Când m-am hotărât să fac aceste mărturisiri, m-am gândit mult dacă să alătur sau nu păcatului sintagma „verde”. Am ezitat mult, spun, în primul rând pentru că pădurea, prin constituția ei, nu este supusă păcatului și, în al doilea rând, pentru că, a-mi atribui calitatea de judecător, presupune a-mi asuma o oarecare responsabilitate. Și totuși! Chiar dacă pădurea este în afara păcatului, faptele noastre se revarsă asupra ei uneori cu atâta înverșunare, încât a tăcea devine un gest de lașitate supremă, ca și fuga de implicare, de altfel.
Dacă ne referim la păcat, nu putem să nu admitem că cea mai vehiculată consecință a acestuia este moartea. Tăind pădurea, păcătuim prin însăși crimele pe care le comitem. Chiar dacă de această dată nu putem vorbi de moartea fizică a tăietorilor de lemne, decât în mod cu totul accidental, prin acțiunile repetate întreprinse în trupul pădurii se aduce un aport substanțial în declinul comunităților locale, în pierderea identității unei națiuni și în decesul spiritual al umanității.
Auzim adesea, pe stradă, în societate, la cumpărături, la școală sau în alte locuri publice, pe unii sau pe alții, întrebându-se: „ce se întâmplă cu pădurile noastre, că se împuținează văzând cu ochii?”. „Ce se întâmplă cu pădurile noastre?”, mă întreb și eu mereu. Lăsând la o parte grija (justificată) că într-o bună zi n-o să mai fie lemn nici măcar pentru copârșeie (vorba bătrânilor de la țară), pe mine cel mai mult mă îngrijorează, înainte de toate, lipsa de comunicare dintre om și pădure, dintre pădurar și comunitatea de arbori pe care o are în grijă etc. Că sunt unii dintre paznicii pădurii hoți, este și acesta un adevăr evident, justificat de lefurile prea mici, de standardele tot mai ridicate ale vieții, dar și de un obicei ancestral, i-am spune, de a completa, prin furt, cât mai multe din nevoile imediate și de perspectivă. Dar poate hoția, atunci când e făcută în numele subzistenței, să destructureze un sistem? Dacă da, atunci ce facem ca s-o lichidăm? Dacă, dimpotrivă, altele sunt motivele destabilizării, cum facem să le diagnosticăm corect și ce tratamente ar trebui să prescriem pentru însănătoșire?
Prin locul și timpul în care am venit pe lume, personal am avut șansa (sau, poate, neșansa) de a trăi și a munci în două lumi aparent diferite (asemănătoare doar prin ipocrizie): în societatea comunistă și în cea de tranziție spre democrație. Profesional vorbind, în prima epocă mi-am împletit iluzii ca să-mi altoiesc destinul de obrazul cald al pădurii, iar în cea de-a doua mi-am consumat, rând pe rând, aceste iluzii, ca să pot rezista mai vehement vremurilor. N-am știut și nici nu voi ști niciodată când a fost mai bine: atunci, în tinerețile predispuse tuturor riscurilor și lipsite de orice prejudecăți, sau în prezentul gripat și cutremurat de maturitatea aflată în cârdășie cu obiceiuri care ne vor condamna, prin rutină, la anonimat.
Ca silvicultor, mereu îmi aduc aminte cu multă plăcere de primii pași făcuți în meseria cu care m-am înrudit. O spun pe șleau, că în acele vremuri nu oricine avea șansa să îmbrățișeze această perspectivă profesională. De cât respect se bucura pe atunci un silvicultor! Ce noblețe și câte speranțe îmi dădeau târcoale! Și nu pentru reușita selecției în învățământul preuniversitar și universitar, foarte acerbă, de altfel, exista atâta respect față de „haina verde”, cât datorită faptului că toți lucrătorii silvici au știut să facă, la un loc, un corp de elită integru. Această unitate internă a fost capabilă să lege relații sigure între omul pădurii și ecosistemul peren, care i-a devenit astfel aliat de nădejde. Așa am cunoscut și am înțeles pentru prima dată farmecul codrului, tradus prin echilibrul cunoașterii subtilităților clorofiliene. Așa am trăit, tot pentru prima dată, sentimentul reciproc al respectului pentru viața desprinsă din sursa originară.
Apoi a venit momentul mult așteptat, de rupere față de un sistem cu care nu aveam niciun fel de compatibilitate. Îmi aduc aminte cum, în acele zile de decembrie aprins, mă confesam unui coleg de generație și bun prieten că, în sfârșit, a venit vremea dreptății, când omul potrivit va fi pus la locul potrivit. „Oare?”, m-a întrebat sec acel preieten al meu. Nu-i voi uita niciodată expresia feței lui, poate și pentru că, în parte, a avut dreptate să fie sceptic, nesfârșita tranziție scoțând la iveală mai multe aspecte negative care se găsesc amprentate exclusiv pe obrazul generației din care fac parte. Pe acestea mă voi strădui să le cuantific în următoarele câteva pagini. Precizez că ceea ce voi propune spre analiză reprezintă puncte de vedere proprii, susținute de argumente desprinse din experiențele trăite. Astfel, în fața propriei mele conștiințe pot să spun că, de-a lungul celor douăzeci și cinci de ani de activitate, am fost părtaș la comiterea următoarelor păcate verzi mai importante:
Retrocedarea incorectă și incoerentă a fondului forestier. De ce incorectă? Pentru că acest proces a avut la bază interesul personal și nu s-a sprijinit fidel pe adevărul istoric. Negând acest adevăr sau denaturându-l, alături de cei care aveau dreptul la spațiul verde, în calitate de proprietari sau moștenitori ai acestora, și-au făcut loc o serie întreagă de impostori, beneficiari prin aplicarea directă a legilor sau în urma unor sentințe judecătorești îndoielnice. Și, ca și când nu ar fi fost suficientă această realitate tristă, o parte dintre cei reîmproprietăriți ca efect al Legii 18/1991, în special demnitari, parlamentari, rude sau prieteni ai acestora, și-au schimbat terenurile din zonele lor de origine, cu altele situate în regiuni strategice, precum valea Prahovei sau București.
O altă caracteristică ce ține de incorectitudinea retrocedărilor este legată de faptul că, odată cu transferul de proprietate, nu s-au luat măsuri concrete privind administrarea întregului fond forestier, așa cum, de altfel, prevedeau codurile , făcându-se abstracție totală de pădurile proprietate privată aparținând persoanelor fizice. Schimbarea amplasamentului, precum și lipsa obligației de a efectua operațiunile succesorale pentru suprafețele aparținând persoanelor fizice care au decedat, sunt alte inconveniente cu repercusiuni deosebit de grave în privința stabilității și calității pădurilor pe termen mediu și lung.
De ce retrocedarea fondului forestier a fost incoerentă? Pentru că acțiunea de restituire s-a făcut în mult prea multe etape ca să dea naștere la coerență. Principiul declarat și cunoscut în cuprinsul Legii nr. 1/2000 sub sintagma de „restitutio in integrum”, a primit rolul principal pe scena politică a țării târziu de tot, ca să devină oportun. Dar, chiar și așa, în ultimele clipe ale mileniului doi forțele de stânga au fost suficient de proeminente ca să-l ciuntească în conținut. Dacă acestor neajunsuri adăugăm și lipsa unui cadastru de specialitate, precum și a altor măsuri legislative care să reducă și să țină în frâu infracționalitatea, nu va trebui să ne mai mire faptul că haosul creat prin retrocedare a luat proporții incomensurabile.
Amenajamente neconforme cu realitatea. Din literatura de specialitate cunoaștem că principiile de amenajare reprezintă vectori pereni în privința gospodăririi pădurilor. Cu toate acestea, modul în care ne străduim să obținem, spre exemplu, continuitate în recolte și productivitate adecvată pentru păduri, nu se potrivește cu cerințele și obiectivele concrete ale proprietarilor. Consecința? Slabă eficacitate funcțională pentru păduri și diminuarea, până aproape de anulare în anumite zone, a efectelor de mediu. Or, în această situație, rezultă că ținta fixată, aceea de a aduce pădurea la starea normală, adică la structura care o face capabilă să realizeze consens cu aptitudinea fitocenotică și cu potențialul productiv al stațiunii, nu va mai putea fi atinsă nicicând.
Având în vedere situația actuală a fondului forestier, vom încerca în continuare să facem o ierarhizare exhaustivă și succintă a consecințelor desprinse din păcatele făcute cu ocazia amenajării pădurilor, cu deschidere și aplicare maximă către orice completare competentă și de bun simț. În primul rând, trebuie să amintim că, din punct de vedere amenajistic, prin aplicarea legilor de retrocedare, adăugând statului o multitudine de alți proprietari, persoane fizice și juridice, ar fi fost necesar să acceptăm în mod automat și o modificare a obiectivelor social-economice în concordanță cu dorința proprietarului, lucru de care nu s-a ținut seama câtuși de puțin. A lăsa la îndemâna statului, adică a autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, exclusivitate în alegerea sortimentelor la exploatabilitate, ne îndepărtează complet și de alte principii ale vieții democratice, obligând administratorul la „găselnițe” care să-i satisfacă doleanțele proprietarului, dăunătoare pe termen mediu și lung. Acesta este un prim punct de vedere.
O altă mare greșeală care s-a făcut imediat după marea retrocedare a fost legată de faptul că s-a renunțat la administrarea pădurilor prin ocoale constituite după criteriul geografic, devenit tradițional, și de spargerea parcelarului, odată cu amenajarea pădurilor pe proprietari sau grupe de proprietari. Analizând lucrurile din prima perspectivă, adică a gospodăririi pădurilor, constatăm că strategia astfel concepută ne obligă la o mozaicare perversă a administrației, cu consecințe deosebit de grave în ceea ce privește integritatea fondului forestier. Spunem perversă, deoarece procedura actuală lasă în afara administrației silvice, la nivel național, peste cinci sute de mii hectare de pădure, acestea aflându-se azi, în majoritatea lor, în cea mai avansată stare de degradare, multora dintre ele schimbându-li-se categoria de folosință sau fiind pe cale de a deveni orice altceva în afară de pădure.
Cea de-a doua interpretare, legată de modificarea substanțială a modului în care s-a făcut numerotarea parcelarului existent înainte de retrocedare, a atras după sine crearea unei debandade administrative și amenajistice, îngreunând orientarea în teren și intervențiile în pădure. Menținerea vechiului parcelar ar fi fost motivată, în opinia noastră, și de ușurința cu care acesta ar fi putut fi suprapus peste eventuale unități de cadastru forestier, atunci când o asemenea cartare în viața silvică și-ar fi făcut apariția sau ar fi putut să substituie cu succes un asfel de registru.
O altă influență negativă în viața pădurii, legată tot de acest palier, o atribuim încăpățânării autorității publice centrale care răspunde de silvicultură de a întocmi amenajamente utilizând exclusiv metoda creșterii indicatoare. Bazată pe normalizarea fondului de producție prin normalizarea structurii lui, această metodă ne demonstrează că, în toată perioada în care a fost aplicată, silvicultorii au condus pădurile pe un traseu opus scopului inițial, structura fondului de producție (a pădurilor n.a.), definită de situația arboretelor pe clase de vârstă, fiind mult îndepărtată de situația normală (într-o unitate de gospodărire disproporția arboretelor de diferite vârste este evidentă la tot pasul). Altfel spus, echilibrul în privința claselor de vârstă s-a dovedit a fi un mare rateu, presiunea continuă asupra pădurii înclinând balanța către arboretele de vârstă mică sau cel mult de vârstă mijlocie. Un alt obiectiv ratat, pus în cârca contemporaneității.
Și nu în ultimul rând, să nu uităm că a impune micilor proprietari proiecte de amenajare sofisticate pentru trupurile lor de pădure, mărunte și firave, de cele mai multe ori, înseamnă a sfida principiile de amenajare în esența lor. Evidența acestor suprafețe în registre de tip cadastral, gestionate de o instituție a statului, precum inspectoratul teritorial de regim silvic și vânătoare, în care să se regăsească o sumară descriere parcelară a pădurii și în care să se opereze orice modificare substanțială survenită, ar fi mai mult decât suficientă pentru o bună și sigură cruțare a patrimoniului silvic în ansamblul său.
Prostituția intelectuală. Această meteahnă, sacerdotală, i-am putea spune, s-a impus treptat, dar constant, odată cu degradarea moralei sufletului și societății, prin diluție instituțională. Școala românească, sufocată de inflația de instituții de specialitate de rang superior, a atras resursa umană în capcana imposturii. Așadar, goana după câștigul ușor și rapid nu putea să lase deoparte învățământul universitar. Așa se face că au apărut, peste noapte, o multitudine de instituții de învățământ superior, private și de stat, care au adunat în băncile lor candidați neconformi cu statutul de inginer sau, mai grav, cu acela de doctor. Rezultatul? Fabricile de diplome au reușit, cu succes deplin, să realizeze o inversare a ierarhiilor valorice, punând în poziții cheie oameni nepotriviți în profesionalism, caracter și ținută. Consecințele atrase nu s-au lăsat mult așteptate. Lipsa de profesionalism a condus la pierderea seriozității în îndeplinirea misiunilor, cea de caracter în perpetuarea urii, în timp ce lipsa ținutei a dus la crearea unor organizații de tip feudal, periculoase pentru orice inițiative statornicite la nivel instituțional.
În ceea ce privește domeniul silvic, slaba pregătire profesională a avut ca efecte imediate imposibilitatea relaționării corecte pe orizontală și verticală și pierderea imunității intelectuale, ajungându-se până la limita integrității genetice, de către corpul silvic. Privind lucrurile cu superficialitate, constatăm că banii cheltuiți pentru reîntregirea studiilor, de pădurarii și brigadierii silvici, care au ținut cu tot dinadinsul să devină ingineri, au fost recuperați pe parcurs, cu dobânda aferentă, din trupul imaculat al pădurii. Lozinca veche „ai carte, ai parte!” s-a bagatelizat în așa hal, încât a ajuns motiv de glumă în lumea „băieților deștepți”, categorie socială născută în aburii democrației.
Dar nu aceasta a fost paguba cea mai mare pentru pădure, deși, dacă cineva ar cuantifica-o, rezultatul ar fi unul înfiorător. Analizând lucrurile mai în profunzimea lor, de data aceasta, constatăm că și în sectorul silvic, ca și în toate celelalte, lipitorii de afișe electorale și-au croit drum către vârful piramidei, virusând iremediabil întreaga sursă de viață. Acești „mutanți” ai zilelor actuale, care sufocă societatea în toate celulele ei, au fost creați după chipul și asemănarea politicienilor care i-au propulsat, ei înșiși creaturi penale și penibile ale unei societăți aflate într-un evident declin moral și de identitate. Or, activitățile lucrative, dacă sunt programate în lipsa unei strategii autentice, lasă urme adânc cicatrizate și în viața pădurii. Un „consult” sumar de specialitate făcut asupra ecosistemului va scoate la iveală, fără echivoc, existența unui cancer periculos, aflat deja în metastaze și care nu mai poate fi drapat sau mușamalizat.
Și este normal să fie așa, câtă vreme constatăm că diletantismul s-a modernizat și multiplicat în toate încheieturile sectorului, transmiterea ignoranței spre „unitatea de bază” a sistemului realizându-se osmotic. Această realitate ar trebui să ne îngrijoreze profund, virusarea instituțiilor statului cu atribuțiuni în domeniu și a structurilor de administrare a pădurilor având consecințe catastrofale pe termen mediu și lung. De ce credeți că se împuținează pădurile, dacă nu și din degringolada creată prin strategii ale unor oameni incapabili să descifreze mesajele reale, venite din lumea verde, o lume care lor le este paralelă sau cel puțin de nepătruns.
Legislația parșivă. Dacă ar fi să facem o analiză sumară asupra legislației silvice postdecembriste, din conținutul acestei analize se va desprinde o incoerență crasă, atât în formă cât și în conținut. Cum anume și de ce?, mă veți întreba, nu fără un temei evident. Cel puțin pentru câteva remarci, va fi răspunsul meu. Iată despre ce ar fi vorba!
În primul rând, trebuie amintit faptul că foarte multe din construcțiile formulate în articolele legislative lasă loc de interpretări. Apoi, nu lipsite de importanță mi se par a fi și următoarele remarci: carența în viziune, desprinsă din lipsa unei strategii pe termen mediu și lung (totul se rezumă la azi), inechitate în măsurile coercitive, soluții populiste date în anii electorali și preelectorali (cu efecte viitoare evidente), soluționări ale problemelor sociale în etape incomplete și dezechilibrate (a se vedea modul în care au fost emise și aplicate legile de retrocedare a fondului funciar) și o lamentabilă prioritizare a nevoilor.
Nu lipsit de importanță mi se pare apetitul alesului pentru cosmetizare, un individ regăsit fidel în prototipul deputatului „auto” , incapabil în a identifica direcțiile de urmat, sarcină care ar trebui să stea exclusiv în cârca politicului și al politicienilor. Slaba calitate umană aflată la cârma democrației românești, face imposibilă germinarea gândirii coerente, care să deschidă în siguranță ușa către ziua de mâine. Din această cauză, parlamentarilor le vine mai ușor să corecteze superficial legislația existentă, decât să conceapă ceva peren, compatibil cu vremurile actuale și cu cele viitoare. Rezultatul? Legi fără formă și cu conținut găunos, care otrăvesc viața și sursa ei principală.
Toate acestea sunt posibile, credem noi, pentru că în intențiile care au generat legi nu a stat niciodată interesul național, mult vehiculat în declarațiile venite din parlament sau de la guvern, acesta fiind sugrumat de meschinele interese individuale și de grup. Dacă, în plus celor menționate anterior, adăugăm faptul că furnizorii de legi sunt selecții nu ale elitei intelectuale, cum logica și nevoia de performanță ne-o spun, ci ale unor clanuri masturbate aprins în ideea câștigului pecuniar ușor și rapid, este lesne de înțeles de ce evoluția la noi se face în sens invers.
Pe de altă parte, trebuie menționat faptul că în societatea românească conceptul de lege este încă identificat de către marea majoritate a populației ca o îngrădire. Este normal să fie așa, câtă vreme o parte a populației a fost maturizată în dictatură, iar cealaltă parte nu și-a însușit pe deplin roadele educației specifice civilizațiilor autentice. Această realitate, a percepției de îngrădire, este cu atât mai evidentă, cu cât chiar și cei care plămădesc și coc legi în laboratoarele și cuptoarele strâmbe ale „democrației originale” nu au ajuns încă la maturitatea necesară construcțiilor legislative care să dea populației sentimentul siguranței, al echilibrului și al stabilității.
Cum simte pădurea aceste bâlbâieli umane și care este reacția mediului înconjurător la erorile tranziției? Răspunsul cel mai simplu și mai direct ar fi: din plin. Scoaterea în afara administrației silvice a unei suprafețe considerabile din fondul forestier a atras după sine distrugerea, în multe cazuri completă, a pădurilor de pe aceste teritorii. De ce s-a ajuns în această situație? Pentru a putea fi acoperite mai ușor, credem noi, faptele de tăiere ilegală, atunci când interesele o cer. Și sunt nenumărate astfel de cazuri, cele mai importante fiind cele cu iz electoral și partinic.
Neacordarea compensațiilor în cazul interzicerii exploatării pădurilor din ariile naturale protejate (pentru silvicultori amintim că este vorba despre tipurile de categorii funcționale T1 și T2), a condus la abuzuri masive ale proprietarilor față de pădure (a se vedea, spre exemplu, situația din Munții Maramureșului sau Apuseni), datorită faptului că proprietarii, privați de acest drept, s-au apucat să-și decimeze, la propriu, proprietățile, în cea mai mare parte sau chiar în totalitatea lor.
Renunțarea la administrarea pădurilor prin ocoale silvice, care să fie constituite după criteriul geografic, corelată cu modificarea intempestivă și inconștientă a parcelarului, renunțându-se, practic la modelele istorice, devenite tradiționale, a creat un mozaic administrativ greu de controlat și de stăpânit. Avem astăzi un număr dublu de astfel de structuri de administrație, cu mult personal, care are la bază o calificare slabă sau cel puțin îndoielnică. Dacă alăturăm acestei realități și dorința unanimă de îmbogățire ușoară și rapidă, este lesne de înțeles de ce nu reușim să reducem infracționalitatea în păduri și de ce starea acestora, exprimată în special de structura lor, este tot mai puțin corespunzătoare.
De asemenea, sistemul de urmărire a materialului lemnos care se transportă de la cioată și până în locurile în care acesta este transformat în produse finite (celebrul SUMAL, foarte „îndrăgit” de cei care-l operează), s-a dovedit a fi unul neperformant și ineficient. Înainte de apariția acestuia (amintim faptul că el a fost legiferat prin HG nr. 996/2008), mulți dintre noi am sperat la o naștere ratată sau la o durată de viață scurtă. Din păcate, vremurile ulterioare ne-au demonstrat că ne-am înșelat, dar previziunile cu privire la inoportunitatea sistemului s-au dovedit a fi reale.
Toate acestea, ca și multe altele, nu reprezintă altceva decât emanații nefericite ale unor indivizi fără expertiză, care s-au perindat vremelnic pe la conducerea autorității publice centrale care răspunde de silvicultură și printr-un parlament din ce în ce mai puțin credibil. Practic, lipsa calității umane a atras după sine carențe majore în privința grijei față de ecosistemul forestier, cel mai important component al mediului nostru de viață.
Instabilitatea instituțională. Consecința primă și imediată a angajamentului politic față de politician o constituie divizarea instituțională accentuată, în așa fel încât să poată fi satisfăcut un număr cât mai mare de actori. Făcute, evident, în numele națiunii și al interesului față de cetățean, ca majoritatea inițiativelor, de altfel, modificările la nivel instituțional reprezintă, de fapt, modul cel mai direct de plată a servilismului politic și de satisfacere a interesului personal sau de grup. Așa se face că astăzi avem o inflație mare de ministere, unele dintre ele cu portofoliu și altele fără, cu foarte mulți miniștri și foarte multe departamente și secretari de stat. Transferul personalului de specialitate dintr-o parte în alta, de la un serviciu la altul, a provocat confuzii majore, rateurile în plan decizional fiind din ce în ce mai numeroase. De asemenea, în ceea ce privește pădurile, constatăm că din combinația intereselor personale, acestea s-au regăsit ba la ministerul agriculturii, ba la cel al mediului, ba sub o autoritate proprie, cum se întâmplă în momentul de față.
Totuși, unele dintre instituții, la nivel central sau teritorial, au fost create în concordanță cu acordurile impuse de aderarea la Uniunea Europeană. Un astfel de exemplu îl reprezintă inspectoratele teritoriale de regim silvic și de vânătoare, instituții aflate în subordinea autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, cu rol principal de control și monitorizare a tuturor activităților care se desfășoară în pădure. Dacă în țările occidentale rostul acestor instituții este cât se poate de evident, la noi, lucrurile stau exact invers.
În primul rând, pentru că, prin modul în care au fost concepute, sunt identificate cu niște copii orfani ai unor guverne mai mult sau mai puți responsabile. Costituite la nivel regional (un lucru care nu este chiar rău), dar cu oameni puțini, slab pregătiți, plătiți și dotați, care acționează în baza unui regulament de organizare și funcționare extrem de încărcat, nu este de mirare de ce rezultatele muncii lor sunt atât de puțin vizibile. Dacă adăugăm faptul că la cârma deconcentratelor au fost „plantați” oameni fără viziune, incapabili să descopere, în negura vremurilor, drumul corect al misiunii principale pe care o au de dus la îndeplinire și neputincioși în a forma suflete și caractere de silvicultori autentici, orfelinatul instituțional se va descoperi, mai devreme sau mai târziu, ca o realitate periculoasă.
Să se fi creat aceste instituții doar pentru a putea fi un mai bun paravan Regiei Naționale a Pădurilor și structurilor de administrare din teritoriu, private sau de stat, sau pentru a încasa, în locul lor, acuzele referitoare la prada tot mai evidentă asupra pădurilor? Posibil, câtă vreme instituțiile de control, monitorizare și îndrumare sunt intens sărăcite în resursă umană și cu autoritatea curmată de la rădăcină. Priviți un inspector silvic în exercitatea atribuțiilor de serviciu și vi se va face milă. Câtă diferență între un asemenea individ și un altul, de altă dată, de la noi din țară, ori unul de dată recentă, de la ei, adică din țările cu democrație așezată? Până când nu se va realiza echivalența între competență, autoritate și interesul colectiv și până când nu vom statornici instituțiile statului în strategii perene, cu stabilitate de competență și în teritoriu, nu vom putea avea coerență și rezultate satisfăcătoare.
Reminiscențele trecutului. Într-o societate bine organizată, care-și fundamentează existența pe principii înalte, din miezul cărora rezultă un respect evident față de proprietate, familie, credință și, nu în ultimul rând, față de neam, aplecarea individului spre furt este aproape inexistentă sau foarte puțin vizibilă. La noi, pentru că toate aceste valori morale care țin de democrație au fost răsturnate de către corifeii nereușiți ai tranziției, și pentru că aproape o jumătate de secol am trăit sub imperiul iluziei că toate sunt ale noastre, când, de fapt, erau ale nimănui, fiecare individ a încercat să-și acopere nevoile sustrăgând din averea colectivă (adică a statului) tot ce se putea. De această raclă comportamentală, din păcate, nu am reușit să ne debarasăm nici acum, după un sfert de secol încheiat de tranziție către o lume civilizată. Obiceiul de a fura, cu acte sau în lipsa acestora, a adus multora mari beneficii, așa încât stârpirea lui a devenit dificilă, cu atât mai mult cu cât am asistat (și continuăm s-o facem) la o instituționalizare a acestuia.
În privința pădurii, cu atât mai evident nu s-au făcut progrese remarcabile pe marginea reducerii infracționalității silvice, cu cât paza este greoaie, tentația banului mare și legislația în domeniu foarte interpretabilă. Obligația, în cele mai multe cazuri, de a marca arborele înainte de tăiere este astăzi și la îndemâna hoțului de pădure, dispozitive de marcat putând fi procurate în mod ilicit cu o ușurință de neimaginat. Din această cauză, nu ar fi deloc lipsit de importanță dacă ministerul de resort s-ar gândi să implementeze strategii în privința aplicării tratamentelor (intervențiilor) în păduri, care să excludă ciocanul silvic de marcat și să mărească precizia evaluării masei lemnoase.
Sentimentul de inferioritate, răsărit din sistemul ermetic în care am fost crescuți și educați o mare parte dintre noi, convingerea că ”lasă, merge și așa!”, precum și tendința de a atinge standardele unei lumi așezate din punct de vedere al civilizației, prin îmbogățire exclusiv materială, toate acestea ne-au făcut să reacționăm atipic la transformările impuse de viață și de nevoia de evoluție. Mulți dintre contemporani cred cu tărie că a „avea” înseamnă exclusiv a aduna pentru sine și nicidecum a împărți și altora. Or, acest individualism acerb ne depersonalizează și ne face să fim reci, răi și deosebit de fățarnici. Chiar dacă, pe baza unui narcisism exagerat, aprecierile cu privire la propriile persoane depășesc de multe ori limitele normalului, chipurile noastre, afișate public, scot în evidență o frustrare din ce în ce mai copleșitoare. Și de unde și, mai ales, de ce această înfățișare, dacă nu din și pentru lipsa de iubire față de noi înșine? Neiubindu-ne sau iubindu-ne tot mai puțin, cum am putea fi în stare să iubim, sincer și dezinteresat, mediul nostru de viață, cu tot ceea ce înseamnă el? Poate de aici și nepăsarea legată de ceea ce se întâmplă cu pădurea, dar și față de lipsa unor planuri mature, competente și de perspectivă față de cruțarea ei.
Dacă la toate acestea adăugăm salariul mic pe care îl încasează un lucrător silvic (o moștenire evidentă a trecutului), nu ar trebui să ne mai mire, în niciun fel, obiceiul de completare a veniturilor prin forțarea tăierilor în toate împrejurările. O primă întrebare, legitimă, care s-ar putea pune, din acest punct de vedere, ar fi, de ce salariile continuă să fie scăzute? Răspunsul meu este că acest lucru se perpetuează din cauza ineficienței sau slabei eficiențe în actul administrativ, ca urmare și a organigramelor prea încărcate. Pasul către lumea civilizată ar fi trebuit să ne conducă către scheme de personal suple, în care administratorul să execute o gamă mult mai largă de lucrări, nu doar pe cele legate strict de conducere și decizie, ci și pe cele de execuție. Pe de altă parte, păstrând anumite categorii intermediare de personal silvic, înseamnă că nu ne-am desprins câtuși de puțin de vremurile vechi, cu iz feudal.
Împărtășirea în ură. Dintre toate așa-zisele păcate ale tranziției, niciunul nu a reușit să amprenteze societatea atât de vehement precum ura față de aproapele. Consecință directă a individualismului exacerbat, ura plagiată și pusă apoi implant în sufletul fragil al democrației neofite, distruge consecvent însuși timpul care a mai rămas în noi.
De unde provine acest sentiment? Unii dintre noi suntem tentați să credem că el este o reminiscență a vremurilor trecute. Cei care am trăit acele vremuri și le-am identificat ca fiind grele, vom nega cu vehemență, pentru că acele greutăți copleșitoare au constituit, indubitabil, motiv de unitate pentru comunități și nu unul de dezbinare. Alții, mai sceptici, consideră că acest sentiment este de proveniență străină, mai exact un export nefericit al Occidentului, ajuns la noi printr-un transfer osmotic intens, ca urmare a pierderii accentuate a credinței. Nici în această teorie dreptatea nu poate fi absolută. Cei care au „căutat” Vestul și au avut ocazia să-l cunoască câtuși de puțin, și-au dat seama că în democrațiile autentice lumea aprobă binele și dezavuează răul. Cântarul sufletului și al minții acționează unanim, locuitorii acelor zone știind să fie mai mult corecți decât frustrați, mai mult autentici decât impostori.
Și atunci, cum rămâne cu ura la români? De unde prezența și proliferarea ei într-un mod atât de vehement? Da, unul dintre motive ar putea fi pierderea credinței și a moralei pe care aceasta o generează. Un altul s-ar putea regăsi în lipsa de competență a purtătorilor de autoritate și, în special, a acelora care au atribuții de conducere. Și nu în ultimul rând, în opinia noastră, atașamentul urii față de poporul român rezultă dintr-o manipulare de tip subversiv, practicată de unități media coordonate de către indivizi îmbogățiți care au dorit (și continuă s-o facă) să-și adauge puterea politică, tocmai pentru a-și proteja cu mai multă siguranță averile. Sloganul „cu televizorul ați mințit poporul” nu a apărut întâmplător.
Desigur, vor mai fi existând și multe alte motive pentru care noi ne aflăm în această postură. Ele nu ar trebui să ne intereseze decât numai în măsura în care, cunoscându-le și acționând împotriva cauzei, reușim să îndepărtăm răul generat de ură. Care este unul major, cu consecințe în toate ramurile economice și domeniile de activitate. Mai ales în rândul pădurilor, cu atât mai mult cu cât distrugerea lor atrage venituri consistente, pentru unii, dar și pagube majore, pentru majoritatea. Să ne gândim, cu cîte eforturi și cu câte cheltuieli se crează un hectar de pădure? Cu toate acestea, au existat cazuri în care unii răufăcători au incendiat plantații întregi sau au smuls puieții din pământ de pe suprafețe întinse. Ce suflete pot să aibă astfel de indivizi și de câtă ură pot să dispună înlăuntrul lor, ca să facă asemenea gesturi? Am văzut, ca silvicultor, în repetate rânduri, culturi silvice pășunate intens, în așa fel încât plantațiile erau compromise aproape în totalitatea lor. Unii ar putea spune că, cel puțin de această dată, ar fi vorba mai mult de inconștiență, decât de ură. Dar, chiar și dacă ar avea dreptate, inconștiența nu tot acolo duce? Ba am putea spune că, de multe ori, o clipă de inconștiență înseamnă mai mult decât o viață de ură stăpânită și controlată.


*
Desigur, dacă ar fi să facem o cuantificare exactă și corectă a tuturor deciziilor umane care au influențat negativ evoluția pădurilor în ultimul sfert de secol, ar fi mult mai multe păcate care ar trebui adăugate celor prezentate aici. Dar noi nu ne dorim cunoașterea și recunoașterea lor detaliată, decât numai în măsura în care, prin spovedanie, reușim, fără echivoc, îndreptarea, dând ecosistemului autonomie în reglare și o șansă reală pentru propășire. Ceea ce am făcut până în momentul de față cu pădurea, nu ne onorează ca națiune. Și nici nu ne rezolvă nevoile, mai ales pe cele de perspectivă. Poate doar câteva din cele de moment. Dar dacă nu vom ști să oprim măcelul verde, punând toporul la umbra tăcerii, nu numai că ne vom distruge periculos de mult mediul de viață, ci, odată cu el, ne vom ciunti și dreptul la o felie din ziua de mâine. Așa că, împuținând pădurile, ne împuținăm și sufletele odată cu ele și în continuare dreptul la speranță. Fără păduri, cu siguranță că vom uita să visăm, iar când visurile se vor fi terminat, și zborul nostru în împlinirea destinului se va fi sfârșit.
Aș vrea să mai adaug un singur lucru, și anume că experiențele de viață ne-au demonstrat că problemelor complicate le corespund întotdeauna soluții simple. De ce această regulă nu ar putea fi valabilă și pentru păduri? De ce sprijinul pe care ar trebui să-l acordăm pădurii nu s-ar putea realiza mai cu succes printr-o relaționare directă cu proprietarul și factorii de răspundere, fără prea multe reguli și conveniențe scrise, astfel concepute ca să nu fie respectate? De ce aceste strategii sunt făcute doar de fațadă sau pentru a găsi mai ușor varianta de salvare a infractorului? De ce? Iată, o serie întreagă de întrebări, la care, cândva, va trebui să răspundem cu toții.