei umane, existența sa sub spectrul morții. Mai ales dacă înțelegem moartea drept o ieșire din comuniune, o rupere de lume și neantizare în sens de nonexistență. Cum nimeni nu vrea să moară, ne petrecem generație după generație sub această himeră a veșniciei inaccesibile, imensă povară ce ne înnegurează zilele. Ființa umană pare o tragică existență, care se tot caută, autoconstruindu-se în încercarea de evadare din abisul nimicniciei, sprijinindu-se pe nădejdea în veșnicie; până atinge nivelul de înțelepciune să poată accepta că “aici”, ca individ, fiecare suntem însuflețire într-un fragment de spațio-temporalitate, iar „dincolo” devenim duh în spațialitatea teo-cosmică, spiritualitate (raționalitate iubitoare) aptă să perceapă Totul. Pentru aceasta e necesară, însă, înțelegerea lui Dumnezeu, a omului și a morții din perspectivă antropoteistă.
Un bun temei pentru intrarea în respectiva stare de grație îl poate reprezenta antropologia teologică a părintelui Dumitru Stăniloaie, cel care măsoară timpul între chemarea lui Dumnezeu, adresată omului și răspunsul acestuia. “Chemarea” ar putea fi momentul începerii Genezei, iar „răspunsul” desăvârșirea ființei umane prin reidentificare și contopire în divinitate. Se poate vorbi de o perspectivă a antropologicului divin în care zeul iese din sine sub înfățișare umană. E stare a sa de graviditate, al cărei Început este Cuvântul, pentru că acesta a fost mai întâi și Cuvântul era Dumnezeu, care prin el pornește creația (faza de concepție). Există, deci, un timp de gestație al divinității în care se des tăinuie prin cuvântul rostitor, ce rostuiește lumea până când aceasta se ipostaziază potrivit chipului său și devine om. Este veritabila Teologie prin care Theos Logos (Rostirea Divină) procrează, în sens de ființare, prin vorbirea despre sine (autocunoaștere germinativă). Există și un timp al omului – ecou al timpului divin din care s-a născut și în care, cuvântul umanizat, lucrează asupra sieși, respectiv asupra creației, desăvârșind-o încât devine asemenea divinului și se întoarce dinspre om, aducând cu sine geneza înapoi, care este Sfârșitul. Universul nu-i decât o Devenire a divinului spre om și a omului către divin, la capătul căreia Sfârșitul (Omega) se unifică cu Începutul (Alfa) în veșnicie, Dumnezeu recunoscându-se în om, iar acesta, ca Fiu, redevenind parte a Trinității.
Timpul lui Dumnezeu precede, însă, și include timpul omului, fiind atotcuprinzător. Începutul său corespunde stării în care Dumnezeu e ființare în neființă și neființă ființătoare în teo-cosmicitatea sa. Acest început este atât de îndepărtat încât prin fereastra umanului nici măcar nu poate fi imaginat. Respectiva stare ar putea corespunde cristalului cu o infinitate de fețe.
Ipostaza Ființei în fațeta noastră spațio-temporală e Cuvîntul Întemeietor, ce conține în sine Trinitatea, compusă din Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Din latinescul conventum el înseamnă comuniune, ce ar putea fi a celor trei în Unu, împreună formând o unitate perihoreză (întrepătrundere), apropriatoare (aparținătoare una celorlalte) și intersubiectivă (intracomucațională); este spațio-temporalitatea pe care o numim univers și în care este adusă pe lume ființa umană. Dacă, raportat la Tot, Trinitatea poate fi imaginată drept uterul divin acest univers, în faza genetică, poate fi apreciat drept fătul uman, care, după o gestație de șase zile, devine prunc. Întreaga Facere nu este altceva decât naștere a pruncului. După naștere universul poate fi privit ca o lume a antroposului - ființare a umanului.
Iisus ne spune: „Să nu căutați la dreapta și la stînga. Împărăția este în voi!” Deci, universul este însuși Omul, dacă avem în vedere că el descinde din Cuvînt și cuvîntul este în om. Și, mergând mai departe cu logica: Dumnezeu e Cuvânt; omul e cuvânt. În concluzie, Cel care cuvântează e divin! Pentru că această lume e zidită prin Cuvânt, persoana rostitoare are rol determinant în fizionomia ei. Ne-o putem imagina drept un poem care se creează pe măsură ce se rostește. Mai întâi, în cadrul Genezei, e conceput trupul omului - cerul, pămîntul, apa viețuitoarele, lumina etc și apoi, potrivit chipului Trinității, e desăvârșit și capul (stăpânul) în a șasea zi, după care zeul se odihnește ca după o naștere.
În acel stadiu omul-prunc era, însă, numai un embrion al Devenirii, poseda atributele trinitare doar ca potență, în realitate fiind imagine iconică divină după care să se orienteze evoluția în întemeierea lumii tridimensionale. Rămânând în sfera metaforei biblice, pentru a se manifesta ca stăpân al lumii, cum era predestinat, Adam trebuia să se manifeste și ca lucrător, ordonator, gospodar al universului, care era un antropos, adică el însuși. Contaminați de literar ne putem gândi că uni-vers poate semnifica o anumită ordonare vibratorie a cuvântului cu o estetică specifică. Ca stăpân al lumii, omul era capul ce avea responsabilitatea trupului său. În starea paradisiacă, însă, capul nu poseda cunoașterea necesară îngrijirii trupului. El era om și nu zeu tocmai pentru că îi lipsea cunoașterea. Fără ea, Adam rămânea o ființă imperfectă, dar, chip divin, conținea în sine perfecțiunea ca devenire. Abia după ce mușcă din măr și își activează latența cunoașterii, inhibată în sine, ia act de existența sa, căpătând conștiența demnității și misiei sale de propriu stăpân al său și al lumii. Poate că sub această perspectivă ar merita să fie revalorizat de către creștinism mitul originar!
Erezia lui Adam – tăiere a cordonului ombilical, e adevăratul moment al începerii timpului omului, deoarece, în existența sa paradisiacă, el trăia în rai asemenea unui animal cuvântător în grădina zoologică. Momentul său de nesmerenie marchează împingerea cosmologiei umanului pe calea antropologizării, apariției omului pământean. După alungare și decădere el devine, în fapt, Dumnezeul ce se caută în afara sa și în această căutare se împlinește ca Om prin cunoaștere, iubire și făptuire, forțând Geneza să se autodesăvârșească. Avea nevoie de un impuls de pornire, care l-a reprezentat decăderea sa în murire. Numai murind putea prețui nemurirea, fiind astfel motivat să lupte pentru recuperarea ei. Poate că acesta e big bangul adevăratei Faceri, ce dă măsura divinității omului – demiurgia lui de a porni o Devenire în cadrul căreia să prefacă moartea în nemurire. Omul postadamic nu e un Ghilgameș care își caută nemurirea, ci e un Sisif, un Prometeu, un Ulise care și-o construiește după capul său și cu mijloacele la îndemână.
Devenit, ca individ, ființă muritoare el nu își pierde nemurirea, cum se crede, ci și-o transferă asupra unei ființe generice, pe care o întemeiază prin iubire și actul procreării – specia umană. De acum murirea omului-individ se transferă în nemurirea omului-colectiv. Ca persoană, ajuns omul care face oameni, posedând conștiență și putând comunica, întemeiază comuniunea între semeni. În această stare indivizii încep să-și fie suficienți sieși, legătura interumană înlocuind-o, treptat, pe cea cu divinitatea. Iubirea între semeni primează asupra iubirii pentru Dumnezeu, care involuează în uitare. Cu această infirmitate a muritorului, individul nu mai reușește să privească în adîncurile sufletului, fereastră spre transcendență și se lasă robit de ispitele de suprafață ale trupului. Această uitare duce și la o îndepărtare de legile divinului, la sporirea liber arbitrului și voluntarismului în manifestările umanului, ceea ce înseamnă păcătuire. El e tot mai puțin ghidat de revelația divină, făptuirile sale fiind rezultantă a încercărilor și erorilor se întorc deseori împotriva sa, lumea în care trăiește semănând uneori cu un iad. Această bâjbâială, ca stare de supraviețuire sub spectrul reușitelor și eșecului, este pătimirea.
Deși e un proces de maturizare a umanului, creația urmând calea stăpânului ei – omul muritor, datorită abaterilor acestuia de la ordinea divină, tinde să iasă de pe traseu. Acest fapt determină cunoscutele intervenții corective și restauratoare ale divinului, prin persoane revelate (Noe, Abraham, Moise) în timpul adamic – potopul, fuga din Egipt, traversarea deșertului și a mării, Sodoma și Gomora etc. Respectiva perioadă o putem numi epoca copilăriei umanității, în care urmașul lui Adam, autodemonizat, duce lumea și pe sine spre pierzanie. Omul viitorului, însă, avea nevoie de acest purgatoriu al osândei, nesiguranței și incertitudinii, trebuia să treacă marele test al învingerii demonului din sine spre a se căli pentru bătăliile care îl așteptau. În cadrul lor, pe lângă nemurire, trebuia să știe și să poată să-și recupereze și celelalte demnități pierdute – dreptul de a împărăți asupra creației, ființa euharistică, potența profetică etc.
Actualmente ne trăim vremea timpului christic, începută prin venirea lui Mesia, însăși Fiul – parte a Trinității, pe Pământ. Chip al Domnului, purtăm încastrată în fiecare, amprenta poruncii de a deveni asemenea Tatălui, adică Dumnezeu. Deși noi uitaserăm de El, cele trei persoane (Trinitatea) au lucrat, însă, neștiut în sufletul nostru. Moștenirea paternă ne-a hrănit neliniștea creativă, expresie a dorului de absolut. Fiul, ipostaza cea mai apropiată firii noastre de pământeni, iese din mister și coboară printre noi, aducându-ne ca mântuire Duhul cel dătător de sfințenie. Se dorea a fi o vreme a împăcării și recuperării ființei pământene, care se îndrepta spre pierzanie ca urmare a înrădăcinării nedreptății, egoismului, răului și păcatului în abisurile ființei sale. Omul, însă, nu îl recunoaște, ia învățăturile și îndemnurile sale drept erezii, nu crede în posibilitatea promisiunilor Fiului și îl crucifică. Abia moartea, învierea și înălțarea sa la cer aduc lumina trezirii conștiinței care îi permite să-și vadă starea de nelegiuire în care trăia. Chenoza christică abia după plecarea sa începe să lucreze, cuvântul și modelul său bântuie ca o stafie lumea răscolind-o, se ridică din adormire cunoașterea de Dumnezeu care infiripă comunități bisericești, născându-se mișcarea de înnoire spirtuală numită creștinism. Antroposul profanat se încarcă cu histologie (sacralitate), făcând adevăratul salt din “a fi” pe cont propriu, prin mijloace prădalnice, în „a ști” și omul începe să lucreze nu numai asupra exteriorului, unde își construia propria lume, ci și asupra interiorului, a sinelui. Forța Cuvântului Întrupat determină schimbări radicale pe traseul cunoaștere – comunicare – comunitate, refăcându-se treptat lanțul comuniunii cu divinitatea. Primind energii noi începe să se elibereze de malformațiile și escrescențele de pe ființa sa în vremea uitării. Modelul christic acționează mântuitor, omul regăsind ușor, ușor, drumul sfințeniei, fiind astfel deblocat fluxul veritabilei geneze inspirate de divinitate.
Dacă lui Adam i se dăruise raiul, omului noii ere îi este dăruită Biserica, ce semnifică amintirea trupului lui Christos, devenit taină a euharistiei în cadrul căreia se împărtășește simbolic pe sine drept hrană sacră sub forma pâinii și a vinului mântuirii. Prin el omenirea își depășește timpul decăzut, iese din era Berbecului, al cărei ultim sacrificiu fusese Mielul divin și intră în era Peștilor. Comunitățile creștine, pe lângă semnul crucii, folosesc acum drept simbol al recunoașterii între ele și al recunoștiinței peștele. Simplă coincidență sau nu, în limba greacă peștelui i se spune ICHTHYS, inițialele de la Iesous Christos,Theon Yios Soter – Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu Salvator.
Cum durata unei ere astrologice este evaluată la circa 2160 de ani, înseamnă că omenirea se află în preajma intrării în era zodiei următoare – a Vărsătorului. Pentru că începutul fiecăreia dintre cele anterioare a fost marcat de trimiterea unui sol divin, se așteaptă venirea Noului Mesia, Maitreya – în buddhism ori Kalki – în hinduism. De ce e nevoie de această Venire? Pentru că acum noi, oamenii, suntem o puzderie de scântei împrăștiate și probabil avem nevoie de ajutor din afară pentru a reface Focul, înțeles ca sacralitate. Fiecare, ca individ, suntem o amprentă genetică de natură energo-informațională, ce ne diferențiază și ne conferă identitate. Pe măsura devenirii, această energie personală se convertește în iubire, iar informația se concentrează către cunoașterea divinului, a Unicului. Posedând într-o zi aceeași energie și aceeași informație, practic, ne unificăm între noi, ne demultiplicăm către unu – iubirea în Dumnezeu sau Dumnezeu iubitor. Nu știm care este prima eră, de Început, spre a ne da seama cât mai avem până vom reveni la ea, adică la origini. Probabil va mai fi nevoie de o altă eră în care să ne reconstruim ca hermafroditate pentru că, ființe dumnezeiești fiind, nu vom mai avea nevoie de sexualitate spre a ne salva nemurirea. Redevenim zeu numai atunci când vom face saltul de la procreație, specifică biosului și implicit omului, la creație de sine. Viața, ca spirit, presupune dispariția, autodizolvarea prin devenire a biosului în nous.
Spiritualitatea asiatică, mai cu seamă hinduismul, concepe lumea drept o succesiune de cicluri, fiecare cu durata de miliarde de ani. Creștinismul se oprește asupra actualului ciclu, marcând un moment Alfa al Începutului – Geneza și un altul Omega, al Sfârșitului – Apocalipsa. În cadrul său Dumnezeu iese din sine, crează lumea care, după ce parcurge o procesualitate a decăderii, păcătuiri și mântuirii prin autopurificare, se întoarce la sine, reificându-se cu divinitate. Christos afirmă: „ Eu sunt cel dintâi și cel de pe urmă“, precum și “Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viață“. Într-o interpretare succintă, formularea însemnând că omul este mai întâi însuflețire pământeană, iar mai apoi, când se închide ciclul, prin trecerea sa “dincolo”, devine spirit creator de viață. Nimic altceva decât același Dumnezeu dătător din sine de însuflețire! Ceea ce poate însemna, deși teologia creștină nu explicitează, recunoașterea reîncarnării. Printr-o succesiune de reîncarnări omul, pe măsura desăvârșirii sale spirituale, devine Adamul de pe urmă etern și dătător de viață într-o altă dimensiune, unde este Alfa al unui alt ciclu.
În Vechiul Testament durata lumii este limitată, evoluția evenimentelor fiind determinată de relația lui Dumnezeu cu poporul său – evreii. Firul roșu al eshatologiei profeților nu e sfârșitul lumii, ci idea venirii lui Dumnezeu pe Pământ unde va întemeia Împărăția Sa, o lume schimbată în cadrul căreia Israel va deține poziție privilegiată. Se vorbește despre olam hoze - “veacul de acum” și olam haba – “veacul care vine”. Zeul revine să încheie cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda un legământ nou. Aceasta însemnând o înnoire a întregii creații, cer nou și pământ nou, când se produce și învierea morților. Moartea e o osândă și ispășire pentru păcatul originar și nu duce la dispariția omului. Sufletul său rătăcește în Seol – sălașul morților (loc al pierzaniei), unde umbrele răposaților tremură sub pămînt până la înviere, când vine Răscumpărătorul și îi ridică din pulbere.
Acest moment al învierii, în care omul vede fața lui Dumnezeu, e “ziua cea de pe urmă”, “vremea de apoi”, “ziua lui Dumnezeu” când, în urma judecății, unii vor merge la viață veșnică, alții la rușine veșnică. Actualul Cosmos e creat bun de către Dumnezeu, dar temporar e întunecat de păcat, războaie, răutăți, nedreptate și va fi restaurant “în acea zi”, știută numai de către Cel de Sus. Această zi, a Dumnezeului Savaot – restaurator sângeros cu sabia a ordinii, vine “ca focul topitorului și leșia înălbitorului” pentru a primeni lumea. Atunci sângele păcătoșilor va curge la ospățul mântuirii. Fiecare va trece prin fața tribunalului sufletelor și va vedea în ce măsură faptele sale concordă cu voința divină; acest lucru se mai face și la fiecare Sabat – ziua întâlnirii cu Dumnezeu. Împărăția lui Dumnezeu, una a păcii și armoniei totale, când pustiul e prefăcut în rai și pământul în grădină a Domnului, reprezintă viața veșnică viitoare, în ea moartea e abolită și se realizează deplina comuniune a omului cu zeul.
În creștinism (Noul Testament), această a opta zi marchează a doua venire a lui Mesia. După ce s-a dus la Tatăl spre a găsi loc ucenicilor săi, el se reîntoarce pe pământ. Toți morții vor învia și, după judecată, cei mântuiți vor fi ridicați în văzduh la Dumnezeu unde vor rămâne veșnic. Acest moment va fi anunțat de o exacerbare a răului: începerea războiului iudaic, apariția unor falși messia și profeți mincinoși, venirea Antihristului ce va dezlănțui teroarea împotriva Bisericii și a drept credincioșilor și apariția pe cer a crucii - semnul Fiului Omului, stăpân al Împărației fără sfârșit.
Omul modern și cunoașterea științifică folosesc timpul drept element fundamental, noțiune primară în formularea teoriilor și ecuațiilor matematice prin care încearcă să explice lumea. El rămâne, însă, o abstracție greu de perceput și definit, un reper la care ne raportăm în nesfârșita noastră călătorie prin infinit. Poate că timpul este însăși Devenirea Totului în antropos și are sens numai prin raportarea secvențială la mișcare. Ori aparține, exclusiv, subiectivității umane, e o însușire transcendentă, intuiție a simțului intern, o formă apriorică a sensibilității? Poate că lumea din afara mea are timp doar pentru că i-l confer eu, e o iluzie pe care o induc în secvența mea de devenire. El să fie celebra cenzură transcendentală, care îi bagă în ceață pe filozofi, teologi și oameni de știință?
Există o multitudine de percepții ale timpului – durată a evenimentului, măsură a schimbării, dimensiune a existentului, ordine de succesiune dependentă de poziția și starea observatorului, scurgere ireversibilă într-un singur sens etc. Toate gravitează în jurul a două accepții cruciale: timpul universal, absolut al lui Newton și timpul relativ al lui Einstein. Dacă, la primul, universul e un mecanism de ceasornic, ale cărui părți se mișcă, la precizie matematică, după legi imuabile, în cazul celuilalt, timpul e relativ, iar trecut, prezent și viitor sunt iluzii. Ambiguitatea timpului e dată nu numai de viteza deplasării observatorului, ci și de gravitația care îl dilată. În preajma hipercorpurilor timpul se curbează potrivit modelului bilei pe membrana de cauciuc, iar în apropierea și interiorul găurilor negre acesta devine atât de greoi încât apar limanuri temporale ori chiar îngheață, atingându-se starea de timp fără timp – eternitatea.
Relativitatea timpului ar putea fi explicată și prin ceea ce s-a numit “efectul gemenilor”. Dacă un membru al perechii pleacă într-o călătorie și se deplasează cu viteză apropiată de a luminii, la întoarcere cei doi vor avea vârste diferite. Asta înseamnă oare, Doamne, că dacă eu, geamănul Tău rămas pe pămînt, sunt muritor pentru că mă las dus în sensul expansiunii universului meu, veșnicia Þi se trage de la faptul că, fiind entitate infinită, deformezi timpul și pentru că Te deplasezi cu viteză hiperluminică în sensul invers Devenirii? Să însemne că întâlnirea noastră ar fi imposibilă dacă eu nu aș face saltul, prin moarte, din timpul meu în timpul Tău? Și tocmai moartea să fie pentru noi, acum, acea mașină de călătorit în timp pe care o visează mințile cutezătoare? Pe planșetă acest vehicol e proiectat teoretic, presupune patru pași în realizarea lui, dar în actualul stadiu tehnologia nu ne permite să facem decât primul pas. Când vom fi în stare, tehnologic, să îi facem și pe ceilalți trei, poate fiecare reprezentând o eră în evoluție, vom fi în stare să învingem moartea și vom ajunge la Tine prin forțe proprii. Până în acel stadiu, este posibil să evoluăm în cunoaștere, în asemenea grad, încât vom descoperi că nu mai avem nevoie de tehnologie pentru că fiecare suntem propriul vehicul temporal, dispunem de capacități înnăscute și dobândite de care habar nu aveam. Nu tocmai acest prototip uman al viitorului este Iisus, pe care Tu ni L-ai trimis să ne fie modelul spre care să aspirăm? El își era propriul vehicol pe care a venit din viitor spre a ne face o demonstrație pe sine despre ceea ce e moartea și cum poate fi ea învinsă. Mântuirea prin iubire era setea de cunoaștere prin care ne apropiam de Tine. Știa el, Protagoras, ce știa când vorbea de “homo mensura”. Da, da, omul este măsura acestei deveniri și poate că el este însuși Timpul! Fiindcă acesta capătă semnificație și are valoare numai raportat la om.
De aia să fi mușcat Adam din mărul cunoașterii, pentru că altfel ar fi rămas un veșnic Adam, niciodată Tu? Tocmai cunoașterea să fie cenzura pe care ai pus-o între noi, spre a ne obliga să evoluăm, depășind-o pas cu pas și îndumnezeindu-ne, astfel? Înseamnă că această îndumnezeire, prin cunoaștere și spiritualizare în vehicolul nostru temporal, e adevărata naștere a Omului! Și oare cum vom arăta noi în această mașină a călătoriei în timp, la fel ca acum în starea de dincolo de moarte? Păi, nu asta va însemna, cu adevărat, să fim stăpânii universului pe care ni l-ai creat Tu? Sau Noi, care, de fapt, suntem Tu în Devenire? Ceasornicul spre care privești spre a ști unde Te afli! Of, cât de antropoteist pot să gândesc!
Timpul rămâne, Doamne, cea mai tulburătoare problemă a existenței și întâlnirii noastre. El este cel care face posibilă coexistența noastră în devenire. Dificultățile de natură ontică și gnostică pe care le induce țin de limitările posibilitaților noastre de reprezentare. Ce numim noi timp poate că este, în fapt, Devenirea. Viteza ei de scurgere dinspre big bang e viteza luminii. Ceea ce devine cu viteze mai mici, datorită concavității și convexității spațiale, se materializează, corporalizează. Ceea ce devine cu viteze superluminice (tahionice) se spiritualizează. Acolo, în comuniune, se atinge capătul acestei deveniri, când chipul divin din fiecare s-a desăvârșit, conformându-se până la identificare cu Arhetipul. Acolo, unde cosmogonia devine antropogonie nu omul e ființa muritoare, ci timpul moare topindu-se în veșnicie.
De aceea, problema scurgerii timpului ca fenomen obiectiv ar putea fi o falsă problemă. În secvețialitatea devenirii personale nu timpul se scurge, ci informația pe care noi o receptăm în secvența spațială în care ne aflăm – “acum”. Informația care intră în conștient dă percepția prezentului, informația primită în inconștient pe a trecutului, iar presiunea dinspre supraconștient crează așteptarea viitorului. De aceea, divinitatea, care este supra-Eul, există pentru noi numai în viitor ca o aspirație (absorbție?) a devenirii.
Când încercăm să ne reprezentăm timpul, fiecare operăm cu două modalități de delimitare în acest flux al devenirii. Realizăm o autopercepție precisă: „Sunt cel de aici și acum”, adică un punct pe spirala devenirii. Dar, totodată, operez și o reprezentare a totalității punctelor înlănțuite în succesiune, la care, raportându-mă, mă configurează drept entitatea muritoare X. “Cel de aici și acum” sunt unicitate atât de efemeră încât nu mă pot percepe și nici măcar rosti în poziția „aici” și momentul „acum” pentru că simultan s-au întâmplat atât de multe în fracția respectivă a existentului meu încât mi-e imposibil să le cuprind cu rapiditatea necesară. Am vârsta cuantei și să pot face asta ar trebui să opresc, pentru o fracțiune, devenirea. Aflat într-un tren în mișcare, nu pot afirma niciodată, cu validarea de adevăr, că “Eu sunt aici și acum”. Și exact în situația aceasta ne aflăm, Terra, sistemul solar și galaxia noastră sunt supervehiculele în mișcare pe care și eu mă aflu. Această imagine a curgerii și ireversibilității e valabilă numai pentru timpul absolut și modelul universului bazat pe big bang, unde domnește entropia. În cazul unui univers pulsatoriu (dilatare – comprimare) ireversibilitatea nu mai are sens.
Pentru a rezolva această insurmontabilitate ne-am creat un simț intern, o intuiție unificatoare ce înlănțuie această infinitate de “aici și acum-uri”, la fel cum se înlănțuie cadrele (fotografiile) în derularea unui film, astfel încât să pot afirma cu o oarecare certitudine: „Eu sunt muritorul X”. În mod real eu nu sunt decât o cuantă ce se succede mereu alta, dar care se percepe drept segment de undă. În mare, cam aceasta ar putea fi problema relației noastre, ca indivizi și colectivitate, cu antroposul - spațio-temporalitatea.
Prin această infinitate succesivă de “aici și acum - uri” înlănțuite eu mă prefigurez ca entitate. Sunt vârful unei pensule energo-informaționale ce mă trasez continuu drept identitate materială în câmpul ontic. Dar, ca entitate bio-semantică, eu nu reușesc să trasez decât un segment al undei infinite care sunt pentru că mi se epuizează vopseaua. În starea mea de trăitor pe Terra, pentru a îmi putea percepe secvențialitatea ondulatorie denumită “omul X”, dispun de capacitatea de memorare – unificare și păstrare, conservare în inconștient a secvențelor „aici și acum” și după ce acestea au trecut, s-au succedat. Dar în mod real aceste secvențe “aici și acum”, șir de cuante pe undă, nu au pierit, chiar dacă eu mă aflu permanent în alt moment și poziție; ele coexistă impregnate în fondul devenirii ca o pictură pe coala de hârtie. Memoria mea mă adună și mă reface din cioburi oala care sunt. Eu am numai intuiția perceptivă a devenirii mele, dar nu îmi pot vedea, privi portretul pictat - infinitatea de puncte ale mele ce mă preced datorită compoziției mele materiale, care mă limitează. Dacă mi-aș putea schimba sensul devenirii m-aș regăsi în ontos până la ultimul, de fapt primul, punct. În devenirea mea, eu inconștient îl trăiesc pe fiecare „aici și acum” ca pe veșnicie a unei clipe!
Prin moarte, după eliberarea de materialitate, mă pot identifica și vizualiza în portretul trasat de infinitatea mea de „aici și acum-uri”, adică îmi percep ființa spirituală. Și atunci, ca spiritualitate, am surpriza să descopăr că reprezint mult mai mult decât amprenta fragmentului ondulatoriu: „Eu sunt muritorul X”. Sunt o undă ce integrează secvențialitățile tuturor existențelor mele anterioare pretrinitare, ce aparțin teo-cosmologiei. Abia acum eu pot vedea cine sunt cel real. Această undă e noul trup al meu, duhovnicesc, transfigurare a celui pământean, translucid și transparent pentru a comunica instantaneu și nonverbal. Cu această imagine a undei mele (chip) mă nasc din nou terran pentru a mai “picta” încă un segment ce se va adăuga undei care sunt. Probabil cam asta înțelegea Platon prin definirea timpului drept imagine mobilă a eternității imobile.
Această undă construită prin succesiunea existențelor mele preterrane, terrane și în continuare, în cadrul acestei infinite călătorii cosmice, ești Tu, Doamne, adică Eu și veșnicia mea?