Absolut teoretic vorbind, potrivit teoriei relativității, dacă reușim să ne deplasăm cu viteza luminii timpul tinde să capete valoare către zero ceeace înseamnă că începem să devenim nemuritori. La viteză superluminică putem fi, instantaneu, oriunde. Înseamnă că, potrivit propriei voințe, devine posibilă deplasarea și în trecut, adică spre începutul fiecăruia și către Începutul primordial, momentul zero al creației când Dumnezeu era singurătatea în sine. Măcar teoretic, ne putem întoarce la origini prin identificarea cu Totul. Aceasta, dacă nu am avea masă. Pentru că masa, la fel ca spațiul se mărește, tinzând către infinit. Și ne-ar trebui o energie colosală să o deplasăm.
Dar când, în condiția de pământeni, murim, eliberându-ne de trup nu mai avem masă și atunci atingerea vitezei luminice devine posibilă și astfel accesul la eternitate. Rezolvarea acestei probleme a nemuririi, fundamentală pentru oricare religie, presupunând că Einstein a avut dreptate, pare legată de înțelegerea luminii. Cu toate progresele cunoașterii, aceasta continuă să rămână o enigmă deși noi, fără să ne dăm seama, ne hrănim tot timpul cu lumină. Cum deschidem ochii, dimineața, primim lumină. O filtrăm prin piele când ne bronzăm la soare. Când ne alimentăm cu mâncare crudă, plante vii, ne hrănim cu fotosinteză – sinteză fotonică. Când învățăm ne luminăm, adică asimilăm tot lumină, dar una condensată în înțelepciune (sofia). Și dacă ne hrănim cu lumină, firesc, înseamnă că suntem făpturi luminoase, dar nu prea ne-am gândit la asta până de curând. Când am aflat de efectul kirlian și teoriile biofotonice.
Spiritualismul imaginează o arhitectură a lumii sub forma unei Conștiințe unice, înnobilate cu toate superlativele, pe care o mai numește raționalitate universală ori spirit. Ea este o ordine pe care omul încearcă să și-o reprezinte drept armonie matematică, cromatică și muzicală etc. în sine, inaccesibilă. Meditând asupra sieși, el se plasează pe sine în continuarea și în afara ei prin intermediul unei proiecții bipolare, omul reprezentând polul universului tridimensional. Respectivul raport cu această Ordine (Conștiință) ar fi, deci, cel dintre tridimensionalitate și infinitate. De aici și din limitarea temporală emană inaccesibilitatatea, care i se impune sub forma misterului și transcendenței.
Fiind o entitate (secvență) ce se reflectă în ceva (infinitate), omul se poate autovizualiza, autopercepe ca un definit ce se vede în indefinit, căpătând con știența existenței sale. Lumea înseamnă El și “înjurul” său, care include și totalitatea semenilor! Punându-se mereu în antiteză cu ceva ce îi cuprinde și pe ceilalți își formează conștiența de sine - propria identitate. Omul devine, deci, con știență – știință de sine.
Spiritul, ca unicitate a infinito-eternității ce-l include și pe om, se cuprinde pe sine în sine. Ca totalitate, neavând în ce se vizualiza, reflecta nu poate avea această autopercepție. Și, drept urmare, el nu poate fi o con știență – știință de sine. Fără această conștiență el este un nonexistent ( nu știe că există). La fel ar fi și omul dacă nu s-ar vizualiza în ceva nu ar ști nimic despre sine. Ceva despre care nu știm nimic spunem că nu există! Dar, pentru că îl pronunțăm, deja, pe acel “ceva” și ne raportăm la el, îl afirmăm, conferindu-i noi existență. Spre a depăși acest paradox al inexistentului existent, inexistentul îl denumesc absență subiectivă (nu nonexistență) a polului la care să ne raportăm. Lipsindu-i polul prin care să-și semnaleze prezența Totul nu are subiectivitate este obiectualitate (existență) în sine sau nonexistență raportat la posibilitățile de cuprindere ale omului. Dar, dacă e nonexistență, atunci nici omul nu se mai poate raporta la ceva și se poate spune că și el e existență în sine, adică nonexistență. Ar putea avea aceeași demnitate ontologică cu divinitatea.
Această nonexistență a “ceva” e paradoxul din care se naște lumea! Lumea, ca nonexistență a „ceva”, e Inconștiența. De aceea, acest „ceva nonexistent” (Totul ) îl mai numim și Inconștient. Spre a putea căpăta existență, el are nevoie de o raportare – polaritate spre a se vizualiza (semnifica). În logică,de regulă, categoriile se definesc, capătă existență prin raportare la “genul proxim” față de care reprezintă „diferență specifică” - opusul.
Inconștientul poartă în sine această polaritate genetică (potență născătoare) – “ceva” și „nonexistent”, categorii primordiale. Pentru a se naște lumea acest “ceva” trebuie să se vizualizeze, să capete știință de sine, adică să devină con știent. Geneza (Facerea) este această devenire către aflarea de sine - con știență! Lumea, drept Creație, e o nonexistență care ia act de sine, devenind existență. Dacă matricea originară e paradoxalul “ceva nonexistent” la momentul alfa (Începutul) geneza, ca o potență sub presiune, începe să miște „nonexistentul” determinându-l să devină „ceva”. Se pornește devenirea, curgerea! Din acest moment dualitatea parentală androidică „ceva – nonexistent” devine Trinitate. Ea cuprinde “nonexistentul” (Tatăl) – devenirea germinatoare (Duhul) – „ceva” (Fiul). Această trecere dinspre Tatăl (Inconștient) către Fiu (Conștient) e trecerea lui Dumnezeu în Om - antropoteizarea. Altfel spus, cunoaștere de sine a divinității!
Acesta este rostul Creației, de a fi știenticitate – luare la cunoștință de sine ori autoiluminare a nonexistentului. Nonexitent care e o organizare, ordonare în sine (spectru, muzicalitate, geometrie sacră etc.), adică o raționalitate. Conștiența ar reprezenta procesualitatea autodezvăluirii acestei raționalități. Nu reprezintă o entitate, un creier universal, ci o stare a acestei raționalități, care începe să ia act de sine. Creația ar fi suportul acestei conștiențe - creierul. Am putea spune: conștiența își creează propriul suport existențial, dar ea nu e o entitate, ci o devenire. Omul este o creație a ei, iar creierul său un suport luminiscent, autoreflectant. Până la om conștiența era o reflexie, iluminare în sine. Prin creierul uman ea se percepe, se autoreflectă pe sine. Deci, conștiența și-a creat oglinda autoreflexiei de sine. Dacă Conștiința este Înțelepciunea Unică Absolută (Sophia), atunci Omul este un sophion – cea mai mică particulă autoconstitutivă și autocunoscătoare a ei. Gradul de evoluție a omului exprimă nivelul de acuratețe al acestei autoreflexii. Făptură limitată, el nu poate reflecta întreaga conștiență. Spre a se face vizibilă conștiența are nevoie de o oglindă cât mai mare. Această necesitate a determinat apariția unor generații de indivizi umani care se reproduc biofotonic prin reîncarnări succesive.
Cum e posibilă conștiența?
Afirmam că mare parte din misterul lumii îl vom putea dezlega atunci când vom dezlega taina luminii și vom putea demonstra că întunericul e mult mai mult decât absența luminii. Deocamdată, sclavi ai empirismului nostru pământean, suntem tentați să reducem lumina la spectrul ei accesibil nouă (rogvaiv) - lumina solară. Ea este cea care iluminează lumea noastră fizică și prin intermediul ochilor ne permite să luăm act de existența ei. Tot ceea ce nu e iluminat de lumina solară ori a altor câteva stele, accesibile la nivelul simțului comun, îl declarăm ca nonexistent. Și totuși, cu puterea minții, reușim să depășim concretul, evadând în abstract spre a “vedea” câte ceva și din acest nonexistent – palpăm invizibilul. Dar, neputându-l reprezenta figurativ (ca pe un concret) îl imaginăm alegoric prin mituri, teorii filosofico-științifice, formule și modele matematice ori credințe. Înseamnă că dincolo de lumina solară mai este o altă formă de lumină – mentală, prin intermediul căreia creierul nostru atinge infinitatea misterului. Teoria cuantică începe să ne spună câte ceva despre această lumină. Și, probabil, mai există și o altă stare a luminii prin care inima, rezonând, deschide poarta acestui mister. Această lumină de dincolo de sensibilitatea noastră o numim lumina “pură”, „absolută” ori „sacră” și religia o identifică cu Divinitatea, Spiritul, Conștiința.
Din multitudinea întrebărilor referitoare la lumină, pe care ni le putem adresa, două par a fi cele mai sintetizatoare: Este lumina modalitate a spiritului de autovizualizare prin materializare – identificare cu secvențialități ale nonexistentului?; Este lumina materie superior organizată în sine - nonexistent care atinge starea de luminiscență (autoconștientizare)? Investigând lumea dinspre noi, mai ales cercetând ce se întâmplă cu Soarele, am acreditat ideea că lumina e o manifestare fizică a stării de plasmă a materiei. Am ajuns, astfel, la electricitate și magnetism din care am făcut pilonii explicativi ai universului căruia aparținem și în mare măsură a omului. Prin gradul ridicat de concentrație a plasmei ne dăm răspunsuri la o largă paletă de fenomene incandescente ce se întind de la foc (nu e plasmă) și până la fuziunea nucleară, iar prin starea rarefiată a plasmei ne explicăm lumina rece. Ceea ce se află în spectrul nostru de radiație o numim lumină și ce e în afara lui îl considerăm întuneric. Istoric, la nivelul experienței comune, suntem preocupați de ce se întâmplă în sfera vizibilului nostru, iar ce se află dincolo, în întuneric, îl proclamăm nonexistent. Modalitățile prin care acest „dincolo” (99%) ne afectează, neputându-ni-le explica, le numim paranormal ori mister.
Probabil de la aceleași întrebări pleacă și Matt Rosemberg în modelarea matematică a multiversului. Ipoteza „diodei” gaură neagră – stea mi se pare un pas extrem de încurajtor pe calea formării imaginarului nostru despre lume. „Dioda”, poate fi imaginată drept un tunel, care la un pol absoarbe lumina și „înjurul” devine întuneric – gaură neagră. Aceasta trece, e transportată prin tunel și ajunge la celălalt pol, unde este expulzată, iradiată sub forma unei stele strălucitoare. În acest mod e posibilă trecerea din universul întunecat (neștiut), paralel în universul nostru vizibil. Trecerea e iluminare a spațio-temporalității tunelului, luare la cunoștință despre această secvențialitate, adică informație.
Ochiul uman, privind steaua vede o lumină indefinită. Să ne imaginăm că există un analizator vizual infinit mai potent decât al nostru, un ochi universal. Pentru el, lumina stelară este imaginea tunelului, vizualizare ca pe un obiect a celuilalt univers. Lumina care a străbătut tunelul este informație despre „lumea de dincolo” pe care o decodifică și o procesează un creier cosmic. Pentru creierul uman, lumina stelară nu înseamnă decât existența a ceva. Dar în ea se ascunde o lume pe care, datorită vitezei cu care se deplasează informația (lumina), nu o putem prelucra. Situația creierului uman față de steaua luminoasă este, probabil, similară cu cea a unui neuron față de obiectul identificabil (semnificat) pentru om.
În stadiul actual al cunoașterii vorbim despre miliarde de stele, adică tunele, porți de trecere dinspre alte universuri către al nostru și mai departe. În ipoteza unui multivers înseamnă că sunt o infinitate de “treceri”. Interconectate aceste „treceri” pot fi imaginate ca niște corpusculi, cuante înlănțuite pe o undă. Aceasta ar fi unda cerebrală a creierului cosmic, un procesor unic care prelucrează continuu informația despre sine a câmpului semantic. În termenii noștri, prin analogie cu creierul uman, acest procesor unic – calculator cuantic „gândește”, elaborează continuu modele mentale. Acestea sunt niște construcții ondulatorii, ale căror cărămizi sunt cuantele. Se crează continuu alte universuri și stele, prin care creierul cosmic se construiește pe sine sub forma Creației. Numesc această infinită procesualitate, devenire care se autocunoaște pe sine și se gândește (crează) din sine Conștiință, adică Dumnezeu!
Dumnezeu este infinită devenire, râul care curge din sine în sine, focul care arde în sine din sine, Sinele care se cunoaște pe sine spre a se construi (autocrea) perpetuu. El își cunoaște interioritatea sa, are conștiență de sine dar nu se poate “vedea” pe sine. Pentru aceasta ar trebui să iasă în afara sa, să se identifice prin raportare la altceva. Cum “în afară” și „altceva” nu sunt posibile, El rămâne un Indefinit. Înseamnă că toate încercările noastre de a-L defini sunt falsuri. Nu vom putea afla niciodată dacă Dumnezeu are înfățișare umană, antromorfizarea fiind cea mai facilă cale de a ni-L apropia, de a ni-L face mai accesibil.
În mod similar se petrec lucrurile și cu omul pământean. Parte a acestui Tot, el nu se poate cuprinde pe sine. E un părtaș la autocunoașterea și autocreația cosmică. Nu se poate extrage și evada din ea spre a afla cine este. Rămâne cuprinsul în necuprins, dar care nu își poate conserva starea. Când noi vorbim de nemurire înțelegem conservarea unei stări. Conștiență fiind înseamnă că întreaga lume de care ia act este el. În necuprins, el este „cel” și „atât” cât reușește să autocunoască. Portretul său e autotrasat de limitele autocunoașterii. Când gândește se autoconstruiește continuu pe sine în asemenea mod încât, la fiecare șapte ani, și trupește este altul. El se comportă asemenea “diodei gaură neagră-stea”. Prin autocunoaștere își absoarbe continuu lumina – informația despre sine și se comportă ca o gaură neagră, întunecând “înjurul” (trupul). Ca printr-un tunel (sinele), cu lumina autocunoscătoare se străbate pe sine, la capăt strălucindu-se pe sine într-o altă dimensiune, univers pe care îl numim “lumea de dincolo”. Ceea ce aici pe pământ numim viață e această trecere prin tunelul sinelui. “Dincolo”, prin luminiscența proprie, participăm la autovizualizarea de sine a Conștiinței cosmice. Conștiința (Sophia) devine, deci, conștientă de sine prin acest travaliu autocunoscător al omului. El este neuronul ei, adică sophion!
În noua dimensiune continuăm să ne autocunoaștem, adică să ne luminăm propriul tunel (sinele), străbătându-ne. Viețuim ca un altul, cu aceeași conștiență – identitate. Cunoscându-ne, absorbim propria lumină și întunecăm în jur, redevenind gaură neagră. Conștiență, încorporăm în gândirea noastră dimensiunea, lumea în care ne aflăm și ne autocreem. În ciclul anterior, când am străbătut tunelul sinelui, în lumina noastră am adus cu noi lumea de ”dincoace”. Acum, autocunoscându-ne gândim dimensiunea în care ne aflăm (ne re-creem din ea) și prin lumina noastră o transportăm într-un alt “dincolo”. Și acest lucru se repetă la infinit. De fiecare dată, comportându-ne ca stea, luminiscența noastră e parte a Conștiinței cosmice (Divinității). Prin ea, aceasta se autovizualizează, ia act de sine și gândindu-se cu ceea ce a aflat despre sine se autoconstruiește, autocrează. Integrând această explicație modelului cuantic, am putea spune că omul este o cuantă gânditoare - sophion. În cadrul Conștiinței se comportă similar neuronului creierului uman. Este celulă constitutivă a acestuia, dar și autocunoscătoare (gânditoare). Transferă mereu cunoașterea de sine – informația în energie, modificându-și vibrația potrivit noului univers în care ajunge. Rezonează cu acesta, absorbindu-i lumina (informația) prin autocunoașterea de sine și străbătându-se o convertește în energie de sine. Convertirea informației despre sine în energie de sine determină modificarea propriei vibrații, pregătind trecerea în noul univers rezonatoriu. Această continuă modificare de vibrație este însuflețirea, adică viața.
Omul este, deci, o continuă autoființare vibratorie – viață! Se poate spune că măsura și definiția vieții este omul. Celelalte însuflețiri (vibrații) – cristal, vegetal, animal, neputându-se autocunoaște nu au conștiență. Nu se pot gândi pe sine și, ca urmare, nici autocrea. Fac parte din universul omului, sunt conștientizate de către el și prin gândire încorporate în sine. Prin lumina sa le transferă cu sine dincolo. Ele au existență, trăire dar nu viață. Viața e convertirea, prin intermediul conștienței, a informației despre sine în energie vibratorie de sine, care face posibilă deplasarea prin sine și absorbția “înjurului” în sine. Sophionul reprezintă vehicolul cu care străbatem tunelul sinelui către celălalt univers. Ceea ce numim moarte este întunecarea „înjurului” (trupescului) aparținător unei secvențe spațio-temporale ca urmare a absorbției luminii – informației despre sine în procesualitatea conștienței. Intrarea în întunecime a Eu-lui de „dincoace”! Eul este imaginea sinelui prin raportare, într-o anumită contextualitate, la sinele celorlalti. Conștiența e o succesiune de salturi ale sinelui din Eu în Eu. Moartea este despărțirea Sinelui de Eu. Eul rămâne localizat și numai pentru el au semnificație spațiul și timpul. În vehicolul vieții, deplasându-se cu viteza autocunoașterii Sinele este pretutindeni și întotdeauna. Pentru el trecut, prezent și viitor nu au semnificație, sunt stări diferite de vibrație. Sophionul reprezintă tocmai acest sine al omului prin care se autocunoaște și autocreează Siele divin – Conștiința (Sophia). Modificându-și frecvența spre a rezona cu Eul anterior, sinele se poate deplasa în sensul opus Devenirii (Conștiinței) – în trecut. Încorporând în prezentul său conștiență, sinele își modifică starea vibratorie potrivit informației (luminii) absorbite. Străbate, astfel, propriul tunel în sensul Devenirii, adică spre viitor. Teleportarea sinelui e o problemă a modificării stării proprii de vibrație prin golirea sau umplerea forțată a conștienței cu informație despre sine. Dorind să fac un salt în trecut îmi golesc sinele de conștiență, datorita informației mai puține (combustibilul vieții) nivelul energetic scade și se produce o absorbție în unul din Eu-rile anterioare. Momentul Alfa al omului e acela al apariției conștienței. Omul a căpătat (devenit) viață numai atunci când s-a înfruptat din Pomul cunoașterii. Deplasarea în viitor e posibilă numai printr-un forțaj informațional. Supraalimentez sinele cu conștiență și obțin o superenergizare, ce mă propulsează mai rapid într-un Eu în care voi ajunge cândva pe cale naturală. Devenirea, evoluția e o teleportare naturală în viitor. Prin intermediul imaginației și fanteziei realizăm astfel de „încărcări” și „descărcări” informaționale, ce ne duc în trecut ori viitor. Prin tehnici yoga ori credință vehiculăm informație prin care ne putem modifica vibrația interioară, atingând stări de stază ce permit accesul către trăiri spirituale neobișnuite.
Momentul Omega va fi atunci când, printr-o infinitate de acumulări de conștiență, ne vom idendifica cu conștiința cosmică, cu zeul. Raportat la infinito-eternitate putem spune că omul, drept conștiență, e o scânteiere ce iluminează înjurul, absorbindu-l și recade în lumină cu ce a văzut (aflat). Sinele-Om (Viața) - sophionul este o conștiență în continuă devenire către identificarea cu Conștiința-Dumnezeu, scânteiere care tinde să devină foc. Dacă această conștiință unică este Spiritul, omul, drept conștiență devenitoare este Însuflețire. Prin absorbția luminii (informației) „înjurului”, el îl trece pe acesta într-o altă stare de vibrație, adică îl însuflețește. Până să ia omul act (să afle) de existența sa, „înjurul” era nonexistent, pentru conștiență și implicit Conștiința-Spirit - nu vibra, era mort. Deci, conștiența, prin aflarea despre sine însuflețește “înjurul”. Având această abilitate, spunem că omul este Suflet (Viață).
Particulă elementară (cuantă autocunoscătoare) - sophion, raportat la scara Totului, posibilițățile de absorbție a “înjurului” sunt limitate la nivelul (stadiul) de autocunoaștere atins. Omul pământean nu poate absorbi dintr-o singură dată întreaga informație despre planeta sa. De aceea el se va comporta asemenea unei albine în câmpul cu flori. Va absorbi lumină (informație) din lumina pământului, accesibilă lui, și o va converti în sine, delimitându-și Eul ca identitate distinctă de a celorlalți. Asemenea „diodei gaură neagră- stea”, după ce se va încărca – transporta conștiența prin sine, își va descărca luminiscența într-un depozit al Conștiinței – câmpul morfogenetic, în spectrul căruia se va engrama. Această morfogenă va fi modelul energo-informațional al unei noi reîntrupări terrane. În noua viață pământeană, sub forma unui Eu mai evoluat, va conștientiza, absorbi o doză superioară de informație pe care, prin “iluminare dincolo”(moarte) o va transporta în cîmpul morfic, perfecționându-și (ridicarea gradului de conștiență) morfogena. Aceasta va „fecunda” o nouă reîntrupare sub configurația unui alt Eu. Și acest du-te vino ca al albinei între floare și stup va continua până cînd va fi absorbită întreaga lumină (informație), transformând pământul într-o gaură neagră. Intreaga informație despre pământ va fi conștientizată (transportată prin sine) în morfogenă. Noua conștiență a sinelui va încorpora întreaga planetă. Astfel, Conștiința va lua act de existența Terrei, ca entitate, ca urmare a cărăușiei informaționale a sophionului.
Fără a mai fi luminat Pământul, în forma sa materială, va deveni nonexistență. El a avut existență cât timp, prin conștiența umană, Spiritul l-a iluminat în cadrul autocunoașterii de sine. Pentru conștiență, ceea ce e în afara mea, în neștiut nu există! Conștiența despre el, însă, se va păstra sub forma engramei terrane a omului, încorporate în Conștiință. Omul nu este doar agent gnostic (cunoaște lumea), ci și cărăuș ontic – transferă “înjurul” în sine și îl transportă prin sine „dincolo” în luminiscența sa stelară. Odată cu componenta gnostică, conștiența (sophionul) decantează în Conștiință și componenta ontică. Conștiența e procesualitatea convertirii onticității “înjurului” în gnosticitate – iluminare de sine a Conștiinței. Aceasă gnosticitate poate fi imaginată ca un câmp sophionic (mental). Prin absorbția luminii (informației) se transformă „înjurul” în gaură neagră, producând o dematerializare a acestuia spre a face posibil transportul prin tunelul sinelui în lumina de “dincolo”. Rostul trăirilor pământene ale omului este sophianizarea (omanizarea), absorbția în conștiența unică, cosmică a planetei Terra. Conștiența umană e modalitatea prin care Conștiința se încarcă cu “iluminarea vizualizărilor” spre a se cunoaște pe sine. Gândind engrama pământeană a omului ca parte a Sinelui, Conștiința îl va recreea sub o altă configurație, portivit principiului „nimic nu se pierde nimic nu se câștigă, ci totul se transformă”, în cadrul travaliului său hologenetic – geneză a Totului.
Această unitate contradictorie a autocunoașterii și autocreației de sine a Conștiinței o numesc hologenie! Prin autocunoaștere Conștiința absoarbe lumina (informația), dematerializând lumea, iar prin gândirea ei o recreează, rematerializează continuuu. Vizualizând neantul (neștiulul) îl distruge și gândindu-l îl recreează în neștiut prin intermediul sophionilor. Conștiința nu e o ciclicitate cantitativă închisă de tip “scoate cât primește”. Ea e însăși Devenirea – evoluția. E o infinită ciclicitate deschisă, calitativă de tipul “sparge misterul spre a-l recreea și mai misterios”. Gradul de expansiune a misterului e măsura Conștiinței! Prin conștiința sophionică, Misterul se hologenează infinito-etern. Conștiința e autodezvăluire a Sinelui de către sine – profnare spre a se sacraliza în Absolut.
Engrama conștienței (sophionică) în Conștiință se face sub forma unor depuneri de straturi suprapuse ale experiențelor de viață ale tuturor încorporărilor anterioare. Fiecare nouă reîntrupare e rezultatul iluminării straturilor anterioare ( cele vechi), care ies astfel la suprafață după ce au eclozat - modificarea stării de vibrație prin convertirea informației în energie - o nouă voință de viață. Experiența trăirii corporale prezente se cumulează sub formă de feed-back în stratul cel mai profund, întunecat al engramei personale. Fiecare strat engramatic e o sinteză actualizată (modificată) prin ultima trăire a tuturor experiențelor noastre de viață anterioare. Deci, în engramă noul strat (sinele) cumulează toate trăirile de până atunci ale Eurilor (sophionilor) în succesiunea încarnărilor. Văzut ca Eul suprem, sinele configurează supraomul. Acesta, proiectat sub forma unei holograme, reprezintă adevărata întruchipare a omului. Fiecare Eu, trăitor în prezentul său terran, are în spate acest aisberg invizibil care este supraomul. Deci, pământeanul muritor e infinit mai mult decât imaginea (reprezentarea) sa despre sine. Celebrul îndemn de a te cunoaște pe tine însuți e un deziderat de neatins ca trăitor pământean, dar formidabil de optimist. El atenționează că fiecare suntem mult mai mult decât ne putem imagina, că purtăm în spate nemurirea supraomului a cărui interfață pământeană temporară suntem. Înfățișarea umană e doar o imagine limitată și deformată a chipului supraomului sub care ființăm. Ca Eu suntem muritori – nevoiți să ne străbatem tunelul conștienței, dar ca Sine (sophion) configurăm supraomul nemuritor. Prin murire fiecare Eu pleacă la întâlnirea cu Sinele, iar prin naștere Sinele (supraomul) revine spre a desăvârși autocunoașterea în spațio-temporalitatea terrană ca Eu.
Filmul fiecăreia dintre engrame conține totalitatea gândurilor vorbelor, sentimentelor, făptuirilor rezultat al interrelaționării cu mediul natural, dar și cu semenii contemporani ori despre care mi-am amintit (studiat, invocat) în cadrul generației trăite. Tot aici se includ și acumulările de ordin cultural – partea preluată din moștenirea generațiilor antecedente. Oricare dintre conviețuitori are, la rându-i, sistemul propriu de relații interumane. Pe mulți dintre cei cu care am interacționat îi cunoaștem pentru că au populat același mediu, dar pe alții nu. Rămânem, deci, conectați, inconștient la sociosferă. Această populație necunoscută mie, dar inclusă în engramă prin medierea celor cu care am avut contact direct aduce în câmpul morfic o experiență extinsă a generației căreia îi aparțin, ce formează egregorul local, național, continental, planetar. Putem spune că engrama sophionică “plutește” în acest egregor.
Pe timpul procreării engrama fecundează materialul ereditar parental în care, prin procesul de mitogeneză, germinează engrama biofotonică (gena) a viitoarei întrupări. Corpul uman se va forma potrivit acestei engrame (programul genetic), care reprezintă sinteza experienței de viață a încorporărilor anterioare (karma). Formarea sa este, deci, predeterminată de câmpul morfogenetic potrivit modului de vibrație a engramei și egregorului. După naștere, toate trăirile personale se decantează sub forma unor perturbații în engrama biofotonică a Eului, de unde se transmit în partea întunecată a engramei morfogenetice (încărcare), determinând modificări configuraționale în corpul eonic al supraomului.
Multe sunt diferențele ce conferă specificitate personalității fiecărui individ. Dar, probabil, esențială e capacitatea fiecăruia de a se raporta la câmpul morfic. Așa cum fiecare dispunem de o anume acuitate vizuală (pictori) sau auditivă (muzicieni) la fel dispunem și de o sensibilitate particulară de conectare la morfogenă (supraom). Numesc această sensibilitate, o stare a biorezonanței fotonice acuitate sophianică. Datorită ei, unii (Euri) pot realiza conexiuni involuntare instantanee stabile, coerente și de mai lungă durată cu aceasta. Interferând accidental cu conținutul engramatic și egregoric se “contaminează” cu secvențe (flesh-uri) ale acestora și ajung să aibă viziuni, cunoștiințe și posibilități de care habar nu aveau și pe care nu și le pot explica (paranormale). Este cazul geniilor, sfinților, vizionarilor (telepaților), nebunilor și profeților. Talentul, harul sunt potențe ce semnifică și exprimă o acuitate sophianică specială.
Fiecare om obișnuit ori antrenat are această capacitate bionică fotorezonatorie, putând realiza, involuntar ori voluntar, conexiuni de durată și profunzimi diferite. Visele sunt rezultatul accidental al interferenței undelor biofotonice cu cele ale câmpului morfogenetic. În acest mod sunt actualizate, aduse în prezentul nostru informații din trecut care ne pot prefigura cândva viitorul. Să nu uităm că viitorul fiecăruia “locuiește” în trecutul său! Corporal, mâine vom fi continuatorul a ceea ce am fost ieri ori alaltăieri (zestrea genetică). Devenirea noastră corporală e o predeterminare, o necesitate morfogenetică. Libertatea se manifestă prin modul personal de a trăi al fiecăruia, exprimă inconștiența Eului. Dar această libertate se va fetișiza în necesitatea engramatică ce va determina gena viitoarei întrupări. Corporalitatea noastră viitoare va arăta cum am trăit în viețile anterioare.
Ce este și cum se manifestă un vis? În prezentul său fiecare ni l-am imaginat pe Dumnezeu, să spunem sub chipul unui înțelept cu barbă albă și plin de bunătate. Această imagine (construct al minții noastre) a fost impregnată, alături de celelalte manifestări ale trăirii, în engrama morfică. Pe timpul somnului – repaus corporal, accidental, unde ale câmpului nostru biofotonic interferează zona unde se află imaginea prefigurată (în trecut ori în prezent) a lui Dumnezeu. Poate fi și imaginea Dumnezeului altcuiva din egregor. Această întâlnire se va reflecta în biocâmpul personal drept realitate pe care o trăiești efectiv. Înmagazinată în fotogenă (memorată fiziologic) această „realitate” poate predetermina o anume stare psihică și un comportament adecvat întâmplării. Atunci vom spune că visul s-a izbândit. E posibil ca această „întâlnire” să producă modificări, chiar radicale, ale modului de viață de până atunci. De pildă, retragerea la mănăstire și trăirea în ascetism și pioșenie. Această trăire decantată în engramă va face ca viitoarea corporalitate să fie predispusă la sfințenie, să îmbrace atributele acesteia și chiar să se împlinească prin modul specific de trăire și recunoaștere al semenilor. În acest mod visul devine realitate. Deci, e adevărată afirmația: „visele se împlinesc!”
Se poate întâmpla și în stare de trezie să se realizeze asemenea conexiuni prin care luăm cunoștință de anumite informații utile (revelație) ori despre fenomene, evoluții viitoare (viziuni, profeții). Geniile, probabil, scanează frecvent această memorie a umanității (egregorul planetar) și culeg informații pe care muritorul de rând nu și le putea imagina.
Engregorul e o rețea de înlănțuiri engramatice. Cele mai active și sensibile sunt înlănțuirile cu engramele persoanelor cele mai apropiate – părinți, frați, copii, rude, prieteni, colegi etc. Față de ele avem cea mai apropiată afinitate rezonatorie. De aceea, interferențierea biofotonică cu aceste engrame are cea mai mare probabilitate de realizare. Atunci în biocâmpul personal se proiectează imaginea acestor persoane sub forma unor apariții apropiate de realitatea fizică. E cazul vedeniilor, fantomelor. Când sunt interferate informații despre propria persoană în engrama celorlalți, proiecțiile realizate induc senzația de deja vu ori a alter egoului. Unele stări patologice – delir, halucinații își găsesc explicația tot aici.
În concluzie, viziunea antropoteistă se întemeiază pe existența unei Conștiințe unice, simultan, autocunoscătoare și autocreative. Cei care fac posibilă conștiența și continua regenerare de sine a Totului sunt sophionii. Aceștia constituie unicități care, simultan, au înfățișarea terrană umană efemeră (Eul) și configurație eonică extrapământeană (Sinele) eternă. Prin ei este posibilă continua devenire a Divinului ca autocunoaștere germinativă și germinație autocunoscătoare. Sophionii sunt entități, deopotrivă, gnostice, care convertesc onticitatea - existența în informație (absorb lumina), făcând-o transportabilă și ontice, care iradiază gnosticitate (lumină). Dacă imaginăm Creația drept un creier unic, atunci el este format din sophioni la fel cum creierul uman e format din neuroni. Conștiința este sophianică, iar conștiența este neuronală! Relația dintre conștiență – Conștiință este relația dintre om și Dumnezeu.