M-am trezit, într-o noapte, lac de transpirație în patul ca un ghețar, abia respirând și tremurând îngrozit. O întindere nesfârșită, poate milioane de morți, etalându-și zgăvlejile hâde și bălăngănindu-și scheletele își îndreptau brațele descărnate către mine și urlau: „Criminalule!” Dar nu despre mine era vorba. În țărână apăreau, mâzgălite în roșu foarte deschis, cu o vagă nuanță de sângeriu, abia descifrabil, nume și chipuri celebre arhicunoscute ori uitate ce-au ctitorit istoria lumii, dar și altele de care nu auzisem niciodată. Deoarece apelarea îmi era adresată direct, gândindu-mă la o antecedență mă așteptam să recunosc printre ele pe străbunicul meu, care își lăsase un ochi la Plevna, pe bunicul, ale cărui oase zac la temelia României Mari sau pe tata, plecat cu vânătorii lui de munte să le reamintească rușilor până unde se întindeau, odinioară, pământurile noastre.
Cum niciunul nu se afla acolo, am întors, contrariat, privirea către mine. Mă știam vinovat doar pentru că nefericitul strămoș biblic mușcase acel păgubos măr interzis. Cum în viața mea nu tăiasem nici măcar un pui de găină, m-am mai liniștit întrucâtva, însă imediat ce s-a luminat am început să-mi cercetez originile, să aflu cine-i neamul meu, povara cui o duc în spate. Așa am descoperit că, după nume și din povestirile părintelui meu, aș putea să mă trag din Sava Gotul – călugăr mai degrabă get, martir al creștinismului, al cărui mormânt am tot încercat să-l găsesc până în Cesareea Capadociei. Și așa, cu răbdare, din aproape în aproape ori extrapolând secole, milenii, religii și universuri am ajuns până la Tine, Doamne. Tu erai nodul în care se împleteau credința, iubirea și datoria, în numele cărora sunt justificate mai toate crimele umanității.
Atinsesem un moment de mare derută, deoarece mă afundasem într-o cumplită contradicție. Ca bun creștin și muritor știam că, prin automântuire, până la identificarea cu Ființa Ta se atinge fericirea supremă, absolută. Ori tocmai aici, la izvoarele Tale, descopeream originea crimei. Ce legătură să aibă fericirea cu crima? Doar dacă, așa cum susțin sataniștii, ești o ființă demonică. Și atunci, fără sacralitatea Ta, noi în ce să mai credem, suntem pierduți! Atâția, însă, au scos sabia în numele Tău… Fericirea să însemne pieirea de sabie, slujindu-Te? Halal identificare... Eu continui să cred că fericirea sălășluiește în noi, sub chipul Tău și trebuie doar să o descoperim prin Tine. Numai viețuirea în curățenie sufletească e modalitatea prin care putem accede la ea. Din păcate, mulți ne lăsăm seduși de himera că fiecare deținător al vieții trăiește pentru sine. Și este mai împlinit cu cât reușește să-și satisfacă cât mai intens multele pofte trupești. Puțini știu că trăirea e modul personal al fiecăruia de a te scoate din Tine, de a Te releva spre a-Þi admira propria măreție. Prin noi îți exprimi narcisismul, Doamne! Noi suntem imaginea, chipul în care Te constați și Te recunoști. Fericiți sunt doar cei care, revelându-Þi misterul, Te pot descoperi în sine. Acesta este rostul nostru pământean. Murind, chiar și în numele Tău, nu facem altceva decât să spargem oglinda în care Te reflecți. Doar cei care nu îți văd chipul în sine, morții vii, pot lovi cu spada pe care, zice-se, că le-ai pune-o-n mână!
Cum ești Iubirea, iar noi, oamenii, copii ai iubirii înseamnă că toate crimele s-au făcut, prin vrerea Ta și prin noi din iubire! Ori întru iubire? Iubirea de sine, de Tine, de putere, de glorie, de bogăție… Pe aia cu fructul oprit nu știu unde să o includ. Și, poate, nu chiar pe ultimul loc, iubirea de semen și aproapele! Pentru că ce altceva decât iubire e atunci când, în ultimă instanță, o mamă ucide, riscându-și propria viață spre a-și salva odrasla? Ea nu-i o criminală, nici eroină! Gestul respectiv e o revărsare naturală, incontrolabilă, a maternalității. Adică a iubirii! Înseamnă că iubirea germinează, dar și ucide? Absurd, pentru că actul genezei, prin care ai făcut lumea din Tine, e unul eminamente creator nu distructiv. Instinctul de a ucide e criminal și damnabil numai dacă e îndreptat împotriva binelui, a dreptului și adevărului, adică împotriva creației Tale. Și iar ajungem la o contradicție. Pentru că totul e creație, în toate ești Tu. A ucide înseamnă a distruge, elimina o parte din Tine. Creația Ta poate produce malformații și crima ar fi un act de eliminare a lor? Nu-mi pot imagina crima ca pe o operație estetică pe ontosul Tău! Apoi, Tu ești indestructibil și mai ales întruchipezi perfecțiunea.
Chiar primind ceastă misie ecologizatoare, cine ar avea puterea să decupeze părți din Tine? Tu ești unic, sacru, iar crima o imposibilitate. Înseamnă că ceea ce numim noi crimă nu e crimă? Când ucidem, pentru că operăm în planul aparentului, profanului, iluzoriului, de fapt nu ucidem? Doamne, ce-mi faci? Mă duci către o apologie a crimei în această lume? Etica noastră, pământeană, e falsă? Păi ea se întemeiază pe credința noastră în Tine. Atunci, ești altfel decât Te imaginăm noi? Dacă profanul e aparență, credința noastră în Tine e sacrul din fiecare. Și cine Te poartă în sine nu poate ucide! Pentru că profanul e doar o iluzie a sacrului. Și iluzia nu poate ucide ontosul – ființa. Doar necredința Te poate ucide în sinele fiecăruia. Și atunci, rămași fără Tine, suntem iluzie, adică veșnic muritori și sinucigași. Ajungem, iarăși, la concluzia că orice crimă e irațională. Oricine ucide nu Te poartă în sine, e sărac cu duhul. Crima e un act de nebunie. De aia nici legea pământeană nu-i pedepsește pe nebuni. Nebunia, însă, nu e starea de pierdere a lucidității, ci infirmitate a individului rămas fără Tine. Izolarea e o măsură de autoprotecție colectivă, nu pedeapsă. Pentru că reala pedeapsă e rătăcirea, renunțarea de către ucigaș la sacralitatea Ta. Trăirea în propria lor viață, lipsită de Tine, e o osîndă.
Oricât mă străduiesc nu reușesc să înțeleg treaba asta cu Dumnezeul Savaot. Poate prin înaintașii mei, fără să știu, și eu sunt sava-ot, soldat în oastea Ta. Þi-ai dat seama cum gândesc, aspir să mă înalț la fericirea eternă, dar dacă va trebui să ucid în numele Tău, zău, chiar dacă întruchipezi Absolutul, nu conta pe mine! Mă las străpuns de spadă în numele Tău și plec de aici râzând, cum făceau vechii daci, dar nu pot ridica spada pentru Tine. Ridicând-o, fie și împotriva răului, nu aș face decât să hrănesc răul din mine, să-l fac mai puternic și să-l transmit și celorlalți, proliferându-l. N-aș fi în serviciul Tău, ci al răului! Bunul meu a pierit pentru Tine, cu crucea pe piept nu cu spada în mână. Așa înecat în apa râului, nu el a murit, ci ucigașii săi, care au sperat, până în ultima clipă, la o ripostă ori un gest menit să le legitimeze (încurajeze) crima. Deși o făptuiau, ei erau cei deja morți! Iubirea e o spadă infinit mai puternică și a răspunde răului cu iubire înseamnă a-l dezarma. Nu ar mai avea împotriva cui să se manifeste, și-ar pierde sensul existenței și ar slăbi, treptat, până ar pieri. Aceasta sper că e adevărata cale către Tine și aflarea ei îmi aduce bucurie. Nu aceasta e împlinirea fericirii pământene?
Da, dar și martirajul e tot o contradicție. Dacă eu sunt oglinda în care Te vezi, lăsând să fie spartă nu-mi împlinesc menirea. Prin moartea mea mori și Tu, Doamne, neantizându-Te în Tine! Cel care crede în Tine ține la propria viață nu dintr-un imbold egoist, ci pentru că prin el Tu, Doamne, trăiești aici în aparența pământeană. Și a avea grijă de această făptură prin care Te manifești e împlinirea misiei, dar și adevărata definiție a fericirii. Această trăire a mea prin care îți arăți chipul este murire ce duce spre nemurire. Celebra afirmație: “fericiți cei săraci cu duhul” e o absurditate. E o încercare de autoconsolare a celor rătăciți. Tu ești Duhul și cine nu Te poartă în sine sunt, mai întâi, infinit de săraci oricâte bogății ar fi adunat. Și mai apoi, lipsiți de călăuză, nu vor putea afla niciodată calea către Tine, spre fericirea eternă. Ei sunt muritorii!
Ca soldat, meseria mea era aceea de a ucide spre a nu fi ucis, deci, în primul rând, în numele iubirii de sine (mine) și apoi spre a-i apăra pe ceilalți, cărora le aparțineam. Anhilarea inamicului nu era o alegere, reprezenta o necesitate. Acest act găsindu-și legitimarea în instinctul de conservare (responsabilitatea pentru propria viață) și în iubirea de patrie. Eu muream pentru patria mea , iar ea îmi accepta sacrificiul pentru a-și salva ceilalți copii. Această iubire a mea față de ea se chema datorie. Iubirea ei față de mine – recunoștință! Era o trăire reciproc împărtășită… Pentru țara mea aș fi ucis, știind că nu aveam altă cale. O făceam deși știam că, de fapt, mă sinucideam. Renunțam conștient, dacă situația o impunea, la propria viață pentru că asta era educația mea cazonă – să răspund răului cu rău. Chiar dacă pare o blastfemie, a fi soldat înseamnă a pune patria mai presus de Tine. Pentru că, murind pentru ea nu-mi mai îndeplinesc misia de a fi oglindă a Ta. Sau tocmai sacrificiul meu înseamnă manifestarea iubirii Tale față de ceilalți? Renunți la imaginea chipului Tău, vizualizat prin mine, spre a-i salva de rău pe ceilalți… Dacă aș fi ajuns erou, gloria ar fi echivalat cu fericirea pământeană. Dar tocmai prin asta te-aș fi deposedat de mine și aș fi rămas, în esență, un nefericit – un mort etern. Nu am nicio certitudine, chiar urmând pilda mielului, să cred că eroii ajung totuși în rai. Mai întâi, pentru că probabil au ucis și mai apoi, pentru că nu au avut grijă de propria viață, care ești Tu. Orice act eroic Te trece în plan secund.
Urăsc ipocrizia și tare aș vrea să greșesc, afirmând că iubirea de țară, sentimentul datoriei împlinite mi-ar fi atras stimă pământeană, dar nu m-ar fi făcut fericit. Aș fi ucis în numele unui ideal pământean (totuși profan), deși inima mă îndemna să răspund cu iubire. Aș fi ucis pe un altul care făcea la fel ca și mine. Mă transformam într-o spadă, Doamne, cu care alții loveau, stârnind și mai mult răul. Asta este marea dramă a soldatului – neputința de a se sustrage unei false datorii. Dacă eu și inamicul meu ne-am fi îmbrățișat, patriile noastre nu ar mai fi avut de cine fi primejduite și ar fi fost mai bogate cu rodul muncii noastre. De aceea, sacrificiul eroilor rămâne o absurdă necesitate. Cultul lor hrănește cultul răului din noi. Bietul erou, nu are viață nici aici, nici dincolo! Mă plec cu pioșenie memoriei celor sacrificați și mulțumesc, Doamne, că nu a trebuit să fiu erou!
Din această perspectivă a trăirii personale, împlinirea fiecăreia dintre amintitele iubiri se cheamă fericire. Deși mi-e greu să-mi imaginez fericirea unui flăcău ce își respiră, plin de răni, ultimele clipe, departe de ai săi, pe câmpul de onoare. Plauzibilitatea ei derivă din sublimarea, pentu o clipă, firescului, a naturalului prin care iubirea se împlinește ca o împărtășanie. Starea de extaz e, mai degrabă, o trăire a iraționalității decât o asumare conștientă a momentului… Să fie oare așa cum mă împărtășesc eu cu Tine, Doamne, prin trupu-Þi pâine și sângele-Þi vin în fiecare zi? Dar numai prin rugăciune mă pot identifica spiritual și pot accede la fericire. De atâtea ori însă, Doamne, m-ai amăgit cu darurile tale iluzorii, cel mai de preț fiind însăși viața asta trecătoare prin care mă testezi de-s apt de nemurire…
Patria personalizată e în fond o profitoare, se hrănește din eroii săi tot așa cum mă hrănesc eu din Tine. Ea semnifică fiii ei și aceștia nu se pot identifica cu eroii decât prin conștiința apartenenței de neam, prin trăirea etnicității și a naționalului. La fel fac și eu, și atunci al doilea motiv personal de fericire emană din condiția mea de român. Descind direct din Pomul Vieții, sunt un copac cu rădăcini adânc înfipte în solul ancestral, ce-a adunat în ramurile sale tot misterul lumii și care, prin Zalmoxe, sprijină cu coroana sa cerul. Datorez totul moșilor mei, prin ei filonul vieții a juns până la mne, dar am atâtea să le reproșez și bineînțeles să îmi reproșez… Și acesta nu-i motiv de fericire! Sunt tare mândru de conaționali, dar sunt destui ce-mi dau motive să mă rușinez… Nu, nu e neapărat vorba de aceia care, foarte democratic, au furat fără pic de jenă munca de o viață a atâtor generații de sacrificiu! E vorba de ceva mult mai grav, care ne afectează fibra etnică. Prea mulți pleacă și își uită originea, își stâlcesc graiul. Și-au pierdut conștiința imperialității, nu mai știu că le-ai dăruit pământul atunci când i-ai creat, că sunt imperiali din neamul lui Pelasg; că Alexandru Macedon le este unchi și că mai bine de-un mileniu, cu intermitențe, au fost stăpânii Romei și Bizanțului. Istoria pe care și-o însușesc îi prezintă mai mult ca pe niște ființe nevolnice, decăzute, proiectându-le un destin umil, de veșnic perdant, acreditează imaginea unui neam pe cale de dispariție. Venetici de aiurea se-ntrec, astăzi, să le revendice moștenirea traco-geto-dacă și geto-gotă. Ne e greu să credem că am fost stăpâni până dincolo de Caspica și Volga, că ne-am scăldat în Baltica, că-n Asia Mică și în Balcani eram la noi acasă și că Atlanticul ne era vecin. Sunt trist când în dicționarul limbii mele citesc că vorbele îmi sunt împrumutate de la alții, în timp ce străini de bună credință aduc dovezi că limba mea e matcă din care au izvorât graiurile pământului.
Bătrânețea îmi bate în geam, dar, derulând înapoi filmul, nu îmi pot reprezenta experiența trăirii propriei vieți ca pe o oază de fericire. Au fost și bune și rele, urcușuri și coborâșuri, reușite și înfrângeri, împliniri și decepții. Am căzut și m-am ridicat, m-am bucurat și-am fost trist, am râs și-am plâns, am visat color ori abia m-am smuls dintre coșmaruri. De fiecare dată, însă, lumina dimineții mi-a readus seninul pe chip și mi-a redat pofta și vigoarea de a o lua de la capăt. Din toate câte-au fost au rămas numai cele frumoase și orice amintire îmi înflorește un zâmbet. La fiecare Paști copilul din mine, ca scăpat din lesă, zburdă cu mingea pe maidan alături de nepoțelul său ori își umple buzunarele cu ouă și pleacă să cucerească ulița, acum asfaltată că nu mai simte, sub tălpile goale, țărâna fierbinte a celor al căror sânge și nume le duce mai departe. Timpul se oprește-n loc de câte ori privirea-mi odihnește pe cerul înstelat al curții mele. Și-oricât m-aș strădui, nu voi găsi cuvinte potrivite spre a povesti beția sufletului ce, cum se desprimăvărează, încă mai aleargă ca un năzdrăvan prin iarba udă, călărește pe deșelate prin gârlă până la burta calului, respiră cu nesaț aroma de pământ reavăn și se prăvălește în căpița cu trifoi proaspăt cosit ori în clipe de meditație, cotrobăind prin labirintul misterului, dezvăluie minții minunile neștiutului.
Am prețuit femeia și vinul bun și-am dat bacșiș la lăutar. Chiar dacă, deseori, am mai gustat din cupa cu amar și-am pariat pe cărți perdante mă consider totuși un mare norocos, un ales al soartei. Am întâlnit sufletul pereche, ne-am recunoscut și am reușit să refac androginul din mine, unindu-ne și triplîndu-ne în aceeași ființă. Chiar dacă astăzi ruginesc un pic câte un pic sub sarea nevăzută a lacrimilor ce spală imaginea ei, găsesc împăcarea să spun că de-acuma pot să mor liniștit. Am cunoscut iubirea apoteotică, nepereche și nepământeană! Iubirea care, prin copiii mei, continuă să mă inunde și după ce ea a plecat acolo unde nu este nici întristare, nici suspin. Sunt mulțumit că las după mine câte ceva, chiar dacă nu atât cât aș fi vrut. Dar, poate, cel mai important e că le las un nume, la fel de curat cum l-am primit și eu. Și când va trebui să plec, acolo sus voi putea să raportez, senin, alor mei că are cine să îl ducă mai departe.
Încă nu s-a inventat o unitate de evaluare a fericirii. Dacă m-aș lua pe mine drept etalon, m-aș numi feric și măsurându-mi iubirea m-aș aprecia drept fericul neferic. De ce aș fi nefericitul fericit? În esență, poate, pentru că pot să-mi pun atâtea întrebări și să nu fiu în stare să-mi răspund! Apoi, pentru că iubesc, cu disperare, viața asta, dar rămân totuși o ființă pieritoare. Și tocmai pentru că sunt un biet muritor tânjesc și eu, ca orice nevolnic, după ceva mai multă putere. Aș avea nevoie urgentă de foarte multă putere pentru a învinge timpul… Ipocrit aș spune că nu pentu mine, ci pentru a putea să-ți reflect cât mai mult chipul.
Simt că încă nu-i vremea bilanțului, dar am tăria să recunosc. Mi-a luat mult până am înțeles că gloria, puterea sunt niște abstracții, iar bogăția doar deșertăciune. Niciuna dintre ele nu e în stare să răspundă afectiv, să iubească. Deci, cei care le iubesc, neprimind la rându-le iubirea lor, oricât de vanitoși, glorioși, puternici și bogați ar fi, rămân niște jalnici nefericiți – ofertanți de iubire neîmpărtășită.
Și eu trăiesc inconștient această dramă. Iubirea neîmpărtășită a atâtor ispite și faptul că timpul îmi rămâne inaccesibil îmi afectează tonusul și echilibrul interior. Cum să mă consider fericit când sunt, iremediabil, condamnat la uitare? Inevitabilitatea ei îmi provoacă, uneori, nevoia disperată de a fi vizibil, de a mă situa în centrul atenției. Dar nu știu cum fac de, mereu, rămân un ilustru anonim între cele șapte miliarde. Pierdut în mulțime, ca o picătură în ocean, încerc să mă ridic, nebăgat în seamă, uneori pe umerii celorlalți. Și, fără să vreau, provoc valuri. Unul dintre ele mă duce, mă duce… și tocmai când mi se pare că zăresc un țărm, probabil iluzoriul tărâm al fericirii, mă izbesc de alte valuri.
Venit gol printre coplanetari, încerc să-mi acopăr goliciunea. Și, ca un sărman printre îmbogățiții lumii, tânjesc după ceva mai multă bunăstare, dar știu că oricâtă aș aduna plec tot cu mâinile goale. De aceea, am învățat că mult mai important e să-mi umplu golul. Dar, slab și fricos, nu am nicio șansă în competiția cu cei puternici care sug, cu nesaț, la sânul planetei. Așa am devenit un altfel de hoț. Fur de la cei care nu se mai pot apăra – Platon, Dante, Einstein, Esenin… Am adunat și am tot adunat, dar când am privit în traistă am descoperit că sunt tot sărac. Alegând la întâmplare, te poți pune cu Kant, Newton, Shakespeare, Blaga, Eminescu etc?
Dezamăgit de mine, să nu mă mai văd, într-un moment de criză existențială am izbit cu pumnul în oglindă. Și, surpriză, într-un ciob m-am zărit pe mine cel adevărat. Sedus de comparația cu alții nu mai știam că exist, nici nu-mi cunoșteam chipul. Eu, cel care mă redescopăr, nu știu dacă sunt mai mult un virtuos păcătos ori un păcătos virtuos. Pentru că am făcut de atâtea ori cunoștință cu mine, dar mi-am rămas un necunoscut. Am purtat mască până și în biserică, însă nu m-am sfiit să mă duc despuiat la balul mascaților. Deseori m-am ascuns de înger și nu am regretat când mi-am slobozit ori mi-am scăpat din hățuri demonii. Mi-am scris scrisori de adio din temnița trupului, dar încă îmi duc pe umeri osânda.
Mă consider un om liber, mai ales când inspirația mă ia de mână și pornim să zburdăm așa hai-hui prin împărăția cuvântului. Sunt pregătit, în fața judecății, să îmi accept vinovăția nevinovatelor dorințe ori nevinovăția vinovatelor aspirații. Am mitizat banalul din jur și-am profanat sacrul din mine. De prea multe ori am confundat povestea cu realul și încă nu știu de am ieșit din capcana propriilor vise. Nu cred că am știut să închid la timp ușa trecutului din care mi-am făcut un munte pe care zilnic eu, sisiful, îl urc cu piatra de gît. Chiar și acum când, cu pâlpâiri amăgitoare, focul din mine încet, încet se stinge încă mai construiesc castele de nisip. Pot recunoaște că am rămas un ghem de contradicții, dar am învățat să-mi ascund, sub fardul ipocriziei, cicatricile de pe suflet. În căutarea sensului vieții poate că totuși cel mai mult m-a atras mirosul de transpirație. Am construit cu propriile mâini o casă, am plantat o livadă, am sleit o fântână, am scris niște cărți și-am procreat niște copii care să se bucure de ele.
Incurabil îndrăgostit de propria fantomă, continui încă să mă legitimez, deseori, în fața mea cu buletine false. Mi-am turnat din idealuri și speranțe cărămizi, gândind, ca și Blaga, la un templu, dar de multe ori am fost cât pe ce să-mi rup gâtul când treptele scării pe care urcam se prăbușau. Chiar dacă a trecut vremea când îmi puneam luna sub cap și mă-nveleam cu întuneric, mai construiesc lumi imaginare pe care, la fel ca Nero nebunul, le incendiez de dragul artei. Ori mă scufund, ca Nemo, în imersiunea neștiutului, încercând să culeg perle în ape tulburi. Am trecut și prin locul pierzaniei unde mi-am fost și vânător și pradă. Narcisist sinucigaș, încă îmi mai testez limitele, provocându-mi deseori destinul în nebuneasca încercare de a experimenta ceva mai devreme momentul ruperii.
Nu mai doresc nici putere, nici bogăție! Fără să îmi dau seama, fiecare dintre cei de la care am furat, de fapt, îmi dăruiseră câte ceva. Doamne, oare am ajuns ca acești nemuritori să împărtășească cu mine din nemurirea lor? Cu mine păcătosul, urâtul, prostănacul, imperfectul... Dincolo de aceste daturi, mă simt totuși o ființă luminoasă, care înțelege că aurul doar străluceste. Asta îm dă certitudinea că merg pe drumul cel bun, mă îndrept către Tine! Sunt fericul ce-și mărește intensitatea trăirii cu fiecare nouă carte pe care mi-o vor cei care mă citesc. Dar neferic că n-o să rămân decât un fir de praf în înțelepciunea lumii…
Și totuși, Doamne, cine-i criminalul? Dacă mintea mea nevolnică schilodește adevărurile Tale… Dacă imaginația și fantezia mea nasc monștri ce s-or întoarce împotrivă-Þi… Dacă cumva credința mea e oarbă și nu pe Tine, cel adevărat, Te sălășluiește inima mea…