"Am dileme dacă e bine să trăiești realitatea ca pe o iluzie, mă tem de consecințele generate de apariția deziluziilor, în acest caz spiritul are în miezul lui minciuna, și nu adevărul, oare e mai bine reversul, să trăim iluziile ca pe o realitate, când spiritul decade și are conținutul unor simulacre, oricum, iluziile ne pot duce către drumul spre deșertăciune, căci ele ne fac vulnerabili la efectele realului."

și textul de unde ai furat (și așa sunt 90% dintre textele tale)


http://www.poezie.ro/index.php/poetry/14086825/Tr%C4%83iesc_realitatea_ca_pe_o_iluzie


razvan rachieriu
[21.Jan.16 09:01]
Secțiunea finală a poeziei mustește de reflexivitate de bună calitate, o sumă de aforisme lirice conferă o nouă dimensiune poemului.
Am dileme dacă e bine să „trăiești realitatea ca pe o iluzie”, mă tem de consecințele generate de apariția deziluziilor, oare e mai bine reversul, să trăim iluziile ca pe o realitate, oricum iluziile ne pot duce către „drumul spre deșertăciune”, căci ele ne fac „vulnerabili” la efectele realului.
Ce-i al tău, e-al tău, nu degeaba te comentez constant.





Manifestările spiritului cu miez de adevăr dezintegrează dogmele, tirania și ideologiile, însă idealizarea spiritului creează utopii și falansteruri, pe când spiritul unor sceptici construiește distopii.
Spiritul are afinități cu timpul, spiritul absoarbe eoni pentru a evolua, așa cum timpul absoarbe lesturile zilelor, și începe să aducă cu altceva/altcineva, ce seamănă cu un om frământat de ezitări, dileme, deziluzii și dezabuzări, sau cu un animal sălbatic, căci îi auzim urletele neputincioase, atunci când îl apasă covârșitor veșnicia.
Oamenii fără spirit au mâzgă pe suprafața sufletului, au gânduri și comportamente de clandestini, fac din viață ceva ilicit pentru a-și motiva anomaliile, trag obloanele peste viața lor, pentru a nu le fi violată intimitatea patologică, iar malformațiile creează senzația alienantă de nimeni, nimicnicie și nimic.
Am dileme dacă e bine să trăiești realitatea ca pe o iluzie, mă tem de consecințele generate de apariția deziluziilor, în acest caz spiritul are în miezul lui minciuna, și nu adevărul, oare e mai bine reversul, să trăim iluziile ca pe o realitate, când spiritul decade și are conținutul unor simulacre, oricum, iluziile ne pot duce către drumul spre deșertăciune, căci ele ne fac vulnerabili la efectele realului.
Spiritul imită divinitatea, caută să scape de gafe și greșeli, și dacă nu poate, încearcă să le izoleze printre verosimil și genuin, căci divinitatea nu face erori, fiindcă e perfectă, doar omul în imperfecțiunea lui este străbătut de sumedenie de erori, cele mai multe le face inconștient, este un exemplar jalnic ce imită prost divinul, cu viața sa un spital ambulant, din care iese temporar pentru a intra din nou.
Spiritul, ca și lumina divină, o face din când în când pe altruistul, însă numai atunci când omul îi trezește milă și manifestă compasiune față de el, umplând cu substanța sa panaceu golurile abisale create de dezechilibrele oamenilor, ordonând dezarmoniile și înlăturând dezechilibrele.
Când timpul, pe care omul are iluzia că îl manevrează așa cum vrea el, când de fapt timpul îl târăște pe om în viață, este invadat uneori de spleen și plictis crase, atunci spiritul îi injectează serul revigorant și fortifiant al febrilității creatoare.