Amatorii de poezie bună din România au constatat că după căderea comunismului acum un sfert de veac, pe teritoriul mioritic a apărut un val cald și curat de poezie spirituală pe care aș numi-o ”Poezia Divinității”. Aceasta include o categorie nouă de poeți din toate provinciile țării, care s-au lansat abordând exclusiv o tematică unică, una religioasă, nicidecum nouă, însă o tematică întru totul nobilă – proslăvirea lui Dumnezeu și a vieții spirituale. La o cercetare atentă, descoperim că numărul acestor poeți nu este deloc mic, mulți dintre ei scriind simple versuri amatoricești, cu ușoare urme de talent, însă cu preamăriri sincere ale dumnezeirii, ceea ce rămâne un gest creștinesc frumos și nimic mai mult. Există, desigur, și autori care epatează cu serii de versuri impresionante și valoroase în poezia religioasă. În ultimii ani, aceștia par din ce în ce mai mulți, cu autori de toate vârstele, majoritatea fiind tineri din toate cultele creștine. Statistic vorbind, cei mai mulți sunt membri ai bisericilor neoprotestante (baptiști, penticostali, creștini după evanghelie și adventiști), dar întâlnim, firește, și destui ortodocși (catolici mai puțini). Spre deosebire de protestanți și neoprotestanți, poeții ortodocși lărgesc aria laudativă cu versuri închinate Sfintei Fecioare Maria, bisericii, sfinților și îngerilor. Nu am întâlnit până acum nici un poet român care să proslăvească în versuri pe Mahommed, pe Allah sau pe Buddha și... nici nu am pierdut nimic cu această lipsă care, dimpotrivă, este un mare câștig... Cum era de așteptat, s-au înființat și câteva edituri creștine ce se ocupă serios cu tipărirea volumelor de versuri religioase, dar și mai util ar fi să existe un studiu detaliat cu un titlu de genul „Istoricul poeziei creștine în România” sau ca istoriile literare și criticii literari să amintească, măcar în treacăt, despre acest gen de poezie care, de la o vreme, vedem că se răspândește cu rapiditate prin mijloacele massmediei, paginile facebookului fiind în prezent cele mai solicitate. Ele publică zilnic poezii creștine, multe cu ilustrații destul de frumoase legate de conținut.
Nu puțini sunt autorii care excelează cu mare talent în acest gen prozodic spiritual. Și nici nu este de mirare, întrucât în poezia religioasă românească avem deja o bună tradiție, ascunsă cu grijă de fostul regim comunist. Toți poeții clasici de seamă de la noi au preamărit pe Dumnezeu în multe din versurile lor, dar puțini știu că primul mare poet creștin din literatura română este chiar inegalabilul Mihai Eminescu, prezentat de comuniști ca poet ateu (și în acest sens se exagera citându-se din ”Eu nu cred nici în Iehova” (descrierea pesimismului și ateismului schopenhaurian, nimic altceva) ori din discursul proletarului din ”Împărat și proletar”: ”Religia - o frază de dânșii inventată... etc, etc. ” – dar acolo poetul vorbea de nemulțumirile unui proletar, nicidecum de opiniile lui personale), pe când, în realitate, Luceafărul scrisese unele din cele mai frumoase rugăciuni sau poeme despre Iisus. După el, au urmat destui: Vasile Alecsandri, George Coșbuc, Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Aron Cotruș, Sandu Tudor, Radu Gyr, Vasile Militaru, Traian Dorz, Valeriu Anania, Ioan Alexandru, Costache Ioanid și alții.

Era normal ca, după căderea regimului comunist ateu, să răbufnească un val de Poezie a Divinității ca un vulcan de raze luminoase de toate culorile. Pe măsură ce societatea contemporană decade, acest val acum crește…
Pornind de la textele stereotipe ale creatorilor care încearcă să combine poezia de efuziuni romantice spirituale de sorginte creștine cu contaminări venite de la poezia clasic erotică, cum au mai încercat și alții, Ligia Gabriela Janik , cu talentul ei nativ, vedem că a reușit să altoiască cu mult succes, pe arborele productiv al creației sale, un produs liric mai rar, ceea ce noi interpretăm a fi sentimental ”eros” (ἔρως) cu opusul său ”agape” (ἀγάπη)… Nu este ușor să faci această combinație într-un fel echilibrat, dar în mare măsură poeta noastră a reușit acest lucru, urmând probabil cele spuse de sfântul Maxim Mărturisitorul care ne explică: ”Mulți autori creștini s-au ferit să-l folosească pe „eros” din cauza semnificației sale obișnuite, care-l apropie de pasiune, de patimă, de patologic. Eventual se definește iubirea cea adevărată, iubirea fizică dintre oameni, ca un ceva între ”eros” și ”agape”, păstrând din eros acea forță, setea pe care o are cel care iubește și care nu se stinge oricât de aproape ar fi de cel iubit. Însă se consideră că a folosi doar „eros” pentru a vorbi despre iubirea creștină poate fi derutant pentru cititorul neavizat și de aceea ”agape” este mai potrivit, fiind altfel de iubire (…). Ea nu este nici pasională, nici tandră, și nu provine din înclinații directe către cineva, ci din convingeri. Ἀγαπάω (ἀγαπᾶν) se apropie foarte mult de „a stima”, „a aprecia” și ține de o dirijare selectivă a voinței. Ea înseamnă și ”agallo” ἀγάλλω, , adică „a slăvi”, fiind mai potrivit”. Închei citatul amintind că există și o asemănare de sunete cu verbul ”a iubi” unde, în ebraică, se spune ”אהבה” (a'ha'va). Desigur, cele două mișcări sunt diferite pentru că a lui Dumnezeu este descendentă iar a omului este ascendentă…
Nu prea există în poezia de dragoste din literatura română o scenă în care doi îndrăgostiți, în timp ce admiră frumusețea unui amurg măreț și impresionant, aceștia să-și reverse dragostea către Creator, uitând de sentimentele lor intime. Desigur, dacă eliminăm ființa iubită înlocuind-o cu Mântuitorul Iisus (cititorul capătă libertatea de a gândi și această variantă), atunci autoarea a dat o dublă lovitură. Iată poezia care ne permite o asemenea interpretare :

În asfințitul clipelor de seară
Privesc spre boltă cerul înstelat.
Amurgu-ncet în mine se coboară
Lăsând în urmă, pentru-a câta oară,
Toate-amintirile de altădat’?

Mă uit spre culmi – acolo-mi este datul.
Pe cărărui de munte, șerpuit,
Cu tine-alături eu străbat Înaltul,
S-atingem amândoi nemăsuratul.
Spre capătul ce e nemărginit.

Pe creste mă ridici cât mai departe
Și nici-o clipă nu mă părăsești,
Iar dragostea ce azi în piept îmi bate,
Nu e legendă, mit, povești de noapte
Ci e lumina-n care mă-nvelești

În asfințitul clipelor de seară
Privesc cupola cerului senin
Și-amurgu-ncet în mine se coboară,
Lăsând în suflet pentru a câta oară
Iubirea toată, dragoste și-alin.
(Amurg)

Lirismul autoarei scaldă generos țărmurile sufletelor noastre. Indiferent de metoda ei, experiența vieții noastre ne pune în fața multor situații insolite care ne arată că nu există puritate fără ambiguitate și mister. Profunde neliniști abisale bântuie în aparență multe simboluri folosite. Avem de a face cu o lume de visări catifelate, dulci-promițătoare, cu un lirism grav și extatic, rostit sentențios. Sunt dorințe perfect îndreptățite :

Am vrut să mă iubești
așa cum sunt,
cu bune și cu rele.
Între înger și demon,
păcat și sfințenie.
Am vrut să mă iubești
asa cum sunt,
cu sufletu-mi aninat
între cer și pământ.
Doar să mă iubești,
nimic mai mult.
Þi-am dăruit cuvintele ofrandă,
așternute pe-nvelișul inimii
să mă îmbraci în pulbere de stele.

Dar m-ai iubit fără să știu.
Femeie înălțată până la marginile cerului.
M-ai preschimbat în înger pe-altarul vieții tale
să mă sfințești prin tot ce ești,
icoană-n absolut.
(Þi-am dăruit cuvinte de ofrandă)

Din nou întrebarea: cine să o iubească, cine să o sfințească? – ființa dragă de alături? Ființa supremă? Credem că amândouă... Rândurile care curg pe hârtie devin izvoare curate ale sensului, chiar dacă uneori sugerează asemenea deziderate firești, ambiguități care dizolvă Egoul sau stări perfecte umane care așteaptă totdeauna un răspuns la fel de cald pe cât este și sentimentul declarat, totul devenind o căutare tăcută a înțelegerii și neînțelegerii ființei personale, o atingere evanescentă a purității peisajului sufletesc gata să devină înfloritor când apar împlinirile. Gândirea dubitativă face un inventar insolit și discret al sentimentelor profunde care, de fapt, nu cer altceva decât aprecieri adevărate venite tot din iubire, din exuberanțe capabile să declanșeze stimuli de perfecțini angelice:

Daca aș ști că devenind înger,
mă vei iubi mai mult,
aș implora Divinitatea
să mă transpună-n Absolut.
Să te iubesc o veșnicie.
Dacă aș ști că devenind o stea,
mă vei privi cu dor de pe pământ,
aș implora Creatorul
să mă înalțe deasupra stelelor,
să te privesc cu duioșie.
Dacă printre nori locul meu ar fi,
o clipă, mi-ar fi de ajuns să mă privești.
M-as preface-n mii de sori
și-atunci când știu că mă iubești,
nu-mi pasă de vremelnicie.
Dacă aș ști că pășind în neființă
te vei gândi mai mult la mine,
un moment n-aș pregeta,
croindu-mi drum spre nemurire,
eu voi rămâne steaua ta.
(Dacă ...)
Făcând un inventar insolit al trecerii timpului, Ligia Gabriela Janik regretă copilăria - și de ce nu am recunoaște, întrucât chiar și noi – ne-am întoarce cu mare plăcere în copilărie, o împărăție a idealurilor și dorințelor aurite, nerealizate pe deplin la maturitate, când numai încrederea în divinitate ne face cu adevărat puternici și fericiți. Restul este neant:
Copil, mă scăldam vara în văpaia razelor de lună.
Azi, văd astrul nopții tremurând de dorința
acelorași ape înspumate.
Aveam încredere în oameni,
speranță în visurile divine și în viitor.
Astăzi doar divinitatea mai
are încredere în mine.
Copil, purtam vara pălăria florii soarelui,
zideam castele de nisip, atingeam bolta cerului
să-i simt îmbrățișarea,
scăldându-mă sub clar de lună.
Astăzi, speranța și încrederea s-au stins,
floarea soarelui nu mă poate apăra de nimicnicia omului,
luna nu mai cochetează cu florile,
iar prinții din poveste neant sunt pentru totdeauna.
(Copil fiind)

S-a înrădăcinat idea că păcatul biblic originar s-ar fi declanșat din vina femeii, adică a mamei-Eva care, abia ruptă din coasta lui Adam, s-a lăsat păcălită de diavolul-șarpe, istorie care și acum mai provoacă discuții, mulți dând vina doar pe Satana și aproape niciunul pe Adam, egal de vinovat ca și Eva, mai ales că el, înainte ca Dumnezeu să o condamne pe soția lui, s-a dezvinovățit, cu repeziciune, primul, pârându-și grav consoarta, chiar cu prea multă ușurință și cu o evidentă lașitate: ”Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom și am mâncat!” De aici s-a inspirat autoarea, scriind cu vinovăție, dar și cu speranța că Mântuitorul și-a asumat păcatele Evei și ale urmașelor ei:
Suntem femei, deci, noi suntem de vină.
Dar Însuși Creatorul ne-a creat
Cu-a Lui iubire tainică, divină,
Să fim în lume fără de păcat.
Suntem de vină: ăsta e răspunsul !
Dar vina noastră a purtat-o El,
Când brațele întinse sus pe cruce
Ne-au luat povara prin Emanuel.
(Minunea de a fi femeie)
Din fericire, imaginea femeii este imediat refăcută în niște strofe vesele și admirative care mi se pare că ar avea nevoie de un compozitor pentru a le transpune pe o melodie înălțătoare și armonioasă:

Un cântec de vioară,
Paletă-n curcubeu,
O stea din Carul Mare,
O odă, un eseu...

Rostindu-ți nemurirea
Prin versuri și prin cânt,
Vei ști ce-i fericirea
În viață pe pământ?

O! tu poet din lume
Ce cânți a ei valoare,
Prin versuri tu poți spune
C-adori a ei splendoare…

Ce ochiul ți-l încântă
Prin frumuseți divine
Și inima ți-e frântă
Când nu e lângă tine.

Un cântec de vioară,
O odă, un eseu -
Originea vieții
Cântată de Orfeu.

*

Aceasta e femeia
Ce zi de zi zâmbește...
Și-ți dăruie iubire
Și-atunci când se jertfește.

(Ce este femeia?)
Caleidoscopul binar eros-agape al descrierilor biblice continuă liniștitor cu perceperi inedite ale scenelor dinaintea perioadei potopului, cu scene inspirate de ploile de toamnă, o toamnă mai aparte care...”are ceva din mirosul lemnului din care Noe și-a construit arca.” (Inedită imagine, dar și mai inedit mi se pare gestul poetei de a-și mirosi iubitul spre a se convinge dacă sunt singurii rămași în mijlocul apelor ” înainte de a cunoaște că muntele Ararat este doar o imagine născută din iluzia despre noi?” ) Astfel gestul capătă o explicație plauzibilă. În continuare, poemul se continuă cu rânduri frumoase care ne propun imagini holografice de lumi biblice îndepărtate, expuse printr-un lirism grav și extatic, cu evocări tangențiale de pe timpul proorocului Ilie, a lui Boaz și Ruth, cu rostiri transparente, pline de coerențe bine punctate, de comparații și metafore elegante:
Toamna asta are ceva din mirosul
flăcărilor pe care Ilie le-a înălțat
până la altarul dorințelor noastre.
Privesc caldarâmul scăldat în lumină,
întrebându-mă:
dacă nazuințele nu ar cunoaște împlinirea,
inimile – fum de tamâie – înălțate la cer,
ar fi doar o imagine născută din iluzia despre noi?
Toamna asta are ceva din mirosul
spicelor culese de Ruth, găsite pe câmpul lui Boaz.
Mi-aleargă gândul desculț printre lanuri,
frământând pâinea în palma pământului.
Mă cheamă inima ta.
Să fie aceasta doar imaginea născută din iluzia despre noi?
Toamna asta are ceva din mirosul
veșmântului nopților înstelate.
Mă-nfășor în pânza cerului
să-mi împart inima cu tine…
Te intreb, dacă în calea ta ar răsări o stea,
ai confrunta-o cu imaginea născută din iluzia despre noi ?
(Sfârșitul ploii de întuneric)
Convingătoare, ca dezinvoltură lirică, este opinia poetei despre iubire, despre mirajul și simțirea ei (de data aceasta luată în sensul ei de ”eros”). Cred că merită a fi cunoscută, părând fundamental romantică:
”Când iubești, nu îți mai aparții, pentru că inima....acest generator de dor, de sentiment sublim ce nu se poate exprima decât în limba pământeană și… simțit numai de cei cu inimă curată, cei ce știu a iubi necondiționat, fără teamă, în general, iar la particular, fără teamă de… sufocare!!! Ne îndeamnă să urcăm înălțimile dragostei. De aceea, inima este punctul central în toată povestea vieții noastre strângând neobosită doruri, iubiri, secrete.....sentimente..... Pe zi ce trece uităm tot mai mult cine suntem înstrăinându-ne de noi înșine. Pornim în viață pe un drum, iar abia la margini de mormânt realizăm că, de cele mai multe ori, l-am greșit. Ne-am născut pentru a iubi, a răspândi lumină, dar din păcate, purtăm în viață tot mai multe măști și mulți sfârșim lipsiți de iubire... Iubirea este unica vecie dată nouă, oamenilor și dacă îmi lipsește...nu sunt nimic.” Ideea, de data aceasta, în sensul de iubirea-agape, îl mărturisește în această strofă cu titlul ”Cortul veșniciei”: ”Împărtășind iubire vom fi mai iertători, / Mai plini de duioșie și mai strălucitori. / În cortul veșniciei vor fi odată sus / Numai aceia care iubirii s-au supus…”

Cam același lucru ni-l spune cu duioasă convingere și în următoarele versuri cuminți :

E taina ce îmbracă haina omenirii.
Nu cu podoabe-alese, ci-n straiul nemuririi.
E sentimentul nobil lăsat pentru copii,
Cu sufletul curat, cu dor de jucării.

Iubirea este-o artă când știi s-o dăruiești,
E însăși dăruirea și-atunci când n-o primești;
E leagănul de-acasă, e dorul de părinți
Unind pentru vecie, toți oamenii „cuminți”

Minciuna, răul, ura în ea nu se găsesc.
Este grădina-n floare, e Dumnezeiesc.
Iubirea lasă-n inimi și pace, și chemări
La fiecare-n parte, și-o-mparte-n patru zări.
(Iubirea)

Mulți cititori ai versurilor Ligiei Gabriela Janik au rămas foarte plăcut surprinși citind o mică și splendidă fantezie în versuri dedicată de autoare Poetului național Mihai Eminescu. Totdeauna creatorul limbii române moderne a fost comparat cu multe imagini mărețe – cu un munte Everest, cu un Zeu al poeziei, cu un Luceafăr, chiar și cu un mare Sfânt ori Martir al neamului etc – dar niciodată Eminescu nu a fost comparat cu o Pasăre Măiastră în zbor spre Olimp sau poate spre Rai... Poemul amintește oarecum de celebra creație ”Luceafărul”, pentru că, la fel ca în capodopera eminesciană, și în versurile Ligiei există o fată plină de romantism care visează că dialoghează cu Mărețul Vultur... Acesta, ca un zburător din basme, a venit să o răpească spre a o duce în zbor la palatal lui de cristal de pe muntele Olimp… Copila se simțea foarte fericită de această promisiune, numai că are marea dezamăgire să constate că totul n-a decât un minunat vis. Este o creație încântătoare, reușită, întru totul originală și de aceea, pentru frumusețea ei deosebită, o redăm integral mai jos:

PASÃREA MÃIASTRÃ
(Lui Eminescu)

Coboară lin pe casa mea
O pasăre măiastră,
Mărețul vultur ca de nea
Venit din zare-albastră.

De unde vii, cum te numești,
Tu, prinț cu aripi fine,
De ce la mine poposești
Din înălțimi divine?

Eu, din neanturi am venit
Să-ți fiu oaspete-n casă,
Căci dragostea, necontenit,
De tine nu mă lasă.

Venind de pe un alt meleag,
Tânjind după iubire,
Sunt doar un zburător pribeag
Ce-ar vrea să-ți fie mire.

De ce copilă mă privești
Cu ochii ca de gheață?
Ce mult aș vrea să te-nvoiești,
Iubit să-ți fiu în viață…

Spre ceru-albastru fără nori
Zbura-vom împreună;
Vom fi un vis născut din flori,
Iubirii să n-apună.

Către Olimp în zborul meu,
Întinde-mi a ta mână
Să-mi fii zeiță, iar eu zeu,
Pe veci a mea stăpână.

Iar în palatul de cleștar,
Când vom ajunge-acasă,
În fața marelui altar,
Doar tu-mi vei fi mireasă.

Vreau să te fur și să plecăm
Pân' nu se face noapte
Spre înălțimi să ne-avântăm
Să-ți cânt iubirea-n șoapte...

Și dacă soarele-ucigaș
Va arde-a mea aripă,
Să mă ții strâns, să nu mă lași
Din brațe nicio clipă...

Și amandoi, înlănțuiți
Să ne jucăm cu versul
Ca doi poeți îndrăgostiți
Cucerind Universul.

*
Fata din vis când se trezea
Privind către fereastră...
Nici soarele nu strălucea
Nici Pasarea Măiastră...
Când poeta Ligia Gabriela ne prezentase câteva strofe policrome despre amurg, aluzia la amurgul vieții era clară, dar și mai clară este aluzia ei din poezia ”Răsărit” care se referă la faptul că existența umană, destul de efemeră cum pare ea, nu este nicidecum un sfârșit trist și implacabil, ci numai o trecere Dincolo, într-o dimensiune spirituală de o frumusețe inimaginabilă, unde nu există nici durere, nici lacrimi și nici urmă de jale. Sunt imperturbabile cuvinte de încurajare, semănând cu o încurajare să trăim o viață materială demnă pentru a ne putea transfera fără probleme în acea lume eternă creată de Divinitate pentru fiecare din noi. De aceea, poezia se încheie elegant cu o promisiune optimistă, cu o invitație a Creatorului nostru plină de o amabilitate divină: ”Ne vom vedea odată-n cer !”

Când grea povară te apasă
Și rana-ți este tot mai mare,
Ia scutul Meu în astă lume,
Copila Mea din depărtare.

Tu crezi că seara e-un sfârșit,
Durerea nopții-ncet se lasă.
Copilă dragă, spre-asfințit
Se-arată-o nouă dimineață.

***
Ne vom vedea odată-n cer
Pe aripi sfinte de iubire.
Durere, lacrimi, jale pier,
Acolo sus, în nemurire.
Ne vom vedea odată-n cer !
Frumusețea rigorii acestei invitații are un tâlc legitim precum întreaga poezie a harnicei autoare a cărei paletă epică și lirică, dedicată deopotrivă oamenilor și cerului, se îmbogățește vizibil de la o creație la alta, deoarece Ligia Gabriela Janik dovedește că poate face totul pentru marea artă a literaturii pe care o slujește onorabil și cu mult devotament.