moto: când ceva nu este tocmai pe gustul tău, adaugă un pic de sare,,. I se va schimba gustul complet.- ,,Take it with a grain of salt,, spune americanul.


Ai noștri critici, (care probabil ,,la Paris au învățat,,), critică în ultima vreme ceea ce este cam ,,necriticabil,,.
Acum câteva zile de exemplu, am fost informați despre câte p@#e au fost introduse într-un roman scris de o doamnă extrem de talentată. De parcă asta ar conta cel mai mult.De parcă mărețele p@#e n-ar crește în literatura zilelor noastre ca ciupercile dupa ploaie. Literatură hard sau soft core, în funcție de posesor, of course. ( pune un pic de sare, please)
Dar deja acest maiestuos subiect merită un alt articol , n'estce pas?
Am un deosebit respect pentru oamenii care spun ceea ce au de spus.
Că este pozitiv sau nu. Atâta vreme cât ceea ce spun are sens.
Ai noștri critici sunt pozitivi astăzi și negativi mâine pe marginea aceluiași subiect și stil de scriere, demonstrând încă o dată că critica este arta ping-pongului, zig-zagului, tic-tacului, artă transpusă pe o partitură care a devenit șlagăr național :,, Eu ping-tu-pong, eu-zig-tu-zag, eu tic-tu-tac,, :), după regula unei democrații autentice. Ceea ce nu e rău deloc. Da' deloc!

Dar ocupați fiind, și pe atac și pe contraatac, driblează artistic și sportiv(deloc fair-play însă), unii oameni care chiar ar trebui luați în seamă.

Pozitiv sau nu.
Critica, pozitivă sau nu, înseamnă și atenție. Băgare de și în seamă.

Eu scriu pentru că scriu. Pentru că mi-e bine. Pentru că așa vor mușchii mei artistici și delicioși.
Mai mult decât orice însă, sunt un cititor.

Și, printre zecile și zilnicele articole și articolașe pe care le digerăm cu mai multă sau mai puțină plăcere, hrăniți fiind în mod constant de acești bucătari neobosiți, Facebook, Blogger și Wordpress, ușor saturați de literatura de București, literatura de Mitici, de self/freaking/help, literatura de cartier și de canal, literatură care te tentează s-o pui în ghilimele, s-o strângi în pumn și să o arunci la primul coș de gunoi, deși, dacă știi să vezi dincolo de cuvinte, vezi și simți ceva-ul acela care te-a făcut să click pe linkul articolului respectiv, găsești din când în când o scriere altfel.
Una pe care o citești o dată, și încă o dată, o lași să se așeze, o răsucești cumva pe firul gândului tău așa cum ai sfârâi un fus care împletește două fire de culoare complet diferite dar perfect asortate: gândurile autorului peste gândurile tale, trăirile lui și amestecate barbar cu ale tale, ciulinii lui prinși de ciulinii copilăriei tale, când verzi și ascuțiți gată să-ți sfâșie buricele fragile ale degetelor, când uscați și aproape imposibil de scos de pe suflecătura pantalonilor cărămizii și comuniști, croiți din supraelastic ieftin.

O literatură care nu poate fi scrisă altfel decât cu genunchii la gură, cu lampa de petrol pâlpâind fragil, cu auzul alienat de șuierul constant al unui vânt uscat care zgâlțâie obloanele obosite lăsate peste ochii orbi ai unei case de chirpici.
Undeva în Câmpia Română, departe de nebunia orașului care probabil ți-a strâns mai toți prietenii în clădirile de beton și carton presat, în Bărăganul pustiu și arid, aproape de o lume altfel dezlănțuită, într-un timp deliberat uitat.

Þi se face frig, un alt fel de frig, unul care nu îți îngheață oasele ci ți le dezintegrează în așchii demențiale; așchii care îți înțeapă sângele.
Te întorci pe terenul tău de joacă, la lădița ta cu nisip și pietricele și, cu degete tremurânde răscolești printre pietrele acestea strălucitoare și viu colorate, confecționate parcă din plasticul cel mai pur, până găsești o piatră minusculă, acoperită cu noroi.
O iei, o ștergi cu dosul mânecii și, când îi simți licărirea lucindu-ți retina, știi că ai găsit un diamant.