Un roman bine scris de aproape o mie cinci sute de pagini se explică prin sine, după apariția publică el instituindu-se ca o lume cu repere și înțelesuri imanente. Rîndurile acestea vor doar să lase la vedere cîteva dintre reacțiile empatice pe care le-am avut citind cartea, cîteva aprecieri asupra stilului autorului și asupra cîmpului de intenții prealabile discursului artistic.
Exercițiul scrierii poeziei, îndelung practicat și asumat marchează proza lui Cărtărescu discret, acolo unde asociațiile semantice sînt neconvenționale și limba este exploatată în întregul ei potențial pentru a crea stări sau pentru a susține narațiunea. Fiecare propoziție și fiecare paragraf poartă această pecete - fiind totuși proză – și urzeala este impecabilă, astfel încît imaginea de ansamblu, desenul din covor este, pe cît de complex și fascinant, pe atît de clar și proaspăt. Aplicînd creator această retehnologizare a fabricii de proză, metodologic asumată și stăruitor afirmată, Cărtărescu produce o plasă lingvistică cu ajutorul căreia extrage din apele învolburate ale experienței diurne și nocturne, a realității și visului, a nostalgiei și proiecțiilor, a ceea ce în mod comun numim viață, așadar extrage din acest melanj amintirea, acea sumă a detaliilor semnificative care îndeobște se pierde ascunsă în drapajele de bronz ale memoriei factuale, inflexibile și face din ea principiu al discursului. Efortul din Orbitor este unul de a recupera amintirea împreună cu tot ceea ce ea își anexează: faptele și semnificația lor, trimiterile onirice, propensiunile imaginative, metamorfozele subiective ale acțiunilor concrete, energiile celorlalți, coercițiile sociale, percepția personală a evenimentelor istorice. Să îți asumi și programezi așa ceva seamănă cu a lua în dinți o prăjină lungă pentru a străbate cu ea în gură o pădure deasă. Și nu oricum, ci în fugă! Forța, stăruința și talentul autorului au făcut posibilă această performanță și mlădierile, abilitatea, instrumentarul ligvistic, îl duc spre capătul lucrării pentru a ne putea zîmbi de dincolo de pădurea traversată și făcută cadou în scris, frumos și nostalgic.
Demonstrația este aceea că fără emoție, impregnare subiectivă, imaginație care să o augmenteze, viața nu este altceva decît o simplă succesiune de procese biologice. Înălțarea amintirii la nivel de principiu al recuperării și a fantasticului la rang de cupolă, face viața obiect estetic și dă prin Orbitor o nouă dimensiune prozei românești contemporane. Dacă fiecare rînd și fiecare pagină sînt de proză autentică, poeticul se instalează pe plăcile tectonice ale romanului, pe suprafețe mari acolo unde cititorul- aproape fără să își dea seama - lasă în urmă realitatea pentru a trăi virtualul cu o forță pe care numai poezia o poate stîrni.Așa se întîmplă cu povestea neamului Badislavilor din Corpul, dacă ar fi să ne referim numai la unul dintre continentele poetice ale prozei cărtăresciene.
De la Gunter Grass, cel ce a renovat stilistica prozei contemporane, - alături de un Robert Musil - pe linia unui discurs inedit, marcat de poetica detaliului, profund aplicat subiectivității și avatarurilor acesteia, literatura română aștepta o replică de substanță și ea a venit odată cu Orbitorul lui Cărtărescu avînd - pe lîngă obstinația detaliului și a discursului ce epuizează realitatea - un adaos magic de sorginte latino americană - un Marquez, un Llossa, un Asturias – dar aflat în continuarea celui autohton – Voiculescu, Bleher, Bănulescu, Eliade.
O sondare pe niveluri succesive de referință ne duce pînă la urmă la amprenta Cărtărescu, pentru că oricît am face trimiteri, sinteza cărtăresciană este unică și poartă pecetea inconfundabilă și personală a autorului care are în text investiție de experiență și viață, iar metodologic o nouă tehnologie a scrisului, o construcție structurală, care îl fac unic și identificabil ca atare în cîmpul prozei românești și europene.
Magicul are de-a face cu magneticul astfel încît, după cum există minereuri capabile să posede proprietatea atragerii obiectelor de fier, există cuvinte, expresii, ulterior creații de anvergură, capabile să creeze un cîmp magic, de atracții pentru receptor, pentru mințile celorlalți și – mai mult – o forță de a metamorfoza mentalul celor cu care intră în contact. Acest fel de a scrie amestecă în creuzetul creației substanțe narative diverse pentru a obține pulberea strălucitoare a fascinației.
Textul lui Cărtărescu magnetizează ca în povestea de mai sus și cititorul, care intră în cartea Orbitor ca într-un cîmp de unde concentrice construit dinspre Aripa Stîngă cu nucleu în Corpul și o diminuare în Aripa Dreaptă este lăsat teafăr dar atins în realitatea lui anterioară lecturii. Povestea urcă pe trepte succesive, imperceptibil, lăsînd cititorului – de la un moment dat – impresia că orice este cu putință să se întîmple, că orașul se poate răsuci și spirala ca un mostru luminos, că Dunărea poate înflori în fluturi sau că o răpire spre dimensiunile celeste va fi narată minuțios în descendență dantescă. Corelațiile diurn-oniric, real-fantastic sînt reglate magic și magia este aceea a scriiturii și a încrederii în ceea ce rămîne scris și prin scris.
Convins că noi dăm realitate lumii și că participarea noastră activă dă sens și semnificație realității amorfe, Cărtărescu rotește mereu planurile în triada real-imaginar-magic aflat la pupitrul unei simfonii pe care o crează și o dirijează pentru a încînta audiența dar și pentru a-i spori conștiența și conștiința.Destinul individual, personal se extinde imperial asupra celorlalți încercînd să configureze o zonă de responsabilitate general-umană, mai ales în partea a treia a cărții în care nebunia și lumina aureolează apariția lui Fra Armando, cel ce face transparentă calea spre adevăruri eterne ale umanității.
Un filosof împărțea lumea culturii în două punctînd alegoric existența unui popor de fluturi și a unui popor de furnici. Cei ce-s fluturi construiesc mozaicat și policrom-fragmentar cu accent pe actualitatea, spectaculosul și succesul creațiilor lor, în vreme ce poporul de furnici se află într-un angajament tăcut și harnic pentru monumentalitate, opere de anvergură și durată. Paradoxal, construcția lui Cărtărescu din Orbitor, chiar dacă are structural aproximări cu inefabilul desen al unui fluture, este creația atentă, tăcută și harnică a unui prozator cu gustul monumentalității și a timpului lung de instalare în cultură, a unuia care aparține poporului decent și grav al furnicilor.
Cărtărescu nu îmi pare a fi un post-modern care încearcă o fractură cu ceea ce s-a scris pînă acum în căutarea unui drum nou. Eu îl văd pe ca fiind un modern de sinteză, un modern de după marii moderni al căror spirit îl integrează în operă.Încrederea în scris și în ceea ce rămîne ca scris, angajamentul pentru opera monumentală, speranța construcției holistice, a romanului total, încrederea în timpul lung și în faptul că o viață dedicată va avea răsplată, toate acestea îl apropie de corifeii modernismului. Tocmai așa el reușește să se instaleze pe un drum nou. Dacă nu îi iese și nu îi iese fiului rătăcitor aflarea drumului post-modern, i-a ieșit celui ce a rămas acasă, la masa de scris. Cărtărescu este un cîștigător!