agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-02-20 | |
Spre deosebire de sinecdocă, litota cunoaște o valorificare superioară în textul rugăciunii creștine, comparativ cu literatura psalmică. Nu este, de altfel, un aspect surprinzător, având în vedere că atitudinea constantă a orantului creștin este aceea de smerenie. Afirmația capătă relevanță luând în considerare faptul că valorificarea acestui tip de structuri corespunde, într-o serie de situații, unei strategii a politeții pozitive, care, în cadrul discursiv religios, se particularizează ca strategie a smereniei. Cu alte cuvinte, această atitudine își găsește în structurile litotice una dintre modalitățile discursive cele mai adecvate de manifestare. Însă, așa cum vom avea ocazia de a constata infra, aceasta este doar una dintre explicațiile foarte bunei reprezentări a structurilor litotice în economia textului ortodox de rugăciune.
Rețin atenția în primul rând numeroasele derivate negative, unele dintre ele având statut de arhaisme lexicale și reprezentând în textul românesc expresia transpunerii fidele a unor tipare din original (v. infra, neîndrăznire, neiubire, nesănătate ș.a.) . Unele derivate de acest gen sunt semnificative pentru smerenia (atitudinea umilă) a orantului creștin, care nu îndrăznește să se pună prea mult în valoare pe sine în fața propriului Ziditor; se poate vorbi în acest sens despre o estompare a ființei umane și a actelor sale în contextul dialogului cu Dumnezeu: „... unde este glasul cel neîncetat al celor ce Te laudă...” (Rug. 2007: 16; v. și ibid., 219) [neîncetat/ continuu]. Atenuarea se manifestă însă și în alt sens (de fapt, în accepția cu care termenul litotă figurează în lucrările de specialitate). Astfel, în contextul „Doamne, izbăvește-mă [...] de neîndrăznirea și de nesimțirea cea împietrită” (Rug. 2007: 17), apelul la derivatele negative neîndrăznire, respectiv nesimțire are darul de a diminua forța perlocutorie și ilocutorie negativă a unor concepte cum sunt ‘lipsa de curaj’, ‘frica’, ‘teama’ sau ‘indiferența’ și ‘apatia’. Același tip de efect atenuant se poate admite și pentru unele derivate negative ocurente în interiorul unor frazeologisme; de pildă, structura neiubirea de frați este selectată în detrimentul termenilor simpli, „direcți”, cu semnificație „tare”, anume ură, dușmănie sau indiferență: „... am mâniat preacurată lumina ta [...] cu neiubirea de frați...” (Rug. 2007: 19). Despre atenuarea unei semnificații mai puțin pozitive este vorba și în contextul: „... izgonește de la mine [...], nepurtarea de grijă” (Rug. 2007: 20), unde sintagma marcată este preferată unor termeni mai „tari”, precum dezinteres sau indiferență. Nesănătate, la rândul său, exprimă atenuat ideea de ‘boală’; impactul retoric este însă cu atât mai pregnant cu cât acest derivat negativ este coocurent cu antonimul său (sănătate): „... și mă întoarce dintru nesănătate în sănătate” (Rug. 2007: 158). Litotic este exprimată adesea și ideea imoralității, a fărădelegii, în ultimă instanță a ticăloșiei umane: „... curățește, Doamne, necurăția sufletului meu...” (Rug. 2007: 197). Aceeași idee este „reluată” prin corespondente adjectivale (epitetice), de regulă în structuri redundante (rezultate prin coordonarea copulativă a unor adjective din aceeași sferă semantică): „... buzele mele cele necurate și pângărite...” (Rug. 2007: 202). În ultimă instanță, și astfel de structuri pot fi considerate ca fiind definitorii pentru universul discursiv creștin, prin comparație cu cel biblic vechitestamentar: exprimarea (mai) atenuată corespunde, de fapt, unei psihologii mai blânde a omului neotestamentar, ființând într-o etapă nouă, reprezentativă pentru o nouă ordine semiotică, anume aceea instituită prin sacrificiul hristic expiator. În acest context, și relația omului cu Dumnezeu este una pașnică, fiind definibilă în termenii unei atitudini constant smerite, potolite a ființei umane față de propriul Ziditor. În alte contexte, virtuțile discursive ale litotei sunt exploatate prioritar în sensul instituirii contactului cu Divinitatea. De fapt, și acest tip de contexte susțin ideea enunțată mai sus, cu privire la relația dintre organizarea discursivă și o anumită psihologie a subiectului uman (o psihologie a smereniei) în dialog cu Dumnezeu. De pildă, în exemplul „slavei Tale celei neapropiate” (Rug. 2007: 22), funcția de atenuare a epitetului neapropiate nu se definește în primul rând prin prisma estompării unui conținut de profunzime negativ, ci relevă în mod esențial o strategie de apropiere a omului de Dumnezeu (a se vedea în acest sens relevanța sintagmei slava cea neapropiată prin comparație cu slava cea îndepărtată). Menționăm în același sens și contextul „că pe Cel neapropiat, ca Dumnezeu, L-a văzut om apropiat tuturor...” (Rug. 2007: 140), unde derivatul negativ neapropiat își precizează semnificația în relație cu forma afirmativă apropiat. Faptele discursive capătă astfel relevanță în plan ontologic: sacrificiul hristic a înlăturat prăpastia dintre om și Divinitate, situându-l pe cel dintâi în vecinătatea dimensiunii sacrului. Nu lipsesc nici contextele în care este valorificată funcția oarecum „atipică” a litotei, anume aceea de intensificare retorică . În astfel de cazuri, este negat un conținut negativ, ideea exprimată fiind, prin urmare, circumscrisă sferei pozitive de semnificare. Acest procedeu – frecvent valorificat în textul rugăciunii ortodoxe – devine o modalitate discursivă importantă de promovare a valorilor pozitive (poate chiar o formă aparte de manifestare a strategiei politeții pozitive), în context creștin ortodox, și din această perspectivă susținându-se o anumită specificitate a cadrului discursiv creștin. Conceptual, structura litotică (cel mai adesea, un epitet) face referire la planul sacru, dar și la unele aspecte vizând condiția umană: „... păzește-mă, în timpul somnului, cu lumina cea neîntunecată,..” (Rug. 2007: 29) (intensificarea atributului luminii/ vieții, prin negarea explicită a opusului acesteia); „Luminează [...], trupul meu cu patima Ta cea nebiruită” (ibid., 29) (intensificarea ideii sacrificiului hristic expiator); „... și pomenirea judecăților Tale întru noi nestricată având-o” (ibid., 39) (întărirea ideii de păstrare nealterată a tuturor valorilor venite dinspre sacru); „De aceea, Þie, Celui ce ești necuprins, cu frică Îți grăim:...” (ibid., 115) (marcarea ideii de infinitate a Divinității); „... pe pământ Te-ai arătat [...] Cel ce ești neajuns...” (ibid., 119) (intensificarea ideii unicității lui Hristos); „Iisuse, bogăția cea neîmpuținată” (ibid., 124) (intensificarea ideii neschimbabilității divinului, care rămâne mereu egal cu sine însuși); „... ceea ce ai născut lumina cea neapusă” (ibid., 133) (intensificarea ideii veșniciei lui Dumnezeu); „Bucură-te, vița mlădiței celei neveștejite” (ibid.): „... că pe tine te știu comoară de tămăduiri neîmpuținată și necheltuită,...” (ibid., 150) (accentuarea ideii de milostenie desăvârșită întruchipată de Maica Domnului); „Pe tine, păzitorul sufletului meu, cel neadormit și folositorul și îndreptătorul vieții mele, pe care te-am dobândit de la Dumnezeu,...” (ibid., 173) (intensificarea ideii legate de calitatea îngerului de a fi veghetor neobosit asupra omului); „... (despre înger, n.n.) ci fii mie păzitor pururea nedepărtat,...” (ibid., 177 sq.) (întărirea ideii că îngerul este, în perspectivă creștină, însoțitorul permanent al ființei umane); „... spre dragoste nefățarnică,...” (ibid., 219) (reliefarea ideii de iubire creștină autentică); „... vistieriile neiubirii de argint lumii a câștigat...” (ibid., 223) (intensificarea ideii de iubire [creștină] orientată către bunurile spirituale); „... (cu referire la sfinți) viața cea neîmbătrânitoare și pururea veșnică,...” (ibid., 237) (intensificarea ideii de tinerețe și viață veșnice, clădite pe înduhovnicire) ș.a. Unele enunțuri negative cu vădită funcție atenuantă construiesc o ipostază smerită, blândă a subiectului uman : „Curățește-mă pe mine, păcătosul, că niciodată n-am făcut bine înaintea Ta” (Rug. 2007: 13) – pentru „Mereu am făcut rău...”; „... deși n-am făcut niciun bine înaintea Ta” (ibid., 18) – pentru „Deși am făcut numai rău” ș.a. Uneori și structurile perifrastice sunt utilizate cu funcție litotică (de atenuare); exemplele pe care le consemnăm în continuare sunt ilustrative pentru aceeași blândețe funciară a credinciosului creștin: „... cei slabi la minte, [să câștige, n.n.] înțelepciune,...” (Rug. 2007: 52) / cei nebuni, proști...; „... cel rău credincios, cu iubire de argint bolnăvindu-se,...” (ibid., 198)/ ateu ș.a. Virtuțile discursive ale interogației retorice sunt valorificate inclusiv în conformitate cu o anumită structurare litotică a conținuturilor. Și astfel de structuri interogative retorice se impun a fi analizate, cel puțin în unele cazuri, în relație cu o strategie a politeții pozitive, de care subiectul uman face uz în dialogul cu Divinitatea. În acest context, certitudinii, convingerii, în ultimă instanță aplombului unei structuri (tranșant) asertive/ negative îi corespunde o incertitudine aparte, exprimată prin intermediul unei structuri interogative retorice și care vădește în esență aceeași conduită smerită și potolită a orantului (creștin): „... Doamne, Doamne, cine va putea sta înaintea Ta?” (Rug. 2007: 207) = „Nimeni nu va putea sta înaintea Ta” ș.a. Surse Carte de rugăciuni, Tipărită cu binecuvântarea Î.P.S. Sale Dr. Laurențiu Streza, Mitropolitul Ardealului, Sibiu, Editura Andreiana, 2007 [Rug. 2007]. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate