O POEZIE A RAFINAMENTULUI SPIRITUAL

(Prefața cărții ”Întoarcerea cuvântului rătăcitor”, de poeta Ella Arbănaș)


Survolând cu ochi însetați de frumos peste covorul dens de versuri emblematice ale poetei Ella Arbănași, din capul locului am descoperit că în fața mea se conturează bornele scânteietoare ale unor strofe incluzând în miezul lor imagini cu tăieturi precise și fine ale frazelor cadențate, care sunt străbătute de un lirism radiant și intelectual, cu interferențe și introspecții lucide, proiectate pe panopliile mediului trepidant contemporan. Suprafețele ondulate ale poemelor brodate cu imagini memorabile ne încălzesc privirile și imaginația, așa cum penumbrele pictorilor ne redau senzația realității vii în mișcare.
Pe eșafodurile vorbirii comune, înfloresc originale mesaje intermitente, ușor difuze, dar cu multă noblețe în ele, unde putem distinge o lume complicată a transparențelor, pline de netezimi calde și agreabile. Poezia Ellei Arbănași din cartea ”Întoarcerea cuvântului rătăcitor” reflectă cu fidelitate fantezia creatoare, unde banalul devine flux energetic, iar irealul devine un real epatant prin ludicul metaforic lapidar și cerebral. Ne impresionează, din start, clamările adresate elementelor personificate ale naturii - Lunii, Muntelui, Câmpiei etc- răsplătite cu desenul pașilor sub conturul unei hărți ce reflectă cu delicatețe materializarea unei treceri temporale pe Terra:

Seamănă-mă, Lună,
Când clipa răsună,
Crește-mă, Munte,
Netezește-mă, Câmpie,
Udă-mă Potir, fir cu fir,
Ca huma mea să fie
Mereu fragedă și vie.
Adoarme-mă, Seară,
Treziți-mă voi Zori fără fiori,
Ia-mă-n brațe, Primăvară,
Taie-mi moțul, pune-mi un nume
Și trimite-mă-n lume.
Ori pune-mi în traistă un cânt
Și-oi desena cu pașii mei
O hartă pe pământ.
(O hartă pe pământ)

Avatarurile vieții devin, la un moment dat, destul de ciudate , cu evoluții superioare dramatice, mai ales în stările morfice:

M-am visat într-o noapte încolțind
pe tot întinsul ființei mele
în microscopice ființe identice mie...
Am început să mă-ntind,
cât puteam de tare, să mă pipăi
pe piept și pe spinare,
pe mâini și pe picioare...
Mă străduiam să mă recunosc
în seva mugurilor mei...
Apoi de-odat'
am înfrunzit atât de bogat
și-atât de larg respiram
prin mii de frunze!
Fiece frunză avea ochi.
Fiece frunză știa limbi străine.
Fiece frunză sclipea-n înălțime,
îmi zâmbea și mă asigura
că vom fi bine
cu toate acestea,
cu absolut toate acestea,
vom fi bine!
(Metamorfoze) .

Ca și în versurile lui George Călinescu din cartea Laudă lucrurilor, orice particulă din natură, orice obiect material ori spiritual (trotuarele, lumânările, ochii, eleșteele, visele), toate și fiecare în parte, pot deveni prilej de mici filosofări disecate, cu aluzii delicat erotice:

A cui o fi boaba aceasta de rouă
ce stă liniștită
în perna palmei mele?
O fi a ta?
A ta e și fruntea lipită de temeri?
Vasăzică pleoapele acestea
ce stau cufundate
în scorbura palmei mele
sunt ale tale?
Ochii aceștia, eleștee ofilite
în care, de seceta fântânilor secate,
peștii imploră aripi,
sunt chiar ai tăi?
De când nu i-am văzut
a trecut
o veșnicie și jumătate.
(A cui o fi).

Frumusețea expresiilor ("Când se crapă zorile/ atât albastru se-adună/ într-al păsărilor tril") devin treptat-treptat un preambul la abordarea tematicii eroticizante:
Umblu zăludă
pe iarba udă
și simt în creștet
pulsul gândului,
iar sub tălpi
zvâcnirea pământului...
....................................
De ce nu pot să spun:
"Mi-e dor de tine"
și te privesc ușor iscoditoare?
De ce mă poticnesc
și, aspru temătoare,
nu vreau să știi
că ne-ar durea mai tare
corvoada refulării colorate
în griurile sclipitoare?
(De ce)

Odată pornită, poezia erotică se întinde ca o flacără domoală care, în alte versuri vedem că ia amploare:

La sânul uitării
tu te alinți, iubite,
dar eu îs flacăra
din șemineul tău
cu ochi ce ard
privindu-te mereu:
dorinți, chemări,
apăsări zbuciumate...
cel ce iubește știe
că-n flăcări el se zbate
și merge așa totuși
mai departe...
Zadarnic el cerșește
o ceașcă de odihnă,
nimic pe săturate!
Va merge mai departe...
Ca păru-i de pe frunte
să-l dai tu la o parte,
ai tu curaj,
tâmpla să-i săruți?
( Flacăra din șemineu)

Cartea întreagă te inundă cu abundență, desfășurând poezii cu idei fecunde, pe care autoarea le valorifică destul de laborios, cu vocație spontană, iar poezia ei rezistă, se susține firesc, are imagini îndelung și cu grijă căutate, lansate cu percutanțe sigure și bine strunite, pe o treaptă superioară a înțelegerii, foarte bine șlefuite prin punctările lor aferente. Predominante sunt nostalgiile, tristețea, regretul după trecut și singurătatea apăsătoare. Subiectele pornesc de la stări aparent cotidiene și continuă cu disecarea întregului, recompunându-l pe un postament logic solid. Schițările suave de erotism au o delicatețe de genul sfioșeniilor unei liceene în unele metafore, ideile alunecând deschis de la dragoste voalată la visarea euforică, de la susceptibilități tăinuite la senzualități mai puțin aluzive. Intuirea infinitului iubirii și a dorului solitar-romantic ne transmit o melancolie învăluitoare și sacră care ne sugerează exultarea iubirii împlinite. Ființa care iubește devine brusc vulnerabilă:

Iau foc
dintr-o scăpărătură
de ochi.
Te uită, iubite
cum iarna
își cerne visele
înghețate
de-atâta
singurătate.
Cuvintele se palpează,
se ciupesc dacă visează
să înțeleagă dacă mai trăiesc..
(Iau foc)

Pe măsură ce înaintăm în lectură, vedem că motivele recurente sunt: regretul trecerii timpului, gândurile diverse care vin năvalnic din amintiri trecute, teama de suferință, atmosfera casnică, așchiile multiple de neliniște, dialogul cu sinele, descrierile unor obiecte din apropierea imediată și un serial lung de introspecții bine exteriorizate, pe care le trăiește plenar. Este o întreagă varietate de creionări patetice, de gânduri aforistice, fără prețiozități lexicale, uneori cu splendori simbolice, dar adânci, elegiace și pline de mister, cu un bricolaj impresionant de imagini, gesturi, culori și creionări colorate, majoritatea de un înalt nivel artistic. Prezența naturii înnobilează simțămintele personale care trec de la om la vegetația din apropiere, făcând-o să rezoneze spontan cu simțământul uman emițător:

Mă lipesc de-un copac
ce-mi răsare în cale
și-mi simt tâmpla
pulsând
ca o inimă a creierului.
"Strânge-mă mai tare!"
aud prin frunzare...
Mă-nalț pe vârfurile picioarelor
să-i sărut ramurile
ce se defac ca niște brațe
lungi, tremurătoare
și simt cum toată viața mea
trece în această îmbrățișare:
"Strânge-mă mai tare!"
Aproape că-mi strivesc sânii
de trunchiul îndrăgostit
și prin oase îmi trec
visuri de seve-n urcare
și-adorm pe mușchiul catifelat,
iar de picioare
mi-atârnă ciorchini de soare.

Desigur, ne impresionează exuberanța imaginilor și a limbajului cu reverberații de purități cristaline. Dar autoarea nu vrea să disece subiecte de mare grandoare, nu preferă temele filosofice, nu preferă descrierile de peisaje ori de natură politică și patriotică, ci se limitează la micul univers din jurul ei și la felul cum sufletul propriu rezonează și interpretează informațiile audiovizuale primite, fie din trecut, fie din prezent. Acestea se exteriorizează prin metafore surprinzătoare și îndrăznețe, cu o eleganță clasică și cu un fundament romantic croșetat corect, de preferință, prin vers liber, fără a disprețui versurile rimate care, totuși, am fi dorit să fie alese cu mai multă atenție, deoarece, chiar dacă descrierea este corectă, rimele sărace (substantiv cu substantiv, verb cu verb) nu mai sunt la modă și scad valoarea ideilor expuse. Exemplul de mai jos este elocvent:

Te uită cum timpul ne schimbă,
Iubite de-acum trei decenii,
Zăritu-te-am numai o clipă
Și parcă te-au ros trei milenii...

Fără preget și fără prihană,
Unde sunt vremile-acele ?
Ai noștri de mult sunt ulcele,
Doar mama-i o veșnică rană.

Nu-i mână de-ntins înspre zări
Și tâmplele-n chingi îmi plesnesc,
Nu-i forceps de scos disperări
Ce-n pieptu-mi se-adună și cresc
(Nu-i mână de-ntins...)

În schimb, când este vorba de mânuirea versului liber, autoarea excelează:

Ne privim în ochi.
Tu mă întrebi ceva,
iar eu tac răsfoind în minte
toți anii, pagină cu pagină,
toți anii aceștia
care mi-au ros sufletul
precum se rod pantofii
și le cade talpa.
Și mă simt ca-n fața unei uși
În care cheia se răsucește întruna...
Am greșit oare cheia?
Sau am obosit să tot pierd?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Voi schimba ușa...
(Ușa)

Majoritatea poeziilor sunt scriituri puternice, limpezi, delicate, unele pline de finețuri artistice proustiene, pe care le-am putea citi cu o și mai mare înțelegere dacă noi ne-am transfera în cheia epocii de ieri. Iată, de pildă, cum poeta peripatetizează nostalgic iubirea plină de momente abisale:

Am uitat ce gust avea
îmbrățișarea ta;
am uitat ce miros aveau
pașii tăi;
am uitat ce culori aveau
cuvintele tale de dragoste...
Îmi amintesc doar
cum îmi aduceai în dar
de fiecare dată
o casoletă plină cu maturitate
și-mi spuneai s-o țin la frigider
și să iau zilnic
câte o linguriță.
Numai că, într-o noapte,
mi se făcuse așa de foame,
încât am mâncat-o
pe toată
și m-am trezit
un copil îmbătrânit.
(Noapte de Sânziene)

O bună parte a poeziilor afișate sunt mici spovedanii lirice scrise cu exaltare romantică, unde acuratețea este un ingredient epatant, toate la un loc alcătuind un șir de secvențe rapide, ca de film cu stop-cadre vibrante ce se opresc pe portative de lumină. Cam toată a doua jumătate a cărții este străbătută de un lirism plin de aluviuni stenice și sentimentale, bogate în pliuri tainice de subînțelesuri inteligente care s-ar preta la multiple disecări obiective și discuții interpretative lipsite de prejudecăți. Cititorii de poezie bună găsesc ce să savureze la fiecare pagină, realizând cu certitudine că autoarea este o poetă adevărată, deosebit de talentată, dar care nu dorește nicidecum să revoluționeze lirica zilelor noastre prin noutăți marcante, ci doar să ne determine pe toți să apreciem frumosul simțămintelor personale, sinceritatea celor mărturisite, durerile și bucuriile ei, precum și adevărul trăirilor intime dintr-un bulgăre fierbinte de viață feminină consumată la mari temperaturi sentimentale. După cum se știe, criticii pretențioși apreciază talentul autorilor după spontaneitatea și ușurința cu care ei le inserează de-a lungul paginilor, mai ales în operele în versuri. În acest caz, din lungul șir de titluri incluse în cartea de față, s-ar putea face o colecție splendidă de dantelării prozodice care ar merita amintite:

"...culoare a vremii, culoare fidelă gândului meu: un discurs flambat.... stăpânite de vraja argumentelor atrofiate, de frigul trist. Degetul arătător tăiat de negura mașinii de scris... ....Lumina din ochii tăi râde mărunt. Cuvintele-s clopoței cu ispita deschisă...O mână divină incendiul l-a nins. Înfricoșat ceri iertare flăcării ce te-a cuprins.... Mă gâdilă ereditățile-n călcâie... Memoria mileniilor, ori ce-ar putea să fie? E, poate, primăvara ce-și plimbă buzele rumene pe tălpile mele... Toate celulele adulmecă, atomii și moleculele... O simt prin toți porii mei respirând, își freacă spinarea de fiecare gând, de fiecare îmbrățișare, de pletele mele de soare!.....Când scriu însuflețesc cuvinte ce-mi joacă pe dinainte. Apoi le tai, tai în carnea cuvintelor și simt cum mă doare carnea mea de cuvinte..... Dacă-i primăvară, să fie primăvară! Toate florile coboară în rochii multicolore, ca la o paradă de mode. Numai copacii bărbați, încă în trening, mai amintesc albul zăpezii de-un verde-roz incendiați.... Să știi că poetul e-al filei albe mire. Să știi că poeta e-a tocului soață. Și amândoi cu aripi de ceață se smulg amurgului care-i înhață.... Deasupra patului meu am un sobor de icoane. Închid ochii, și ele-mi vorbesc. Deschid ochii, și icoanele tac. Uneori mă privesc posac, alteori îmi zâmbesc a iertare. Hotărăsc să mă iert eu mai întâi și să-mi sărut degetul arătător, cel acuzator, apoi să-mi mângâi mâinile și să le sărut mulțumindu-le pentru tot ce mi-au dat și să le cer iertare că mereu le-am uitat...Am luat marea în brațe ca pe un trup uriaș. Valul leneș se ținea cu o mână grea de umărul meu... Sunt umărul pe care se sprijină durerea. Sunt vocea prin care neputința își strigă sfâșierea. Sunt gândul ce se rotește în cercul memoriei. Sunt clopotul spânzurat în vârf de catedrală care și-a învățat dangătele pe dinafară. Sunt un cuișor în pingeaua orașului, un fir de pir în marginea imașului.... Bătrânețea zâmbește tinereții molfăind între gingii abatoare de iluzii... Eu nu scriu, eu nasc poezie. Durerea nașterii e mereu vie....” - etc., etc.
Citatele de acest gen ar putea, desigur, continua fiind destul de numeroase.
Parcurgând întregul material poetic, surprinzător de coerent, al acestei cărți care plonjează în fluidul realității, vedem că ea are propria ei lume lirică; observăm că din toate filele lucrării se desprind vizibil stări complexe care te înalță ori te coboară precum într-un zbor amețitor prin tine însuți. Important este însă faptul că întâlnim numeroase texte candide, rânduri intime, genuine, alunecoase, sfioase sau chiar impresionante, deseori cu unele imagini destul de grozave, majoritatea cultivând liniștea ca un antidot stenic. În baza acestui truism incontestabil, poeta Ella Arbănași, una din cele mai apreciate profesoare de limba română din orașul Drobeta Turnul Severin se califică prioritar printre creatoarele căreia îi recomand să persevereze în câmpul literaturii spre a păși cu deplină încredere spre treptele cele mai înalte ale poeziei românești.