După ani de meditație în pustiu, lângă turma sa cu oi, tânărul Moise atingea starea de autocontemplație (iluminare) care îi permitea să își reveleze la exterior focul interior al propriei misii. O voce, pe care o percepea ca din afara sa, îi comunică ce anume are de făcut. Nedumerit întreabă în numele cui să purceadă la fapte și primește celebrul răspuns: „Sunt Cel Ce Sunt!” A trebuit să treacă milenii pentru ca omul să înțeleagă că respectivul dialog era de fapt un monolog prin care vorbea divinul din sine; că minunile sunt posibile fiindcă el și cu zeul coexistă în aceeași Ființă.
Marele Socrate a coborât filosofia din cer pe pământ, făcându-și un mod de viață din încercarea de a transpune în activitatea zilnică celebrul îndemn de pe frontispiciul oracolului lui Apollo din Delphi: „Omule, cunoaște-te pe tine însuți și vei cunoaște Universul și Zeii!” De loc întâmplător acest înscris era consemnat pe un altar închinat Soarelui. Încă de pe atunci se presimțea că orice cunoaștere înseamnă iluminare interioară prin trezirea latențelor gnostice, procedură intrată în conștiința filosofică drept maieutică (naștere). Mergând pe aceeași linie, celebrul Sfânt Augustin îndemna: “Nu ieși afară, intră în tine însuți: în omul interior locuiește adevărul!”
Dar oare e posibil acest deziderat? Dacă omul conține în sine infinitatea și eternitatea divinului, cum poate el o ființă atât de limitată spațial și muritoare să penetreze misterul zeiesc prin simțuri, minte și inimă? Aceasta presupune a vedea dincolo de orizontul său, depășirea tridimensionalității care i se impune ca o cenzură.
Gnosticitatea sa poate învinge limitele ontologice? S-ar putea ca realitatea să răstoarne de fapt respectiva afirmație, cunoașterea de sine a omului să nu fie decât o fenomenologie a autocunoașterii divinului prin om. Mesajul corect ar arăta: “Zeule, să nu rătăcești, privește-te zilnic în om!”
Auzim, cei drept rar, spunându-se despre cineva: “ ăsta are minte nu glumă“ ori “ este o minte luminată“. Și la nivelul percepției comune, ne închipuim mintea ca pe un dar divin. Cei mai mulți o identificăm și o confundăm cu creierul. Încercând să fim mai selectivi, acceptăm creierul drept un organ, instrument de cunoaștere și mintea o funcție, potență a acestuia de a produce cunoaștere. Mașinăria creier prelucrează stimulii (informațiile) receptați prin organele de simț și elaborează o imagine integrată a mediului de referință - reprezentare. Această reprezentare a fiecărui stimul o exprimă printr-un nume. Deci, mintea transformă rei în nomina. Adăugând nomina lângă nomina se construiește un limbaj. Și dacă mai întâi a fost Cuvântul, putem spune că, în procesualitatea cunoașterii, mintea umană scoate Cuvântul din sine și îl ajută să se dezvăluie sub forma unei multitudini de expresii. Acestea, fiecare purtatoare a unui dat aprioric, au o semnificație și ordonate potrivit unor norme structurează limbajul. Limbajul ar fi modalitatea prin care onticul iese din sine, se autodezvăluie. Totodată, acesta se semnifică și celor din jur sub forma: “E o dimineață minunată!“, “Uite ce femeie superbă!“ etc. Semenii decodifică afirmația și au propriile păreri raportate la ea. Mintea, deci, aflată sub o presiune cognitivă constată realitatea prezentă sub forma unor reprezentări pe care le denumește (nominează), întemeind limbajul! Putem spune că transportă lumea din planul realității în cel al semnificației. Cam la fel cum electromagnetismul transportă spicherul din studioul TV pe ecranul televizorului din casă. Prin cunoașterea umană, Cuvântul iese din sine, se demultiplică și se relevă sub forma unor reprezentări, întemeind o lume. Scoate la suprafață neștiulul și îl convertește în știut, adică descompune misterul într-un limbaj accesibil celorlalți, făcând din el un bun comun. Dacă Cuvântul este Dumnezeu, atunci limbajul este devenirea lui ca Lume. Cunoașterea, prin care datul aprioric(esența) se fenomenalizează, am putea spune că este însăși Facerea. Prin ea necreatul se creează pentu ceilalți, se autodezvăluie spre a se constata. Limba nu e doar un instrument de comunicare, ci e o lume cu care omul jonglează inconștient asemenea unui demiurg.
Dar dacă în spațiul realității apare o nevoie de cunoaștere, o tensiune gnostică care ne stârnește curiozitatea intervine gândirea. Ea oferă răspunsuri la întrebări de genul: “ Ce o fi asta?,”De ce așa?”etc. Mintea, drept capacitate utilitară a creierului activează resorturile interne ale acestuia spre a descoperi răspunsul. Unde caută acest răspuns? În conștiență - știența comună a individului cu universul. Gândirea e prelungire a infinito-eternității în om. O interfață a absolutului (teosul) cu relativul (antroposul). Gândul e o undă luminoasă ce își activează conținutul, în funcție de solicitare, prin raportarea la câmpul luminic universal – știența cosmică, precum un cititor la o bibliotecă. Această știență cosmică, ce semnifică matricea arhetipală a ontosului (logica) este rațiunea. Ea nu aparține omului, ci e cordonul ombilical prin care acesta e legat cu universalitatea. Prin ea logica umanului se identifică cu logica (ordinea) cosmică. Subiectivitatea e o secvență spațio-temporală a obiectivității universale.
Gândul e un vehicul, un transportor superluminic în afara spațio-temporalității, pentru că se duce instantaneu acolo unde se află informația de interes. Acest conținut secvențial descoperit îl numim idee. Deseori, declarăm satisfăcuți că ne-a venit o idee! Ideile preluate prin gândire sunt asemenea reprezentărilor stimulilor receptați prin organele de simț. Numai că, în timp ce stimulul reprezenta o tensiune pe care analizatorul o prelucra într-un mod specific, ideea e o entitate semantică, un conținut ce odihnește precum o carte în bibliotecă, așteptând să fie împrumutată. Combinarea ideilor descoperite (însușite) și ansamblarea lor în cadrul unor constructe mentale complexe o numim raționament. Prin el ne ridică pe un plan superior al cunoașterii, realizăm trecerea de la concretul senzorial (experențial) la abstract. Raționamentul este unicul moment în cadrul căruia omul își impune libertatea în fața ordinii cosmice. Prin acest raționament se împlinește actul creației cosmice. Facerea este continuată prin om. Constructul raționamentului e o secvență gnostică nouă și originală, ce depinde de achizițiile fiecăruia. Secvențele gnostice procesate, potrivit propriului eu, se decantează în memorie, îmbogățind experiența personală și colectivă (cultura umanității), iar altele rămân ca arhetipuri informaționale în banca universală de date (abstracții) - akasha. O parte însă, prin făptuire umană, devin concreturi materiale ce populează antroposfera și universul. Omul se manifestă, astfel, drept un continuator, un expansionist al Facerii!
Libertatea sa este, însă, numai aparentă, iluzorie. Nu se manifestă ca o alegere, ieșire din filonul cosmic al devenirii. Gândul nu creează informație, ci doar o transportă. E cărăușul perfect, se deplasează în neștiut, în trecut și viitor aducând informația în prezent. Ajunge dincolo de posibilitățile organelor de simț, “vede” respectiva realitate și se întoarce spre a ne spune cum e. Gândirea, deci, investighează (răscolește) datul, descoperă și descrie ce ne interesează. În timp ce organele de simț “contemplă“ lumea, lăsându-se sensibilizate (activate) de stimuli veniți dinspre ea, gândirea se manifestă activ asupra lumii, fără însă a o afecta în vreun fel.
Când spunem că gândim, de fapt, noi raționăm. Și raționăm în virtutea unei predeterminări. Ordonăm ideile – entități gnostice arhetipale date (preexistente) potrivit matricii noastre interioare, care e identică cu logica (ordinea) universală. De aceea, obiectul mental construit aparține Totului. Omul nu este decît zidarul care așează cărămizile primite potrivit unui plan de care el, însă nu are habar. Când privește construcția, este convins, însă, că el e proiectantul și arhitectul. Creativitatea umană nu poate ieși în afara creației. Nu poate sparge logica internă a Cuvântului, care se autodezvăluie prin actul cunoașterii ca logos. Și dacă creația e însuși Dumnezeu, prin creativitatea sa omul doar îl ajută pe zeu să se autocunoască. Datele de contemplație și cele descoperite sunt păstrate în memorie și activate de fiecare dată când avem nevoie de ele prin ceea ce numim experiență.
Dacă, însă, avem nevoie de o soluție la o problemă teoretică ori practică de forma: “Cum se poate combina x cu z spre a obține y” ori “Cum să fac asta?” gândirea trezește din starea latentă imaginația. Aceasta articulează într-o infinitate de variante datele memoriei, compară fiecare variantă cu modelul problematic și alege cheia care se potrivește, cea care stinge tensiunea gnostică. Îi deschide ușa să se elibereze sub forma soluției. Imaginația, deci, inventează pe baza datelor experienței. Potențialitatea respectivă o numim inteligență. Ba mai mult, în momentele ei de expansivitate dincolo de zona de interes cognitiv, capacitatea combinatorie a imaginației e atât de liberă încât construiește (inventează) realități ipotetice. Această manifestare o numim fantezie și ea e “vinovată” de popularea spațiului nostru existențial cu lumea artelor. În cadrul ei creierul și inima își dau mâna, unind mentalul cu afectivitatea. Emoția este cea care stimulează și întreține potența combinatorie a fanteziei. Acest potențial combinatoriu îl numim talent.
Dincolo de ceea ce putem acesa prin simțuri, gândire, imaginație rămâne totuși o lume interzisă. Acesta este transcendentalul – lumea misterului. La ușa sa nu putem bate decât cu inima. Însă nu ni se întredeschide decât dacă atingem un nivel de vibrație rezonatoriu. Cheia este iubirea (erosul). Momentul de maxim[ intensitate al iubiri e credința și numai ea poate penetra misterul! Forma sub care receptăm semnale din transcendent este inspirația sau revelația. Fantezia sprijinită pe credință este cea care poate opera în acest ambient al sacralității. De aceea, arta e divină și ne îndumnezeiește. Aici gnososul se împerechează cu psihe, deschizând posibilitatea trăirii spirituale. Când cele două rezonează până la identificare atingem extazul, prin care ne ridicăm dincolo de ontos. Este ceea ce numim trăire mistică. Uităm de noi, ne dezidentificăm. Trupul ne rămâne pe pământ, psiho-gnosticitatea evadează și se unește cu spiritul universal, inducând o nemaicunoscută stare de bine. Ca și cum am fi acasă (akasha)!
Cele mai numeroase tentative de accedere la extaz aparțin trăirii onirice. De fiecare dată, însă, ele sunt înăbușite de către instinctualitatea trupească. Corpul uman percepe ca pe o amenințare posibilitatea desprinderii psiho-gnosticității.
Omul poate doar să cunoască, autocunoașterea este imposibilă pentru că psiho-gnosticitatea individuală nu se poate concentra asupra sinelui. Ea este captivă acestuia. Introspecția nu este decât o plimbare, o vizitare a sinelui, ca și cum ai umbla printr-o peșteră ermetică. Psiho-gnosticitatea este o oglindă, ce-i drept însuflețită, dar ca orice oglindă nu se poate reflecta pe sine în sine. Dincolo de propria experiență somato- fiziologică nu reușim să aflăm despre noi decât ce ne oferă reflexiile în ceilalți. Cum toți cei din jur sunt subiectivități – dominați de interesul pentru sine aceste reflexii sunt deformate. Deci, nu obținem, din păcate, decât o falsă autocunoaștere. Apoi, psiho-cognitivitatea noastră aparține infinității și eternității. Ființa noastră pământeană este limitată, ne-o putem închipui drept ca o oală umplută cu experiența personală pământeană. Suntem prizonieri ai unei anumite spațio-temporalități, reprezentăm (semnificăm) doar o secvențialitate. Potența noastră psiho-cognitivă infinită operează cu informația (zestrea) acestei experiențe pământene incerte și perisabile. În ipostaza pământeană, putem ști despre noi doar atât cât încape în această oală mai mare ori mai mică, mai plină ori mai goală. În funcție de datele, acumulările acestei experiențe personale penetrăm o spațio-temporalitate corespunzătoare. Unii învățăm mai mult ori mai puțin, mai repede ori mai ușor sau preferăm să dormim mai mult. Trăim într-un cerc mai restâns ori colindăm toată lumea, practicăm o singură meserie ori ne policalificăm. Unii suntem specializați, alții enciclopediști. Deci, fiecare ne construim potrivit lutului ce ne configurează chipul terran, dispunând de spațiu mai mare ori mai mic de depozitare. Aceasta în funcție de charma personală, care determină ca unii să fim mai charismatici decât alții.
Întrebarea care se pune e dacă psiho-gnosticitate este un produs (funcție) al materialității trupești ori se află în afara corporalității. Sunt două perspective explicative contrarii. Cea materialistă afirmă anterioritatea și preeminența trupului asupra psiho-gnosticității. Apare întâi trupul care, pe măsura dezvoltării, trăiește și gândește într-un anumit mod. Psiho-gnosticitatea e o rezultantă a fiecărui moment al stării trupești. Oala simte și gândește în funcție de cum e ea atunci. Perspectiva spiritualistă susține primatul și exterioritatea psiho-gnosticității (PG) față de corporal. Corpul este un instrument, mijloc de manifestare a PG în virtutea unei misterioase teleologii. PG își construiește un corp pentru a face cu (prin) el ceva. Mai concret, mintea nu e un produs al creierului, creierul e un construct (arhitectură) a unei minți unice. PG poate exista fără trup, dar acesta, independent, nu are onticitate.
Cele două viziuni nu fac decât să fragmentize devenirea. Dacă am reprezenta lumea drept un copac, spiritualismul susține că din sămânța unică (spirit) răsare și crește copacul. Pozitivismul se încăpățânează să vadă numai cum din copac cresc ramuri, frunze și fruct (sămânță). Antropoteismul unifică aceste două perspective. Există un spirit unic ca o lumină a neantului; prin el nonexistentul își dezvăluie întunecimea. Îi spunem nonexistent pentru că nu-și semnalează starea. Dar, spre a evita confuziile interpretative, mai corect e să-i spunem neant – onticul în sine sau Dumnezeu. Lumina este ieșirea neantului din sine, forma sub care acesta se autodezvăluie. Gândind pozitivist, suntem convinși că lumina e un câmp fotonic, un fascicol de raze (unde) luminiscente. Această stare corespunde unei inimaginabile frecvențe vibratorii și hiperviteze. Convenim să o numin lumina pură. Dacă, însă, am reduce progresiv viteza și vibrația acestei lumini am putea constata în interiorul ei impurități, întunecimi. Și dacă viteza și vibrația ar atinge, să zicem, nivelul accesibilității umane, spectrul infra-ultra, am descoperi în interiorul luminii o lume. Lumea onticului s-ar solidiza (corporaliza), vizualizându-se ca ontos! Neantul s-ar ilumina, ar deveni perceptibil. Această stare de vizibilitate în sine, percepută la exterior (un punct al spațio-temporalității) drept lumină – conștiență de sine este spiritul. Spiritul este o fenomenologizare, devenire în afara sa a onticului (divinului) ca lumină.
Plasați în spațio-temporalitatea tridimensionalului percepem lumea universului nostru. Ea reprezintă o secvență autovizualizată, prin cunoscutele fenomene de reflexie, refracție, difracție, interferență și câte altele pe care nu le știm, a luminii pure (spiritului). Din punctul “hic et nunc” vedem, trecând pe lângă noi lumina impură în care sălășluiesc alte lumi (universuri) invizibile și inaccesibile nouă. Aceasă iluminare ori luminiscență a tridimensionalului se cheamă gnosticitate.
Coroporalizarea gnosticității duce la apariția ființei luminoase denumite om. Prin el onticul, relevat în ontos, ia cunoștiință de sine ca antropos. Aceasta este menirea omului - să facă posibilă autocognoscibilitatea divinului. Am putea spune că el este ochiul lui Dumnezeu în acest univers. Și tocmai de aceea unele grupări oculte așează ochiul la loc central în simbolistica lor. Fiecare om este universul care se privește pe sine în într-un mod personal predeterminat de spațialitate și temporalitate. Această notă personală se cheamă psihism. Modul în care psiho-gnosticitatea receptează lumea sa a fost prezentat mai sus drept cunoaștere. Prin ea neantul se antropotizează spre a face posibilă cunoașterea de sine. Mai concret, prin acumularea experienței umane, neantul se încarcă cu informație despre sine.
Autoreflexia ontică presupune, însă, descărcarea acestei informații prin procesul invers al convertirii psiho-gnosticității umane în noicitate. Noicitatea este starea de luminiscență a spiritului. Prin ceeace numim moartea omului, psiho-gnosticitatea transferă încărcătura experiențială individuală (cunoștiințele despre sine ale onticului), care are nivelul de iluminare al umbrei, în noetic. Această stare a psiho-cognitivității o numesc suflet. Aici în noetic aceste umbre (suflete) se reflectă ca într-o oglindă, modifică luminozitatea spirituală, semnificând imaginea spațio-temporală a secvenței ontice căreia îi corespunde. Cum în orice moment mor oameni pe pământ, acest transport de secvențe gnosi-ontice (umbre) se produce într-o succesiune continuă, alăturându-se precum cadrele unui film. Nousul le ansamblează sub forma unui Tot, înalt vibratoriu, care e imaginea de sine a divinului. În acest mod fiecare suflet, ca secvență psiho-gnostică (cadru), la hiperviteză se golește de conținut, topindu-se și integrându-se în lumina pură care e spiritul. Forța care atrage PS către noetic și menține ceastă coeziune intrinsecă a spiritului este iubirea.
Devenit Tot, sufletul se încarcă cu potență demiurgică - unicitate, perfecțiune, indestructibilitate, infinitate, eternitate etc. Totodată, aici, potența imagistică conservă și reconstruiește imaginea actualizată a corporalului dispărut. Aceasta, însă, are și un ceva în plus cu care revine în re-naștere. Imaginația ne face nemuritori. E însuși spiritul activat, ce se poate privi dintr-o infinitate de unghiuri. De aceia e nemuritoare și infinită! Grație ei suntem creativi. Creația e spiritul care s-a solidificat. Starea sa de a fi este viteza hiperluminică. Materialitatea (substanțializarea) e momentul de repaus relativ al spiritului, în care acesta își relevă secvențe ale sale. Să ne imaginăm un film a cărui peliculă se derulează cu viteză imperceptibilă. Ochiul uman nu vede nimic. Aceasta este lumea informaționalului. Când viteza se reduce la frecvența vibratorie specifică ochiului, acesta percepe imaginea în mișcare. E starea ce ar corespunde lumii energeticului. Când derularea se oprește într-atât încât ochiul percepe devenirea ca pe o fotografie se intră în stadiul de materialitate a spiritului.
Acumulând autocunoaștere, prin om – descărcarea sufletului-, neantul se umple cu sine, își amplifică demiurgitatea și în momentul în care aceasta depășește nivelul iubirii (forța coezivă) se produce big bang-ul! Neantul pulsează, expulzând în afara sa, sub forma unei scânteieri, infinitatea de psiho-gnosticități. Fiecare, purtătoare de iubire (amintire a nivelului rezonatoriu corespunzător unicității), face posibilă o nouă geneză spațio-temporală, unde articulează o altă corporalitate. Și se reia ciclul prin care omul cunoaște lumea (divinitatea), se împărtășește din înțelepciune, iar aceasta se întoarce la sine (sufletul uman) ca autocunoaște.
Adunând și încorporând cunoștiințe despre această înțelepciune unică, omul se duhovnicește, se autoconstruiește continuu întru divinitate. El este o devenire, o continuă curgere pe care nu o poate percepe pentru că tocmai a curs. El îl poate percepe, mereu, doar pe cel care a fost. În orice moment cel care se gândește pe sine e de fapt altul. Pentru a fi posibilă cunoașterea de sine a omului planul gnostic al maieuticii de tip socratic ar trebui să rămână în urma devenirii ontice. Ori, în realitate, cum am mai spus, cel care se gândește pe sine e întotdeauna un altul. Și acesta îi gândește pe cei de dinaintea sa, nu pe sine. Autocunoașterea de sine a omului ar fi ca și cum lumina s-ar prinde de la urmă. Concluzia, oarecum tristă, e că anticul imperativ gnoseologic al antichității nu se poate împlini. Omul rămâne sieși o ființă eminamente imprevizibilă și din această imprevizibilitate emană libertatea și demiurgia sa.
Deci: “Zeule, de vrei să Te cunoști, privește-Te în om!” Ori: "Zeule, privește-te în om ca să afli cine ești!"